15 ianuarie 2005. Se împlineau 155 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, poetul naţional. O zi care-şi pierduse, parcă, semnificaţia. Uitasem şi eu de ea, evident, ca aproape toată lumea, luat cu diverse alte “priorităţi”. Şi, ca să fiu sincer, nici nu cred că mă interesa prea mult, în acel moment. Mă aflam în autobuzul 331 şi mă grăbeam să ajung la Arcul de Triumf. La Romană a urcat o tînără cerşetoare, care a scos din buzunarul jachetei de fîş o iconiţă şi a început să recite din "Luceafărul". Nu cîteva versuri stîlcite după ureche, ci 35 de strofe, recitate cu intonaţie şi cu respectarea tuturor nuanţelor şi a micilor arhaisme. Totul, cu o acurateţe de profesor pedant. Lipsea, ciudat, episodul cu Cătălin şi Cătălina...
Călătorii o ascultau nedumeriţi, consternaţi parcă. Unii păreau chiar stînjeniţi de ceea ce auzeau, probabil pentru că ei nu ştiau nici măcar două-trei strofe. Iar ceea ce făcea tînăra cerşetoare nu mai era de fel cerşetorie. Era aproape o prestaţie actoricească, un spectacol. Era, oricum, cu totul şi cu totul altceva decît colindele trunchiate şi falsate grotesc, pe care micuţii aurolaci le prestează prin mijloacele de transport în comun, din octombrie pînă în februarie...
Şi-a meritat din plin banii pe care cîţiva binevoitori i-au strecurat grăbit, după ce ea a mai recitat, integral, "La steaua". La fel de corect, la fel de nuanţat...
O ştiam pe fată încă din vara trecută, din tramvaiul 41. O întîlnisem prin iunie (poate chiar pe 15 iunie, ziua morţii poetului? - nu-mi mai aduc aminte) cînd, tot aşa, recita din "Luceafărul". Am stat de vorbă cu ea atunci, cu gîndul de a scrie despre acestă formă insolită de cerşetorie, pe care eu, cel puţin, nu o mai întîlnisem. Dar, tot aşa, m-am luat cu altele şi am renunţat la idee. Aflasem că o cheamă Roxana Magdalena, că are 25 de ani şi că a absolvit opt clase. Avea mari probleme cu familia şi era nevoită să locuiască pe străzi, pe unde apuca. La întrebarea mea, de ce s-a gîndit tocmai la "Luceafărul", pentru a cerşi bani, mi-a răspuns cu o căldură a vocii şi cu o intensitate a privirii care mi-au retezat orice suspiciune: "Luceafărul îmi place cel mai mult pe lume!" "Dar ce-ţi place ţie la Luceafărul?" - am insistat eu, încă neîncrezător. "Îmi place pentru că acolo se spune tot".
M-am gîndit mult, după această întîlnire, că s-au scris mii de pagini despre mesajul filosofic al poeziei lui Eminescu, despre denotaţiile şi conotaţiile versurilor din Luceafărul, despre influenţele lui Schopenhauer şi ale culturii hinduse. Am uitat, în această cavalcadă sterilă şi ridicolă, că "în Luceafărul se spune tot". Că este acolo şi o poveste de dragoste, tristă, simplă şi limpede, cu acces direct şi nemijlocit la nivelul de pecepţie al unui adolescent. Fără ca prin aceasta Eminescu să fie mai puţin complex, mai puţin abisal sau, cum se spune acum, mai puţin "ofertant" pentru spiritele elitiste. Eram martorul şi beneficiarul celei mai vii şi mai adevărate lecţii despre Eminescu: "Luceafărul", vîrful creaţiei sale poetice, făcea să vibreze un suflet inocent, necontaminat de cultură. Visul acestei fete - am aflat eu astă-vară - era să ajungă conductor de tramvai...
Înainte ca ea să coboare din 331 la Televiziune, după ce i-am dat o hîrtie de zece mii, am mai întrebat-o, cu o ultimă curiozitate: "Ştii ce zi este azi?". "Este ziua lui Eminescu" - mi-a răspuns. Eu, abia atunci aflam.
Autor: Miron Manega
No comments:
Post a Comment