Si Deus nobiscum, quis contra nos?
Îndrăzneşte să cunoşti!
Ducit Amor Patriae
Tot ceea ce este necesar ca răul să triumfe este ca oamenii buni să stea cu mâinile în sân.
(Edmund Burke)
Încearcă să nu fii un om de succes, ci un om de valoare! (Albert Einstein)
Nu voi fi un om obişnuit pentru că am dreptul să fiu extraordinar. (Peter O`Toole)
Modestia este, faţă de merit, ceea ce este umbra pentru figurile dintr-un tablou: îi dau forţă şi relief. (La Bruyere)
Maestru este numai acela care este dăruit cu harul de a învăţa pe alţii. Cu adevărat maestru este numai cel care, având el însuşi multă bogăţie sufletească, ştie să dea tot, ştiinţă, pricepere şi suflet, fără intenţii preconcepute şi fără să aştepte nimic în schimb. (Octavian Fodor)

Talent hits a target no one else can hit, genius hits a target no one else can see. (Schopenhauer)
We are what we repeatedly do. Excellence, then, is not an act, but a habit. (Aristotle)

Monday, August 29, 2011

VOTAŢI ROMÂNIA la WEBIT 2011! Votaţi Dan-Octavian Cătană!

Particip în echipa României la un concurs internaţional de influenţă online numit Webitt 2011, la care mai participă peste 1.000 de concurenţi din 75 de ţări, România fiind pe locul 7 mondial. Solicit un vot de sprijin pentru mine şi, implicit, pentru echipa României, o dată la 24 de ore, până la sfârşitul competiţiei (1 octombrie 2011) pe link-ul de mai jos, pentru a ridica PRESTIGIUL ROMÂNIEI, dat fiind că, anul trecut, ţara noastră a obţinut locul 2 mondial. Miza mea personală este transformarea României într-un model de armonie. Precizez că această competiţie este organizată de mediul academic european. Oricine doreşte se poate inscrie liber pe site, alăturându-se automat Echipei României.

http://bit.ly/8ZT8A2

VOTAŢI ROMÂNIA la WEBIT 2011! Votaţi Miron Manega!

Particip în echipa României la un concurs internaţional de influenţă online numit Webitt 2011, la care mai participă peste 1.000 de concurenţi din 75 de ţări, România fiind pe locul 7 mondial. Solicit un vot de sprijin pentru mine şi, implicit, pentru echipa României, o dată la 24 de ore, până la sfârşitul competiţiei (1 octombrie 2011) pe link-ul de mai jos, pentru a ridica PRESTIGIUL ROMÂNIEI, dat fiind că, anul trecut, ţara noastră a obţinut locul 2 mondial. Miza mea personală este schimbarea percepţiei celor de afară, aşa cum se poate observa şi de pe site-ul CERTITUDINEA. Precizez că această competiţie este organizată de mediul academic european. Oricine doreşte se poate inscrie liber pe site, alăturându-se automat Echipei României.

http://bit.ly/bfcH6d

Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/presa/view/votaTi-romania-la-webit-2011-votati-miron-manega

Saturday, August 27, 2011

IERTAREA - Părintele Nicolae STEINHARDT (Dăruind vei dobândi)

Spre a vorbi cu folos despre virtutea iertării, atât de firească la oamenii din nea­mul ro­mâ­nesc, mereu gata să răspundă afirmativ ba cu efuziune, cu mâna întinsă şi un zâmbet prie­tenos cuvintelor: te rog să mă ierţi, se cuvine a cunoaşte că ea este de pa­tru feluri: ier­ta­rea greşiţilor noş­tri, iertarea celor cărora noi le-am greşit, iertarea de sine şi iertarea pă­ca­te­lor şi greşelilor de că­tre Dumnezeu.

1. Iertarea greşiţilor noştri e simplă, elementară şi lesnicioasă. Omul de treabă iar­tă fă­ră a se lăsa prea mult rugat şi de îndată dă glas magicei formule atât de pro­prie fiinţei sim­ţitoare şi gân­­ditoare: te iert, Dumnezeu să ne ierte pe toţi. …Domnul însuşi ne-a po­run­cit să iertăm ori­când şi ori de câte ori va fi nevoie, fără limită: căci ce înseamnă răs­pun­sul dat lui Petre (Mat. 18, 20-22): “de şaptezeci de ori câte şapte”, alt­ceva decât: de infinit de multe ori, dificil fiind a pre­su­pune că omul cel mai nărăvit ne va greşi de patru sute nouă­­zeci de ori într-o singură zi? Iar în Ru­găciunea Dom­neas­că iertarea păcatelor de către Dum­n­ezeu e condiţionată şi pusă în concor­dan­ţă pre­alabila iertare a greşiţilor, devine func­­­ţie a capacităţii insului de a-şi ierta semenii.

Felul acesta direct, limpede şi uşor de iertare implică totuşi două adaosuri:

§ Nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora.

Când un frate al nostru e nedrep­tă­ţit, insultat, lovit, ocărât, înşelat, nu avem nicio o că­de­re a ier­­ta, noi, pe făptaşul răului. Cu atât mai puţin când nu mai e vorba de un in­di­vid, ci de un grup de oameni ori de colectivitatea întrea­gă. Dacă o asemenea co­lectivitate ori o naţiune ajun­­ge a fi obiect de discriminări de orice na­tu­ră, dacă e pri­gonită, sără­ci­tă, batjocorită, min­ţi­tă, năpăstuită, îm­pilată ş.a.m.d., ne este oprit a ierta în numele ei, nu avem calitatea de a o face. Nicolae IORGA, nu numai neîn­tre­cut istoric dar şi cuge­tă­­­tor adânc, era convins de lu­crul acesta, afirmând şi el că fie­care poate ierta numai răul fă­­cut lui însuşi, nu altuia ori al­to­ra.

§ Nu ajunge să ierţi, mai e neapărat nevoie să şi uiţi.

Iertarea neînsoţită de uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală, vorbărie, flecăreală, amă­gi­re şi mas­că a ţinerii de minte a răului. …Că uitarea e mai anevoiasă decât ier­tarea nu în­cape iarăşi dubiu. Dar nu-i oare întreg creştinismul greu? Cei care vin la Hristos ne­lu­ând aminte la paha­rul pe care l-a băut (paharul amărăciunii, şi până la fund) şi la bote­zul cu care S-a botezat (moar­tea pe cruce) dau dovadă că nu ştiu că­rui Dumnezeu se în­chi­nă şi în ce obşte se află. De­si­gur că uitarea e grea, precum greu îi este greu să-şi iu­beas­­că vrăjmaşii, să întindă obrazul stâng după ce i-a fost lovit cel drept, să nu păcă­tu­iască nu numai cu fapta ci nici cu gândul, să aducă la în­deplinire toate atât de subtilele şi radicale porunci ale Predicii de pe Munte şi, în general, tot ceea ce Domnul cere de la acei care ţin şi cutează să se numească uce­ni­cii Lui.

2. Iertarea celor cărora noi le-am greşit pare a fi un paradox, de nu un sofism, şi ar con­­stitui o contradicţie, o formulare absurdă. Cum oare am ierta noi pe cel de către noi vă­tă­­mat? Nu-i limpede ca lumina zilei că lui îi incumbă a ne ierta, eventual, pe noi?

Şi totuşi, formularea nu e greşită ori forţată şi nu încape îndoială că de tot gin­gaş ne este a ier­ta pe cei cărora noi le-am greşit, adică pe acei cărora le-am dezgolit şi dez­văluit toa­tă nimic­ni­cia, sluţenia sufletească, nerozia, răutatea, necinstea, săl­bă­ti­cia, perfidia, ne­stă­pânirea, josni­cia,bădărănia ori netrebnicia noastră. Pe cei în pre­zen­ţa cărora ne-am de­şer­tat străfundurile tul­bu­ri ale subconştientului, ne-am dat ara­ma pe faţă şi poalele peste cap, ne-am făcut de basm, de oca­­ră şi de minune îi urâm. Nu lor ne-am arătat cu înfăţi­şa­rea noastră cea mai murdară şi mai ti­că­­loasă? Nu-i nevoie de prea rafinată psihologie pen­tru a înţelege că de mult mai multă ruşine şi ciu­­dă avem parte cât priveşte pe cei cărora le-am greşit noi decât în privinţa celor care ne-au gre­şit nouă, care s-au compromis ei în pre­zen­ţa noastră.

3. Grea este iertarea rubricată sub numărul 2, însă mai greu ne este a ne ierta pe

noi înşine

Iertarea aceasta de sine reprezintă probabil etapa care implică efortul cel mai pe­nibil şi mai sus­­ţinut întru biruirea poftei de înfrângere şi de adăpostire în deznădejde să­lăşlui­toa­re în tot omul păcătos, prototip al defetismului integral.

După ce ne-am căit amarnic, ne-am mărturisit fără reticenţe, ne-am împlinit ca­no­nul, am fă­­­cut penitenţă, ne-am cerut din inimă, suflet şi cuget iertare şi am vărsat la­crimile is­pă­şirii, ur­mea­­ză ca, în deplină smerenie şi nu fără de cutremur, să ne ier­tăm pe noi înşine. Psal­mul 50, de­si­gur, ne îndeamnă să ne cunoaştem fărădelegea şi vrea să ne fie păcatul nos­­­tru pururea în faţa noastră. Iată un sfat admirabil. ... Amin­tirea vie a păcatului poate fi salutară; nu-i mai puţin ade­v­ărat că poate de­clan­şa otrăvirea lentă a conştiinţei. ... ac­cen­tul asupra acestui soi de iertare, e cu atât mai anevoios de adus la îndeplinire cu cât vine în contradicţie cu învârtoşarea inimii noas­­tre şi cu funciara noastră răutate. Suntem atât de răi şi de învârtoşaţi cu inima încât, fe­­re­ca­­ţi în limitele orizontului nostru strâmt şi îm­bâcsit, abia de ne putem închipui că există putinţa ier­­tării. Ne asemănăm unor troglodiţi pe care nu-i poartă gândul până la conceperea marilor pa­la­­suri presărate pe întinsul lumii con­temporane.

4. ...trecând la al patrulea aspect al iertării, ne pomenim atât de puţin pregătiţi a crede că Dumnezeu ne vaierta păcatele oricât de sinceră şi de fierbinte ar căinţa noastră. Dum­nezeu, din fericire, e nespus mai bun decât noi şi e întotdeauna dispus a ier­ta. Omului însă, prea puţin încli­nat prin însăşi firea lui căzută a crede în bună­ta­tea altora şi prea pu­ţin por­nit a se ierta nici pe sine, îi trebuie un efort considerabil ca să creadă cu adevărat în po­sibilitatea şter­gerii depline a pă­­catelor sale. Vechea pers­pec­tivă a talionului şi a com­pen­sa­ţiei mai dăinuieşte în cugetul său, îm­­potrivindu-se lui Hristos, care nu pentru cei sănă­to­şi, drepţi şi buni a venit în lu­me, ci pentru cei păcătoşi. În Vechiul Testament, Dumnezeu i Se dezvăluie lui Moise numai ca le­giu­i­tor şi as­pru judecător; Hristos desăvârşeşte revelaţia şi ne descoperă SfântaTreime fă­u­ritoa­re, mân­tu­i­toa­re şi mângâietoare, adică Dumnezeul în­durării.

De nici un folos nu ne este a crede că Hristos e Mântuitorul dacă nu credem tot atât de pu­ter­nic, fiecare, că şi pentru mine a venit, ca să mă mântuiască pe mine, ca Mân­tuitor al meu. Uno­­ra li se pare, poate, că păcatele săvârşite de ei întrec până şi ca­pa­citatea ier­tă­toa­re a lui Dum­­nezeu. Întrucât gândul acesta îşi are obârşia în teama de Domnul, în umi­lin­ţă, scrupul şi de­licateţe a conştiinţei, e tămăduitor şi bun. Dacă însă e pricinuitor de în­do­ială în eficacitatea po­c­ăinţei, în puterea şi bunătatea lui Dumnezeu - ca pentru Iuda, şi e, deci, tocmai al dez­nă­dej­dii – se transformă în pă­cat a cărui virulenţă să poată frânge iu­bi­rea de oameni a Ziditorului. Pe de altă par­te, mai înseamnă a trece peste foarte precisele cu­vinte ale Sfântului Apostol Pavel de la 1 Cor. 6, 9-11, care dau categoric soluţia pro­ble­mei: “Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moş­te­ni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închi­nă­torii la idoli, nici adul­te­rii, nici malahienii, nici sodomiţii; nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi”. Până aici textul este constatator şi rece. Imediat însă to­na­­litatea se schimbă şi apare făgăduinţa iertării dacă s-a ivit căinţa. Metanoia răs­toar­­nă situaţia şi deschide orizontul mântuirii: “Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în duhul Dumnezeului nos­tru”. [Efeseni 2 şi 5, 5-8]

Poate că e bine să ne aducem cât mai des aminte de cuvântul Sfântului Isaac Si­rul : “Nu huliţi spunând că Dumnezeu e drept!”, cuvânt la prima vedere paradoxal şi scandalos, în fapt profund ortodox şi adevărat şi neavând de ce ne sminti. Căci dacă Dum­nezeu ne va ju­deca numai după dreptate, suntem cu toţii pierduţi, nici unul nu va ieşi izbăvit dintr-o jud­ecată exclusiv dreaptă şi contabilă. [Psalm 129, 3-4] Dumnezeu care – din dragoste pentru făpturile Salea fost drept, îngăduind să moară pe cruce Acel Nevinovat, nu este, spre fericirea şi nădejdea noas­tră, drept în înţelesul straşnic şi neînduplecat al termenului. Dum­nezeul nostru – Sfânta Treime – e Dumnezeul milei, care e sinonim al “nedreptăţii” adică al unei dreptăţi mai adânci, mai cu­prin­zătoare, mai tainice, unei dreptăţi de ordin su­perior. În mila Sa nespusă, Dum­nezeu (despre care s-a spus că din douăzeci şi patru de ore stă pe tronul dreptăţii nu­mai una, iar celelate le pe­tre­ce pe tronul milostivirii) poate şi vo­ieşte să ne ierte şi să ne mântuiască.

A ierta este în esenţă un atribut dumnezeiesc (iertarea omenească apărând, în conse­cin­ţă, ca încă o probă a prezenţei suflui divin în făptură). Singur Hristos poate ca, dintr-o şter­sătură de burete, să cureţe o întreagă tablă neagră plină de păcate, poa­te albi pelicula pe care s-au înre­gis­trat toate faptele şi gândurile rele ale unei vieţi ome­neşti. Străduindu-ne a ierta şi învăţându-ne a practica şi iertarea sub formele ei mai subtile (pe cei cărora le-am greşit noi, pe noi înşine după ce ne-am căit cu ade­vă­rat), ne apropiem de înţelegerea ier­tă­rii divine.

...Greu accesibilă ne este no­ble­ţea supremă a iertării. Şi misterul stă tocmai în aceea că pu­­te­rea de sus prin milă şi har scoate făptura din întunecimea încrâncenării şi-i descoperă lu­mina de pe Golgota, neângrădită, infinită, biruitoare a beznei. Să de­prin­dem a crede în ier­tare, a îndrăzni să credem aşa, să ne rugăm a fi tămăduiţi de ne­în­drăzneală. Să ne de­prin­dem a nu deznădăjdui ca Iuda, care n-a crezut nici că Hristos e de-ajuns de bun ca să vo­iască să-l ierte şi nici destul de pu­ternic pentru a pu­tea să-l ierte, ci a-l urma pe sfântul Apostol Petru care s-a căit, a plâns amar­nic şi nu s-a în­do­it de voinţa iertătoare a Învă­ţă­to­rului său. Să nu pierdem nici o clipă din ve­­dere că nu mai sun­tem sun neînduplecata Lege, că suntem sub har, adică sub milă şi bună­vo­in­ţă. Cele trei feluri de iertare omenească să nu le însuşim, aşadar, ne­te­mă­tor, în cea dumnezeiască să avem nestră­mu­ta­tă încredere. Ele, laolaltă, alcătuiesc un tot inseparabil, stau la însăşi temelia cre­din­ţei creştine şi ne în­gă­duie a nădăjdui în sfân­ta milostivnica nedreptate a Domnului acum şi în cea­sul jude­că­rii noastre.

Amin!”

Sfântul Ioan Botezătorul – Părintele Nicolae STEINHARDT (Dăruind vei dobândi)

„Ioan Botezătorul ne este îndeobşte cunoscut pentru marea sfinţenie a vieţii sale. I se spu­ne înger în trup sau om îngeresc, de cât de aspră i-a fost viaţa în pus­­tie şi cât de intrasi­gen­­tă asceza. Ştim că drept îmbrăcăminte avea o haină din păr de cămilă şi că împrejurul mij­­lo­­cu­lui purta o cingătoare de curea. De hrănit se hrănea numai cu lăcuste şi miere săl­ba­ti­că.

…socotesc că mai de folos ne este a evoca alte însuşiri ale unui sfânt căruia râvna po­po­­rului lui Dumnezeu nu a şovăit să-i atribuie aripi de înger, iar ico­na­rii, la rândul lor, n-au pregetat să-l înfăţişeze astfel în multe icoane şi picturi bi­se­riceşti.

Însuşirile la care doresc să mă refer sunt: absoluta smerenie, capacitatea de a iubi pe un altul nu numai ca pe sine ci şi mai mult decât pe sine, capacitatea de a re­cunoaşte supe­ri­­o­ri­tatea altuia, capacitatea de a şterge şi anula sinea proprie în­locuind-o cu a altuia.

Viaţa Sf. Ioan Botezătorul ne este cunoscută în toată simplicitatea şi ri­goa­rea ei. Moar­­tea lui, timpurie, constituie o dovadă a ceea ce istoricilor …le place a numi absurdi­ta­­tea isto­riei. Regele Irod Agrippa îşi luase drept soţie pe femeia fra­telui său Filip. Căsă­to­ria aceasta era de fapt un concubinaj osândit de Ioan Bo­tezătorul cu acele vorbe fără suli­man şi acel ton aprig care îi erau proprii. …Iro­diada, femeie frumoasă şi inteligentă însă cru­dă, ambiţioasă şi ne­ruşinată, îl duş­mănea de aceea pe Ioan şi-i tot cerea regelui să-l stâr­­pească. În cele din urmă iz­­buti să obţină întemniţarea celui vrăjmăşit de ea: Ioan a fost închis în beciurile pa­latului. Aco­­lo se afla când i se ivi Irodiadei prilejul de ase des­co­to­­rosi de acel de a cărui viaţă îi era ca un ghimpe în ochi. Fiind ziua de naştere a lui Irod şi săr­bătorindu-i-se aniversarea, s-a făcut praz­nic bogat după cuviinţă… Acolo, fii­ca din pri­ma căsătorie a Irodiadei, Salomeia, a dansat; dan­sul tinerei fru­moa­sei fete într-atâta i-a plă­cut şi l-a tulburat pe rege încât, ameţit de băutură şi aprins de poftă, i-a spus: cere-mi ce vrei, până la jumătate din regatul meu, şi-ţi voi da. Şi şi-a întărit vorba cu jurământ.

Salomeia, neştiind ce să ceară, s-a sfătuit cu maică-sa. Irodiada nu a stat pe gân­duri: ce­re capul lui Ioan Botezătorul, i-a grăit, acum şi aici; să ţi-l aducă pe o tipsie. Regele Irod atunci s-a cutremurat. Nu era deloc dispus să-l omoare pe Ioan despre care ştia că norodul îl so­­­coteşte proroc; şi apoi nici lui omul nu-i era cu totul antipatic; în felul lui îl respecta şi con­­sim­­ţise la arestarea lui numai ca să scape de gura muierii. Nerodului, ameţit cum era, i-a fost în­să ruşine să-şi cal­ce nesăbuitul jurământ. Ar fi putut prea bine să-i explice fetei: ţi-am făgă­du­it pâ­nă la jumătatea regatului meu, dar omul acesta preţuieşte mai mult decât ju­mă­tate din re­gatul meu, astfel nu ţi-l pot da; cere-mi altceva. Dar nu l-a purtat min­tea către acest răspuns drept, şi ca netotul a împlinit sălbatica sfruntată ce­re­re: lui Ioan i s-a tăiat capul în chiar beciu­ri­le palatului şi cinstitul cap i-a fost adus Salomiei pe tipsie, precum dorise ticăloasa de Iro­dia­dă.

Smerenia absolută a Botezătorului reiese cu prisosinţă din textul celor patru Evan­ghe­lii care folosesc aproape aceleaşi cuvinte centrate în jurul a cinci idei::

§ Iisus e mai puternic decât Ioan;

§ Ioan nu este vrednic să-I dezlege cureaua încălţămintei;

§ Ioan nu poate boteza decât cu apă, pe când Iisus va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc;

§ Iisus este anterior lui Ioan;

§ Iisus este Cel ce va să vină.

… Botezătorului i se pune întrebarea: „Cine eşti? Eşti tu Hristosul, eşti tu Ilie, eşti tu pro­orocul? Iar el, ne spune textul evanghelic, „a mărturisit şi n-a tă­gă­duit şi a mărtu­ri­sit: Nu sunt eu Hristosul, nu sunt nici Ilie şi nici Proorocul”. Cu deplină modestie şi po­tri­vit adevărului, cel întrebat din nou răspunde: „Eu sunt gla­sul celui care strigă în pustie: în­dreptaţi căile Domnului”.

Şi iarăşi, tot ca în celelalte referate: „Eu vă botez cu apă, dar în mijlocul vos­tru se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Că­­ru­ia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei.

De două ori afirmă Ioan, arătându-L pe Iisus: „Iată Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ri­di­că pă­catul lumii. Iar după botezul Domnului în Iordan: „Am văzut Du­hul coborându-Se din cer ca un porumbel şi a rămas peste El”.

Şi în acelaşi mod, mai categoric însă: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu”. Iar mai apoi ur­­mează (Ioan 3, 20) una dintre cele mai emoţionante, mai neaşteptate, mai răscolitoare şi mai ie­şite din comun fraze din câte se află în Sfânta Scrip­tu­ră: este declaraţia-mărturisire a no­bi­lului Ioan „Eu trebuie să mă micşorez, iar El trebuie să crească”.

Cine oare ar mai glăsui astfel? Care dintre toţi oamenii sălăşluitori vreodată pe acest pă­­mânt ar spune despre sine că-şi doreşte să se micşoreze, că i se cade să se umilească în vre­­me ce aproapelui său i se cuvine să crească, să sporească? Fi­resc îi este omului raţio­na­men­tul cu totul invers: să voiască a creşte şi apropăşi el pe seama şi dauna celorlalţi. Cei­lal­ţi? Să-l ad­mi­re, să-l slujească, să-l răsfeţe, să-l ri­dice în slăvi! Oricât de mult de fără de în­trerupere, de ne­­reticent. Sătul de la­u­de, complimente, slujiri şi plecăciuni nu se va declara nicio­dată. Con­vins de per­fec­ta-i superioritate nu va înceta în veac a fi. Egocentrismul şi ido­latrizarea eu­lui sunt cererile şi dorinţele sufletului omenesc obişnuit, câtuşi de puţin şter­­ge­rea şi înfrânge­rea sinei, recunoaşterea superiorităţii altuia. Ceilalţi îi sunt toţi infe­ri­o­ri, orbi care nu se pri­cep să-i deosebească însuşirile excepţionale şi să-l aprecieze cum ar tre­bui.

Şi totuşi Ioan Botezătorul aceasta chiar face, lucrul acesta de necrezut, de po­trivnic firii, de scandalos pentru orice psihie normală: pe sine se vrea micşo­rân­du-se, pe celălalt cres­când, biruind, afirmându-se, împlinindu-se! De aceea şi este fra­za de la Ioan (3, 30) atât de ne­pă­mân­tească, de fără de pereche, de anevoie asi­milabilă minţii noastre. În cu­prin­sul Scripturii, bo­gată în formule fascinate şi în sentinţe vrednice a se întipări în cu­ge­tul nostru, zicerea Bo­te­ză­­torului stră­lu­ceş­te totuşi cu o lumină nespusă şi ni se înfăţişează ca un giuvaier. Ea contra­zice atât de făţiş tendinţa oricărei individualităţi de ase socoti cen­trul cercului în­conjurător şi de se considera ca legitim să-şi acorde numai drepturi şi mo­no­­po­lul dreptăţii încât nu se poate să nu uimească aşa cum ar face mărul care, sfi­dând le­gea universală a gravitaţiei, în loc să ca­dă la pământ când se desprinde din pom, s-ar înălţa spre cer.

În relaţia dintre Iisus şi Botezător se iveşte problema ucenicilor. Se pare că a existat o ri­­valitate între ucenicii unuia şi ai celuilat. Evangheliile Sfinţilor Ma­tei (11, 2-5) şi Luca (7, 19-22) ne relatează că, închis fiind, Ioan şi-a trimis uce­nicii să-L întrebe pe Iisus: tu eşti Cel ce vine, sau aşteptăm pe altul? Între­ba­re cât se poate de ciudată pentru că ştim că Ioan Îl măr­turisise pe Iisus a fi întru adevăr Fiul lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu, Care ridică pă­ca­­tul lumii şi Cel asupra Căruia S-a pogorât Duhul Sfânt. Cum putem rezol­va o asemenea con­­­tradicţie flagrantă? Explicaţia cu precădere plauzibilă o consider a fi aceea care pre­supune o înţelegere prealabilă (expresă sau tacită) între Iisus şi Ioan. În ve­de­rea lămuririi ucenicilor săi şi a potolirii incertitudinilor care-i frământau, Ioan îi tri­mite lui Iisus o întrebare ce re­pre­zen­ta de fapt nu gândul său neşovăitor ci şo­vă­ielile şi um­bre­le­le din cugetele lor. Iar Iisus, cu acea inteligenţă omenească la care nu se sfia să facă uneori apel (spre pildă în cazul plăţii daj­diei către Cezar ori al femeii măritate cu şapte fraţi ori al sem­nului cerut de saduchei), nu se pro­cla­mă a fi Hristosul ci, cu multă abilitate şi modestie, le cere să constate faptele, lă­sân­du-le pe acestea să vorbească, iar pe învăţăcei poftindu-i să tra­gă doar con­clu­zia care se im­pu­nea. Le arată cele ce se petrec aievea: orbii văd, surzii aud, şchio­pii umblă, leproşii se curăţesc, mor­­ţii înviază. Desigur că ucenicii nu puteau de­duce altceva decât că Acel ce săvârşeşte ase­me­nea minuni este Mesia.

Dar cum apare Ioan văzut de Iisus?

Textul de la Luca (7, 24) şi urm. este edificator şi clar. Zice Domnul către mul­ţimi, du­­pă plecarea ucenicilor, pasămite, trimişi de Ioan: ”Ce aţi ieşit să pri­vi­ţi în pustie? Oare tres­­­tie clă­tinată de vânt? Oare om îmbrăcat în haine moi şi scum­pe? Oare proroc?” Şi tot El răs­pun­de cu glas ferm: „Da, zic vouă: şi mai mult decât un proroc. Acesta este cel des­pre care s-a scris: Iată trimit înaintea fe­ţei Tale pe îngerul Meu care va găti calea Ta, îna­in­­tea Ta”. Şi încă: „Zic vouă: Între cei născuţi din femei nu este mai mare decât Ioan; dar cel mai mic în îm­pă­ră­ţia lui Dumnezeu, este mai mare decât el”.

Domnul, aşadar, confirmă caracterul îngeresc al lui Ioan, …Sensul taini­ce­lor cuvinte cred că nu poa­te fi decât acesta: Ioan, ultimul prooroc al Vechiului Testament, Ioan Vesti­to­­rul, Înainte­mer­gătorul şi Botezătorul lui Hristos nu a primit botezul creştin. Aşa fiind, întocmai ca patriarhii, drepţii şi proorocii Ve­chiu­lui Testament, el va sălăşlui cu sufletul în iad până ce Dom­nul după răs­tig­ni­rea Sa va fi coborât în acel loc spre a-i slobozi. Ioan nu a pri­mit botezul creştin în numele Sfintei Treimi, iată de ce e socotit mai mic decât oricare din­tre locui­to­rii îm­pă­răţiei lui Dumnezeu. Ne putem întreba acum ce semnifică pentru noi Ioan Botezătorul, prin care însuşiri ale lui ni se arată admirabil, adică vrednic de mirare şi ve­neraţie, prin care ne poate fi călăuzitor şi model?

Prin smerenia sa absolută, desigur. Prin iubirea sa totală faţă de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine şi a înlocuirii ei cu iu­birea pentru al­tul. …Iată ce este Ioan Botezătorul: este minunata pildă de „eu” care iese din sine şi, cu sme­­re­nie şi neţărmurit devotament, dobândeşte pu­tinţa de a-şi iubi semenul mai mult decât pe si­ne însuşi.

Ioan Botezătorul ne poate fi tuturor îndreptar pe calea strâmtă a înfrân­ge­rii tru­fi­ei, a neroadei trufii, a egoismului şi egocentrismului nostru ridicol care-şi fa­ce râs de noi în­­dem­­nându-ne a crede că suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii şi ne dă ghes a ne crede numai în noi înşine, a ne închide şi în­cu­ia în carapacea bine ferecată a sinei noas­­­­tre imperialiste.

Ioan Botezătorul ne poate fi pildă sigură de dragoste pentru Mire, adică pen­tru Hristos şi de slujire neprecupeţită a Sa. Dar, vă veţi întreba poate, cum de-L putem sluji şi iu­­bi ca pe un prieten pe Hristos care acum nu se mai află în cu­prinsul pământului ci S-a înăl­­ţat la cer? Cum de-I putem sta alături, Îl as­cul­ta, Îi vădi iubirea noastră?

Răspuns nu poate altul decât:…Hristos e prezent pe acest pământ în sfân­ta Euha­ris­tie sub chipul pâinii şi al vinului. Şi mai este prezent, la fel de lu­cră­tor, sub chipul tu­tu­ror oame­ni­lor asupriţi, obidiţi, încercaţi, ispitiţi de suferinţe, ne­voi şi nedreptăţi. Iu­bin­du-i şi slu­jindu-i pe aceşti foarte mici fraţi ai Săi, Lui Îi manifestăm dragostea noastră şi pe El în­­­suşi Îl slujim. Blasfemie este a zice că nu avem cum sluji, întocmai ca Botezătorul, pe Hris­tos, că El nu mai este de faţă în lumea sensibilă! Dragostea, virtute creştinească su­pre­­mă şi sin­gura pere­nă, este mijlocul fără de greş care ne stă la îndemână pentru a ne do­ve­di uma­ni­tatea şi creştinătatea …

Noi reţinem din viaţa şi jertfa Sf. Ioan Botezătorul: capacitatea omenească de a ieşi din sine, de a depăşi strâmtoarea fenomenalităţii, de a iubi pe un altul. Noi cutezăm chiar a ne fa­ce o călăuză (sau măcar un temei de neîncredere în afir­maţii sumare) din zgudui­toa­rea, admi­ra­bila, senina frază de la Ioan (3, 30): „Acela trebuie să crească, iar eu să mă mic­şo­­rez”. Cu ea în suflet şi-n inimă şi-n cu­get şi-n adâncul inimii şi-n adâncul sensibilităţii noas­tre biruite să părăsim acum, nu fără a mulţumi Domnului, acest sfânt locaş”.

ÎNDREPTAR PENTRU BUNA CUVIINŢĂ ÎN SFÂNTA BISERICĂ

· INTRÂND ÎN BISERICĂ, ADUCEŢI-VĂ AMINTE CĂ:

- Biserica este Casa lui Dumnezeu!

- Cine nu are Biserica de mamă, nu are pe Dum­ne­zeu de Tată. În afară de Bi­serică nu este mân­tu­i­re! [Sf. Ciprian]

- SFÂNTA LITURGHIE MAI ŢINE LUMEA! Iată de ce, TOATĂ LUMEA AR TREBUI SĂ VINĂ LA SFÂNTA LITUR­GHIE, că pentru dăi­nu­i­rea lumii e darul acesta pe pământ! Mântuirea noastră nu e numai un dar de la Dumnezeu, ci şi o faptă a libertăţii noastre! Dum­nezeu coboară între oameni şi suie oamenii la Sine, pe scara Sfintei Liturghii! [Părintele Arsenie BOCA]

- În afara slujbelor Bisericii nu există scară către cer! În Biserică afli că exişti! [Petre ŢUŢEA]

· PARTICIPAŢI în toate duminicile şi la sărbători, la ÎN­TREA­GA SLUJ­­BĂ A SFÂN­TEI LITUR­GHII!

Cine nu ia par­te la Sfânta Liturghie, acela ÎN­CE­TEAZĂ DE A MAI FI CREŞ­TIN ADEVĂRAT!

· În biserică se intră cu credinţă, cu smerenie, cu frică de Dumnezeu, cu bună evla­­­vie, cu gândul şi ini­ma aţin­ti­te nu­­­mai spre cer şi spre Dumnezeu!

· Înainte de a intra în biserică, vă rugăm să vă închideţi telefoanele mobile!

· Păşiţi apoi uşor, spre a vă închina mai întâi în faţa Sfintei Evanghelii şi a icoa­nei de pe te­­tra­­­pod, care Îl în­chi­­pu­ie pe Iisus Hristos în mijlocul bise­ri­­cii, iar apoi în fa­ţa ico­nos­­ta­su­­lui!

· DACĂ SFÂNTA LITURGHIE A ÎNCEPUT, ÎNCHINAŢI-VĂ LA ICOANE DUPĂ SLUJ­BĂ!

Aşe­za­ţi-vă în li­niş­te la lo­cul cuvenit!

· Odată ce aţi ajuns în biserică, RĂMÂNEŢI PÂNĂ LA SFÂRŞITUL SLUJBEI! Numai aşa vă veţi pu­tea bu­­­­­cura pe de­plin de co­moara de daruri a Sfintei Liturghii! NU FA­CE­ŢI PRE­CUM IUDA!

· Aveţi grijă să lăsaţi liber mijlocul bisericii pentru slujitorii ei!

· La slujbe, bărbaţii stau în general în NAOS având capetele desco­pe­ri­te, iar fe­me­ile în PRO­­NAOS având ca­pe­­te­le acoperite. S-a împământenit obiceiul ca bărbaţii să stea în biserică în dreap­ta, iar femeile în stân­ga.

· Nu se îngăduie trecerea mirenilor printre cele două tetrapoade din faţa ca­­ta­pe­tes­­mei, iar prin faţa uşi­lor îm­pă­­ră­teş­ti se poate trece numai când aces­­­­tea sunt în­­­chise sau când cre­din­cio­­şii primesc Sfânta Împărtăşanie!

· Nu este permisă pătrunderea mirenilor în Sfântul Altar!

· Îmbrăcămintea, gesturile şi comportarea celor ce intră în biserică tre­bu­ie să fie de­­cen­­te!

· Păstrarea integrităţii obiectelor şi a curăţeniei din biserică este obligatorie!

· În timpul slujbelor nu vorbiţi, nu râdeţi, nu faceţi glu­me, nu vă plim­­­­baţi prin bi­se­rică fă­ră rost!

DUM­NE­­ZEU NU E AL NEORÂNDUIELII, CI AL PĂCII[1 Co 14, 33]!

· La CITIREA SFINTEI EVANGHELII staţi DREPŢI ÎN PICIOARE sau ÎN GENUNCHI!

(în SEMN DE RES­PECT şi deoarece MAI MARE ESTE OMUL ÎN GENUNCHI, decât în picioare!)

NU STAŢI JOS!

· Când preotul rosteşte epicleza (Îl imploră pe Dumnezeu să-L trimită pe Sfân­tul Duh spre a sfinţi Darurile) şi când iese cu Darurile Sfin­ţi­te, CRE­­DIN­CIO­ŞII TRE­­­BU­IE SĂ ÎN­­­GE­NUNCHEZE! Se ca­de să ne umi­lim, să plân­­­gem pen­tru ce­le ce a su­ferit Iisus Hristos pentru noi şi să ce­rem ier­ta­rea pă­ca­telor noas­tre!

· La terminarea Liturghiei, ascultaţi cu atenţie anunţurile preotului şi doar apoi ieşiţi în linişte şi ordine!

· Şi NU UITAŢI care este MISIUNEA SLUJITORILOR SFINTEI BISERICI:

- Preoţii nu se acomodează lumii, ci luptă pentru ca lumea să se aco­­­mo­de­ze la Le­gea lui DUMNE­ZEU!

- Preoţii urmăresc să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu şi să-l facă să pă­zeas­­că chi­­pul lui Dumnezeu! [Sf. Grigore de Nazianz]

- Slujitorii Sfântului Altar sunt plasaţi între lume şi Dumnezeu şi au rolul de a întinde pun­ţi de lumină în­tre pă­­mânt şi cer!


Friday, August 26, 2011

Obiectivul sistemului bancar - transformarea noastră a tuturor, indivizi sau naţiuni, în sclavi ai datoriei



„Obiectivul sistemului bancar nu este acela de a controla conflictul, ci de a controla datoria produsă de conflict. Vedeţi, adevărata valoare a unui conflict, valoarea reală, constă în datoria creată. Odată controlată datoria, controlezi totul. Găsiţi ceva neliniştitor în asta? Dar chiar aici e esenţa sistemului bancar, în transformarea noastră a tuturor, indivizi sau naţiuni, în sclavi ai datoriei.”

Sursa: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com

Steve Jobs Inspirational Quotes

Thursday, August 25, 2011

Steve Jobs și-a dat demisia din funcția de CEO al companiei Apple. Însă va rămâne mereu un role model!



Un strălucit discurs ţinut la Stanford în anul 2005!

Tuesday, August 23, 2011

Monday, August 22, 2011

Friday, August 19, 2011

Documentar George Enescu

Romania, promised land

Imi iubesc tara, cu toate intinderile ei, cu traditiile ei, datina, locuri, oameni! Avem o tara frumoasa si inca, bogata, dar, din pacate tot mai vanata de interese obscure si nefiresti cu obarsia noastra!

De-a lungul istoriei, Romania a fost la rascrucea marilor puteri si interese - parca deranjand cu rostul nostru de oameni pasnici si tematori de Dumnezeu! Diverse stapaniri au incercat sa ne schimbe credinta, dar am rezistat ca o stanca in fata valurilor! Se incearca si acum, sub diferite pretexte, "incheierea unui ciclu" si deschiderea altuia - "noua era a omenirii"

Notiunea de patriot se vrea a fi scoasa din uz, fiind "depasita"; notiunea de "crestin", la fel... Aceasta negura nihilista (parca vine din Evul Mediu!) se asterne incet si sigur peste tara noastra, mult incercata in ultimul timp. Romania poate fi "locul patimilor hristice", aici unde suferinta si indurarea au atins(si ating)cote tragice! Dar marele Steinhardt ne spunea: "crestinul trebuie sa sufere!"

Excavatorul lumii contemporane new-age-iste isi baga cupa in temelia existentei umane - crestinismul! Sa-l deviem de pe meleagurile noastre cat mai putem, cat mai e timp !

Autor: Iancu George

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/diverse/romania-promised-land-123170.html

A Look at TEACHING 2030

Big Thinkers: Barnett Berry on Education Reform



The president and CEO of the advocacy organization Center for Teaching Quality lays out a roadmap for reforming our education system and improving the school environment for "teacherpreneurs."

Arms of mother nature ( Relaxation music )

Amânarea, lupul în piele de oaie

Amanarea este una dintre cele mai ascunse patimi ale omului contemporan. Avand un program foarte incarcat, omul de astazi tinde sa amane lucrurile care nu i se par a fi de o urgenta majora. Din pacate insa, printre lucrurile amanate se numara adesea cele de mare necesitate sufleteasca. Amanand hrana sufleteasca, omul moare putin cate putin, inca si cu o moarte vesnica.

Amanarea ne face sa traim in viitor si sa uitam de prezent, iar prin trecerea cu vedere a prezentului, singurul pe care il putem trai cu adevarat, ne stricam viitorul si ne pierdem viata vescnica. "Astazi e numele timpului lui Dumnezeu, iar al demonului este maine, sa amani totul pe maine" (Parintele Constantin Galeriu).

Sfanta Scriptura ne indeamna sa ne ferim de amanare, aratand pericolul ascuns al acesteia. "Astazi de veti auzi glasul Lui, sa nu va invartosati inimile voastre" (Evrei 37, 8). "Nu intarzia a te intoarce la Dumnezeu si nu amana din zi in zi. Ca fara de veste va izbucni mania Domnului si in vremea razbunarii vei fi dat afara" (Sirah 5, 8-9).

Amanarea, lupul in piele de oaie

Cand diavolul nu poate sa-l faca pe om sa urasca cele sfinte, rugaciunea si faptele bune, el cauta sa-l piarda pe om altfel, si anume prin amanarea celor bune pe mai tarziu. Diavolul incuviinteaza deci savarsirea faptelor celor bune, insa nu in prezent, ci intr-un viitor foarte apropiat, aruncand ganduri de genul: "Lasa, nu te ruga acum, ca esti obosit, si oricum nu iti poti aduna mintea. Dar maine te vei odihni dupa masa, iar seara te vei ruga pana tarziu, in noapte. Si vei face cat si pentru azi."

Amanarea ne face sa credem ca suntem liberi, noi insa nefiind liberi, ci slujind unor ganduri straine si viclene. Amanarea te impiedica sa traiesti in prezent; te face sa traiesti in viitor. Voi face, voi drege, insa in fapta nimic nu se vede, nici acum, nici mai incolo. Trairea prezentului este singurul lucru de care ne vom bucura. Daca nu lucram astazi la mantuirea noastra, poate nu vom mai lucra niciodata, iar totul este in zadar. In acest sens, o cantare bisericeasca spune: "Astazi este inceputul mantuirii noastre.", iar poporul indeamna: "Ce poti face azi, nu lasa pe maine!"

Amanarea vizeaza, de obicei, cam tot ce presupune nevointe si osteneli, insa niciodata ceea ce implica desfatarea si placerile cele lumesti. Atunci cand amanam pocainta sau o fapta buna s-ar putea sa nu mai avem prilejul sa le savarsim vreodata. Cate lucruri bune am fi putut savarsi, daca nu le-am fi tot amanat, de pe o zi, pe alta. Atata amanare, atata timp pierdut, iar toate acestea numai spre vesnica noastra tanguire tarzie.

Obisnuinta cu pacatele este cel mai periculos lucru din viata noastra, caci pacatele devin a doua noastra fire. Astfel, cu anevoie se mai dezbara omul de pacat, dupa ce acesta s-a invechit in el. Pe zi ce trece, lupta cu patimile devine din ce in ce mai grea. Pentru aceasta, daca astazi ne este greu sa biruim o patima, sa fim siguri ca maine ne va fi si mai greu, iar peste cativa ani, ne va fi aproape imposibil.

De cele mai multe ori, pacatul nu cunoaste amanare. Poate numai atunci cand, manuite cu intelepciune, atat amanarea cat si delasarea por fi folosite ca arme tocmai in lupta cu pacatul. Singura utilizare buna a amanarii este deci aceea de a fi aplicata unui pacat. Spre exemplu, daca vreau sa fac un pacat, sa spun: "Nu acum, lasa, ca mai incolo e vreme mai multa si mai buna pentru a face acest lucru." Iar mai apoi, se randuieste sa se schimba planurile, sa pleci undeva, sa te caute cineva, sa te iei cu una, cu alta si gata, moare si gandul pacatului.

Timpul diavolului este intotdeauna "maine", insa nimeni dintre noi nu stie daca va mai apuca ziua de maine. Bogatul caruia i-a rodit tarina se bucura gandind la multii ani in care urma sa se desfateze din bogatiile sale, insa in acea noapte sufletul sau cel rau a fost luat din trup, pe toate lasandu-le altora. Deci, pentru ca ziua mortii nu ne este cunoscuta, trebuie sa avem candela faptelor bune aprinsa tot timpul, iar cu precadere "astazi". Probabil ca si cele cinci fecioare nebune din pilda au amanat aprinderea candelelor lor, ramanand astfel in afara camarii celei de Nunta.

Timpul trece! Acest lucru ar trebui sa constituie un semnal de alarma infricosator pentru noi toti, iar mai ales pentru aceia dintre noi care ne lasam prada amanarii pocaintei si faptelor celor bune. Ziua trece, iar noi ne bucuram, fara a ne gandi ca a mai trecut o zi din viata; saptamana trece, iar noi ne bucuram, fara a ne gandi ca a mai trecut o saptamana din viata; anul trece, iar noi ne bucuram, fara a ne gandi ca a mai trecut un an din viata aceasta scurta.

A hrani nadejdea ca vom trai ani indelungati si in putere, ba inca si ca vom lucra toate cele bune, dar mai tarziu, este o nadejde neintemeiata, caci vedem cum oameni de peste tot mor in floarea varstei, ori chiar din copilarie, fie de boala, fie in accidente. Pentru aceasta, a spune "mai bine mai tarziu, decat niciodata" nu este un lucru pe care sa ne putem baza in cele ce priveste viata duhovniceasca. Mai intelept este a spune "mai bine mai devreme, decat prea tarziu".

Duhul amanarii trebuie spovedit, ca un duh viclean ce este.

Autor: Teodor Danalache

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/amanarea-lupul-piele-oaie-125821.html

George Enescu - 130 de ani de la nastere

Monday, August 15, 2011

Cinstirea Crucii şi a Maicii Domnului – Părintele Nicolae STEINHARDT („Dăruind vei dobândi”)

fiecare este liber a crede ce vrea, să meargă pe calea pe care-l poartă inima şi-l în­­deam­nă conştiinţa, urmând, fireşte, a purta răspunderea alegerii făcute. Învăţătura lui Hristos pe aceste două entităţi chiar se întemeiază: pe libertatea deplină a insului, pe în­trea­­ga lui răs­pundere în ziua Judecăţii celei mari.

Sunt două evlavii de care cu adâncă părere de rău constat că stau departe fraţii noştri de altă credinţă, lipsindu-le astfel de două mari şi minunate consolări şi săvârşind totodată, sunt convins, două imense greşeli.

Despre cruce se afirmă, sub o formă ori alta, că a fost un simplu mijloc de tortură şi de uci­dere, pe care ce rost ar avea să-l proslăvim şi venerăm? La ce bun ne-am închina unei ab­­jecte unelte de chinuire şi executare a criminalilor, folosită de romani şi de iudei? Ba ni se dă de înţeles că semnul crucii şi crucea însăşi sunt cu adevărat profanări ale cultului creş­­tin. Cru­cea prin urmare e înlăturată din casele de rugăciune şi din viaţa spirituală a fra­­ţi­lor no­ş­tri de altă credinţă.

Rău fac, greşit procedează, la bun şi puternic sprijin renunţă.

Crucea, pentru Hristos, nu-i simplu şi degradant instrument de tortură şi moarte. Este sfânta cruce stro­pi­tă şi sfinţită de scumpul şi preacuratul sânge al Mântuitorului nostru. E altar, pe locul sacru al suferinţei Ne­vi­­novatului, al Răscumpărării omenirii şi al ruperii za­pi­su­lui ce apasă asupra noastră de la Adam încoace. Pe cruce s-a săvârşit Cel care, ascultând de porunca Tatălui şi pentru mân­tu­i­rea noastră, S-a deşertat de a Sa dumnezeire şi a primit moar­tea, şi încă moartea pe cruce. Pe cru­ce s-a oficiat o slujbă şi o jertfă şi un act de reaşezare a o­me­nirii în situaţia ei de necorupţie originară.

Hristos, fratele, prietenul, însoţitorul nostru, dar şi Cel ce Şi-a aflat sfârşitul pe lemnul bles­temat, sub privirile ironice şi biruitoare ale unor duşmani neînduplecaţi, setoşi de spec­ta­co­lul zvârcolirilor bietului trup sortit morţii. Cel defăimat, învins, pradă a unui obiect neîn­su­fle­ţit care-şi împlineşte, rece şi dur, groaznica menire. Şi acesta e Hristos. Pe acesta să-l tre­cem cu vederea?

Chenoza crucii e dovada cea mai limpede şi mai puternică a totalităţii şi seriozităţii în­tru­­pării lui Dumnezeu. A fost ales un popor mic, sărac şi subjugat, a fost preferată familia mo­des­­tă a unui teslar (nu aunui nobil, unui bogătaş, unui cărturar, unui preot). Ba mai mult decât atât, spre a da întrupării caracterul ei ireversibil, totalitar, autentic, cinstit, neprecupeţit s-a re­curs la moartea pe cruce, chin cumplit, prelung, supliciu ruşinos şi socotit blestemat, infamie su­premă: spre a preface întruparea divinităţii în acceptarea completă a condiţiei ome­neş­ti.Domnul a ţinut să cunoască în deplină realitate condiţia umană în forma ei cea mai neca­mu­­fla­tă, maximală, exasperată…Iar noi să dăm uitării şi să trecem neatenţi pe lângă acest fapt de iubire de neîchipuit şi de părtăşie fără seamăn a nesulemenitei noastre incertitudini ome­neş­ti! Câ­tă nedreptate, nesimţire, ingratitudine, împietrire, învârtoşare şi dispreţ ar fi din par­tea noas­tră! Cum de ne-am înfrăţi cu toţi acei care treceau clătinându-şi bărbile şi rânjind sar­cas­­tic pe dealul Căpăţânii?

A nu pomeni crucea, a ne feri de amintirea celor petrecute pe Golgota e, parcă, tot una cu a minimaliza fapta lui Iisus, a o relega printre alte jalnice amănunte istorice, a voi cu tot dinadinsul să uiţi un incident neplăcut. Au mai fost prooroci, învăţători, filosofi şi doc­tri­na­­ri de seamă care au predicat şi enunţat lucruri frumoase, înălţătoare, minunate. Dar care-i ace­la care şi-a pus la bătaie trupul şi s-a dat de bună voie unei morţi îndelungate şi cumplite? Nici unul nu s-a învoit să moară „ca un câine”… Şi tocmai caracteristica aceasta a lui Hristos să fie refulată în adâncurile conştiinţei noastre susceptibilă şi stăpânită de grija îngropării ac­ci­den­telor (sau, fie erorilor) supărătoare pentru chietudinea noastră sufletească? Să eliminăm esen­­ţa, fapta capitală, neegalabilă, inimaginabilă pentru psihia noastră mai presus de orice au­to­­compătimitoare?

Crucea, geometric şi simbolic vorbind, e semnul întretăierii celor două planuri, e u­ni­­­rea dintre spiritual şi material, e metafora dublei noastre naturi: duhovnicească şi pă­mân­­teană. Ea se rezumă, ne recapitulează, ne reprezintă grafic şi cardinal, ne expune în du­bla, paradoxala, perpendiculara, fundamentala, noastră solemnă şi derizorie situaţie de făptură care deopotrivă ţine de lume şi de cer.

De ce, ne putem întreba, a fost aleasă crucea drept mijloc de tortură şi omorâre a Fi­ului lui Dumnezeu? Probabil pentru că presupune o lungă agonie(de natură a mulţumi ura, invidia şi ticăloşia osânditorilor, siliţi totuşi să iuţească spectacolul ca să nu-i apuce sâmbăta şi nu cumva să se răzgândească dregătorul, …); apoi pentru că prezenta un mod de executare ruşinos, rezervat în genere sclavilor şi tâlharilor. Legea veche socotind spânzurarea pe lemn a fi un gen de moarte blestemată, iar romanii o execuţie infamantă (Răstigneşte-L!).

Îmi închipui însă că adevărata explicaţie adâncă, psihanalitică ne-o dă verticalitatea ei: omul, fiinţa înduhovnicită, bipedul, singura creatură care păşeşte mereu vertical, e pedepsit prin această însuşire a sa chiar: e pedepsit fiind expus ocării, batjocurii, înjosirii; el, fiinţa cu sim­ţul ruşinii, pudoarei şi demnităţii, e despuiat întreg (brâul din jurul coapselor Mântuito­ru­lui e o ficţiune picturală), e defăimat şi luat în râs tocmai prin aceea ce îl defineşte şi deose­beş­­­te de celelalte animale şi îl separă, îl înnobilează. E ţintuit (el, fiinţa superioară, nobilă, ac­ti­­­vă, slobodă, el capabil de a privi firmamentul şi pe Ziditor faţă către faţă) pe un nenorocit şi îm­­­puţit de lemn şi lăsat să moară prin şi din însăşi verticalitatea sa: organele intră în ptoză, se­tea devine chin atotstăpânitor, e expus gol privirilor reci, indiferente sau batjocoritoare ale se­me­­nilor. Omul răstignit e distrus de ceea ce i-a fost podoaba şi unicitatea. Nu i se adaugă ni­mic crucii. Chinul e pur, provine din ce are omul mai propriu, mai vrednic de uimire şi tă­rie. Ce triumf pentru vrăjmaş, cu mâinile nepătate de sânge, absolvit de folosirea vreunui arte­fact! Pe cruce omul nu e propriu-zis chinuit: e numai scos din mişcare şi libertate. Carac­te­ris­ti­cile aces­tea ale fiinţei, coordonatele sale psihofizice, sunt întoarse împotriva lui. Eşti ver­ti­cal? Ver­tical vei muri, din pricina însăşi a verticalităţii tale. Eşti doar fixat, imobilizat. În de­pli­nă în­sigurare şi intensificare a însuşirilor tale primordiale. Batjocura stă nu atât în goliciune şi imo­bilitate, cât în parodierea celor două axe, orizontală şi verticală, care descriu starea de tră­su­ră de unire a coordonatelor universului, prefăcând-o în caricatură de figură centrală a du­re­rii şi derâderii. (Biciuirea, cununa de spini, piroanele sunt de altfel superfetatorii şi de ori­gi­ne ro­ma­­nă: fariseii şi cărturarii îşi pot spăla şi ei mâinile: nu-ţi facem nimic, te legăm de lemn şi te lă­­săm să mori).

Scoaterea lemnului crucii din locaşurile de cult creştin, evitarea facerii semnului sfin­tei cruci, tăcerea în jurul jertfei supreme sunt tot atâtea dovezi de nerecunoştinţă fla­gran­tă, de ipocrizie istorică şi de atâtea dovezi de complexă (psiho-patologică) voinţă de a uita fi­na­litatea vieţii pământeşti a lui Hristos, Care neîncetat şi în cele mai diverse prilejuri S-a re­fe­rit la moartea de care avea să aibă parte.

Un creştinism fără cruce este identic într-una din cele mai teribile povestiri ale Marto­ri­lorPatimilor de Giovanni Papini (Marele rabin oferă Papei convertirea tuturor evreilor ce­rând în schimb ştergerea din Evanghelii a episodului Răstignirii). Prin jertfa Sa pe cruce S-a dovedit Iisus Hristos Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului. Pentru aceasta I S-a dat pu­terea de a judeca lumea, fiindcă a cunoscut-o cum nu se poate mai temeinic, mai ne­mij­­­lo­cit: prin suferinţă, prin suferinţa rezervată celor mai netrebnici dintre oameni. … Hristos-Dum­ne­zeu şi-a ales partea cu tâlharii şi netrebnicii. A murit părăsit de ai săi, expus gol, plin de răni, de vânătăi şi de sânge, pe un dâmb spurcat, luat în derâdere, provocat, apa­rent de-a pu­r­u­ri bi­ru­it şi compromis, exemplificând, vertical şi exasperat, condiţia umană.

Care nu e numai a Sa. E a noastră a tuturor. Acoperind-o, ne minţim pe noi înşine, ne trădăm, ne lipsim de lucrul acela prin care s-a înfăptuit mântuirea noastră. … Fără cruce şi răs­­­tignire, Hristos ar fi fost un mare şi nobil propovăduitor; numai prin ele Se măr­tu­ri­seş­­­te Fiu al lui Dumnezeu, Fiu al Omului, şi Izbăvitor. A ne lepăda de cruce, înseamnă a nu înţelege misiunea pământească a lui Hristos, voinţa Sa de a se identifica soartei ome­neş­­­ti, de a o cunoaşte în forma sa cea mai neprefăcută.

… Pe cruce s-au unit dumne­ze­i­rea şi omenirea, indisolubil, şi s-a pecetluit în­dum­ne­zeirea făpturii. Aşezând crucea la loc de cinste în biserică şi în casă, purtând-o sub chip de cruciuliţă pe trupul sau veşmintele noastre, ne afirmăm de fapt con-dumne­zei­rea, aducem prinos de cunoaştere condiţiei omeneşti care nu-i decât vrerea de teandrie.

Cât despre Maica Domnului, a o da la o parte este curată aberaţie şi ciudăţenie cum mai greu de priceput nu poate fi! Maica Domnului este pentru noi creştinii însăşi blân­de­ţea. Care cu puterea nevi­no­văţiei, supuşeniei, curajului şi blândeţii ei înfruntă legile cau­za­li­tă­ţii şi simpla dreptate abso­lu­tă şi mecanică a universului acestuia împlătoşat în stricta-i drep­ta­te!

Ea este aceea care se roa­gă neîncetat pentru ne-dreptate (cum crede Sfântul Isaac Si­rul), este apărătoarea cazurilor disperate, neîncetata rugătoare pentru toţi păcătoşii, vi­no­vaţii, greşi­ţii şi marginalii! Pentru desconsideraţi, ocărâţi, pentru cei de tot singuri, pentru cei care nu au cine să-i iubească, să-i miluiască, să le surâdă, să se roage pentru ei!

…ea este aceea care mereu se află în preajma oropsiţilor, lângă femeia nevinovată, crunt bătută de un soţ beţiv, lângă copilul alungat din casa părinţilor, lângă infirmul nevin­de­ca­­­bil pe care nu are cine-l îngriji, lângă torturatul care tocmai nu mai rabdă şi este gata să ce­de­ze…

Pentru marea masă a oamenilor Maica Domnului este maica mereu gata să ierte, să se roage, să îndrăznească a cuprinde pe Domnul cu temeritatea ei de mamă şi să-L roage pen­tru săr­manii muritori. Căci, mult poate rugăciunea mamei pentru îmblânzirea Stă­pâ­nu­lui. Maica Domnului e izvorul lacrimilor, e neobosita noastră apărătoare (avocată), neruşinata (fără de ru­şine, de sfială) şi stăruitoarea noastră solitoare împotriva dreptăţii stricte. Repre­zin­tă în cer dul­ceaţa feminină şi nemărginita dragoste maternă.

Păcat de cei care o nesocotesc. Aceştia nu sunt păcătoşi, ci sunt nenorociţi.

Nu-mi este ruşine să mi-o închipui pe Maica Domnului zbătându-se, cerând, implorând, in­tervenind, stăruind; după cum nu-mi este ruşine a mi-o închipui copilăreşte, dar nu eretic, a­ler­­gând la poarta raiului cu o chisea de argint în mână şi cu mahrama pe braţ ca să întâmpine pe mucenicii Fiului ei, să le ureze bun venit, să-i îmbie cu neînchipuit de bună dulceaţă şi să le steargă sudoarea frunţii şi sângele cu mahrama ei cea sfântă. Tare trebuie să se simtă sin­gu­ri pe fariseica lor virtute, dreptate şi tare trebuie să-şi facă râs de milă şi de îndurare, să se pre­zin­te cu fruntea semeaţă la porţile raiului cei care din Maica Domnului fac o „simplă femeie cre­dincioasă”. Bravo lor.

Noi, cei de jos, noi, nesiguri de soarta ce ne aşteaptă, noi, temătorii de Judecata de Apoi (şi de ispitele şi primejdiile ce ne înconjoară, pe acest pământ bogat în capcane), cum de nu ne-am simţi fericiţi peste măsură că ne putem număra printre cei care cred în milostivirea pu­ru­ri Fecioarei Maria, bucuria tuturor celor necăjiţi?

De aceea, bună socotim rugăciunea creştinească dinainte de culcare, cea care uneşte cele două evlavii: O, preacinstită şi de viaţă făcătoare crucea Domnului! Ajută-mi cu Sfân­ta Doamnă Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi sfinţii în veci, Amin.