Si Deus nobiscum, quis contra nos?
Îndrăzneşte să cunoşti!
Ducit Amor Patriae
Tot ceea ce este necesar ca răul să triumfe este ca oamenii buni să stea cu mâinile în sân.
(Edmund Burke)
Încearcă să nu fii un om de succes, ci un om de valoare! (Albert Einstein)
Nu voi fi un om obişnuit pentru că am dreptul să fiu extraordinar. (Peter O`Toole)
Modestia este, faţă de merit, ceea ce este umbra pentru figurile dintr-un tablou: îi dau forţă şi relief. (La Bruyere)
Maestru este numai acela care este dăruit cu harul de a învăţa pe alţii. Cu adevărat maestru este numai cel care, având el însuşi multă bogăţie sufletească, ştie să dea tot, ştiinţă, pricepere şi suflet, fără intenţii preconcepute şi fără să aştepte nimic în schimb. (Octavian Fodor)

Talent hits a target no one else can hit, genius hits a target no one else can see. (Schopenhauer)
We are what we repeatedly do. Excellence, then, is not an act, but a habit. (Aristotle)

Monday, November 28, 2011

PARINTELE ARSENIE BOCA: “Numai atat bine putem face, cata suferinta putem ridica de pe el”

Mai tare si mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume. Necazurile vietii insa iau pe oameni din alta parte, silindu-i sa-l caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greselilor noastre, urmare pe care ingaduie Dumnezeu s-o gustam spre inteleptirea noastra”.

Nu este alta cale de mantuire, de ispasire a pacatelor, decat calea Crucii. Daca ar fi fost alta, Dumnezeu ne-ar fi aratat-o pe aceea. Prin Cruce, prin suferinta unei rastigniri in viata se intra in Imparatia lui Dumnezeu. Si se intra cu atat mai sigur, cu cat rabdam o rastignire nedreapta. Deci, cel ce vrea sa se mantuiasca n-are pe nimeni de osandit pentru crucea pe care o duce. Cine s-a hotarat cu toata puterea sufletului sau sa vina la Iisus, rastignirea-l asteapta, dar acesta iubeste din tot sufletul pe cei ce-l rastignesc. In necazuri se vede iubirea omului de Dumnezeu si de oameni. In cuptorul suferintelor de tot felul se curateste sufletul omenesc pentru Imparatia lui Dumnezeu. Si suferinta smereste trufia omului si Il face pe Dumnezeu prieten. Asa sa va talcuiti crucea pe care o aveti fiecare de dus! In Cruce Dumnezeu a ascuns o taina: taina mantuirii fiecaruia. Vai de cel ce nu are o cruce de dus: acela n-are prin ce se mantui“.

Toate darurile inchise in destinul nostru sunt ingradite cu suferinte si numai la atatea daruri ajungem, prin cata multime de suferinte putem razbi cu bucurie. Numai atat bine putem face, cata suferinta putem ridica de pe el. Numai atata mangaiere putem aduce printre oameni, cata amaraciune putem sa bem in locul celor ce vrem sa-i mangaiem. Atata stralucire va arata iubirea de Dumnezeu si de oameni in noi, sau atat de puternice vor fi mila si adevarul in noi, cata vapaie de ura infruntam bucurosi pentru Dumnezeu si oameni. Si asa mai departe. E bine de stiut si aceea ca darurile lui Dumnezeu dau o mare putere de a suferi, cu seninatate, orice potrivnicie in calea darului si, rabdandu-le cu liniste, toate piedicile cad pe rand, printr-o nevazuta randuiala dumnezeiasca”.

vezi continuarea la Razboi intru Cuvant: PARINTELE ARSENIE BOCA: "Numai atat bine putem face, cata suferinta putem ridica de pe el"

PARINTELE ARSENIE BOCA, SFANTUL ARDEALULUI (film documentar) – 22 de ani de la mutarea la cele vesnice (†28 nov. 1989)



Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro

Sunday, November 27, 2011

Doneaza la IRSCA Gifted Education!

Saturday, November 26, 2011

Ştefan Odobleja

Nicolae Paulescu

Wednesday, November 23, 2011

„Cine are credinţă are mai puţine dezechilibre sufleteşti“

Trăim într-o epocă dominată de mass-media, într-o epocă în care toată lumea vrea să ştie, să afle, să fie informată. Informaţia a devenit ca un narcotic. Astfel, omul contemporan este supus unei presiuni mediatice continue, ce se află din ce în ce mai mult în contradicţie cu tot ceea ce înseamnă educaţie şi valori creştine. Despre cum şi cât influenţează starea psihică şi echilibrul naţiunii ştirile negativiste şi alarmiste, despre cum dăunează polarizarea socială extremă, aflăm în interviul pe care ni l-a acordat prof. univ. dr. Florin Tudose, renumit psihiatru.

Cât de mult este influenţată starea psihică a naţiunii noastre de ştirile negative şi alarmiste difuzate de toate televiziunile?

Este un fapt cunoscut din negura vremilor că ştirile negative modifică starea psihică a fiecărui individ, dar şi a grupurilor mari de persoane, deoarece apare şi fenomenul de contagiune în care efectul pe care ştirea sau ştirile proaste îl au asupra fiecăruia se potenţează cu starea celorlalţi. De asemenea, apar interpretări secundare care pot fi extrem de pesimiste şi care la rândul lor accentuează efectul negativ asupra psihicului individual şi colectiv. În epoca contemporană, faptul că ştirile sunt difuzate în repetate rânduri prin televiziuni, ca şi faptul că sunt prelucrate şi deformate în aşa fel, încât efectul lor manipulativ să fie maxim, fac din televiziuni un focar de infecţie psihologică, diseminat în fiecare locuinţă, creând contagiune prin contactul direct cu aproape întreaga populaţie a unui oraş sau a unei ţări. Stările psihice pe care le induc aceste bombardamente cu informaţii negative sunt în principal anxietatea, angoasa, depresia, iar uneori chiar ideile paranoide. Este şocant modelul sui generis pe care televiziunile îl practică, în care se autodefinesc în mod mincinos drept canale de ştiri şi informaţii şi apărători ai intereselor cetăţeanului, în realitate fiind doar emiţători de mesaje manipulatorii care slujesc intereselor stricte ale unui grup sau, mai grav, ale unei singure persoane. Se substituie într-un mod diabolic opiniei publice pe care o identifică cu propriile opinii şi cultivă sloganul "Aşa vrea publicul". Este o absurditate să crezi că publicul vrea să afle doar ştiri alarmiste sau negative şi, eventual, despre comportamentele criminale sau imorale ale oamenilor.

Românii sunt consideraţi uneori leneşi, dar cu toate acestea se pare că sindromul oboselii cronice este tot mai frecvent. Cum explicaţi acest fenomen?

Nu ştiu dacă românii sunt leneşi sau doar sunt consideraţi leneşi, cert este că nu putem invoca argumente conjuncturale sau legate de o anumită evoluţie socio-politică atunci când citim una din cele mai semnificative poveşti ale lui Ion Creangă, şi anume "Povestea uni om leneş" în care este preferat ştreangul efortului minimal al înmuierii posmagilor. Aud în ultima vreme, 10-15 ani, replica din partea unor persoane tinere care cheltuie din veniturile părinţilor, cel mai adesea pensia, că pentru suma X sau Y - de regulă salariul mediu pe economie - nu merită să-ţi faci deranj. Continuă să stea şi să aştepte ca societatea să le ofere pachete de bani şi avantaje pentru simplul motiv că există. În ceea ce priveşte sindromul oboselii cronice, atunci când acesta există în realitate, nu are drept cauză cel mai adesea efortul. Oboseala cronică nu apare prin suprasolicitare, iar tinerii şi adulţii care nu fac nimic nu pot încrimina această boală, de altfel nu chiar aşa de frecventă cât încearcă presa să acrediteze pentru nemunca lor, pentru faptul că refuză să dăruiască ceva înainte de a cere.

vezi continuarea pe http://www.ziarullumina.ro

Monday, November 21, 2011

Un matematician care a lucrat la algoritmul Google îşi lansează propriul motor de căutare

Despre educaţie cu dr. Augusto Cury

"A educa inseamna a calatori in lumea celuilalt, fara a patrunde vreodata in ea. Inseamna a utiliza ceea ce gandim, pentru a ne transforma in ceea ce suntem.
Cel mai bun educator nu este cel care controleaza, ci cel care elibereaza. Nu e cel care apara greselile, ci cel care le previne. Nu e cel care corecteza comportamente, ci cel care indeamna la reflectare. Nu e cel care observa dor ceea ce este aceesibil ochilor, ci cel care vede invizibilul. Nu e cel care renunta cu usurinta, ci cel care stimuleaza continuu, un nou inceput.
Un educator bun imbratiseaza, atunci cand toti resping; incureajeaza atunci cand toti condamna; ii aplauda pe cei care n-au urcat niciodata pe podium; vibreaza la curajul de a concura, al celor ramasi pe ultimele locuri. Nu cauta propria sa stralucire, ci se face mic pentru a-i face mari pe fiii, pe elevii si pe colegii sai de serviciu."

Inspiraţia bloggerilor împotriva conspiraţiei ideilor proaste din economie. Online, pe şleau despre economie şi criză



Wednesday, November 16, 2011

MARIA, CEA MAI STRALUCITA EDUCATOARE DIN ISTORIE

MARIA, CEA MAI STRALUCITA EDUCATOARE DIN ISTORIE Cele zece principii pe care le‑a folosit Maria, in educatia Copilului Isus. O viziune a psihologiei, psihiatriei si pedagogiei asupra celei mai vestite si mai necunoscute femei din istorie

Iata ce spune autorul: Am petrecut mult timp, in cadrul limitelor mele, ca psihiatru, psihoterapeut si cercetator in psihologie, ca sa studiez personalitatea Mariei. M-am aplecat asupra detaliilor reactiilor ei, relatate in biografiile lui Iisus, numitele Evanghelii, in diferite versiuni. Am cautat sa evit textele fara credibilitate istorica. Multi crestini nu stiu ca Maria este singura femeie preamarita in Coran, textul sacru al islamismului. Nenumarati oameni o preamaresc pe Maria zilnic, dar nu-si dau seama ca zonele cele mai intime ale personalitatii ei raman necunoscute. Rareori cineva a iesit din sfera religioasa si a cautat sa-i cerceteze intelectul. Aceasta carte respecta toate religiile – insa nu se concentreaza pe viziunea catolica, pe cea protestanta sau pe alta credinta. Este o carte care analizeaza latura umana a Mariei, personalitatea ei, inteligenta ei, rolul ei fantastic ca educatoare, capacitatea ei de a depasi intemperiile vietii si de a-si proteja emotionalul. Nu are o viziune teologica sau religioasa, ci o perceptie din cateva unghiuri de vedere ale psihiatriei, ale psihologiei, ale filozofiei si ale pedagogiei. Daca ea ar fi fost o femeie fragila, asaltata de frica si de stres, ar fi putut sa-l educe pe fiul lui Dumnezeu, a carui viata a fost presarata de chinuri si respingeri? Daca ar fi fost nesigura si super-protectoare, n-ar fi afectat ea trairea emotionala a copilului? Daca i-ar fi placut ostentatia si nu discretia, procesul ei educational n-ar fi fost un dezastru? In vremurile actuale – in care educatia mondiala, de la invatamantul primar pana la universitate, formeaza o masa de tineri care nu gandesc in mod critic si nici nu stiu sa infrunte provocarile existentiale – studierea femeii care a primit sarcina de a-L educa pe Copilul Iisus ne oxigeneaza inteligenta.

Acest text va fi dezvoltat pornind de la cercetarea celor zece principii pe care le-a folosit Maria, in mod constient sau spontan, in educatia lui Iisus. Aceste principii au transformat-o, dupa parerea mea, in cea mai stralucita educatoare din istorie, precum si in cea mai fascinanta dintre femei. Probabil ca Maria pe care o voi descrie, ne va ului. Este de presupus ca, sub privirea cercetarii, ea va aparea mai complexa, mai inteleapta, mai senina si mai interesanta decat si-au imaginat vreodata multi catolici, protestanti, ca si multi islamisti. Augusto Cury e scriitor, psihiatru, psihoterapeut si cercetator in domeniul psihologiei. Cartile sale sunt publicate in peste 40 de tari. Sunt best‑seller‑uri in toata lumea.

Sursa: http://editura-foryou.ro/index.php?p=detalii&carte=197

Sunday, November 13, 2011

Wild Carpathia, un superb documentar despre Transilvania!

Wild Carpathia, un superb documentar despre Transilvania!

Vezi mai multe video din film

Sinaxar 13 Noiembrie

În această lună, în ziua a treisprezecea, pomenirea celui dintre sfinţi, Părintele nostru Ioan Gură de Aur (Hrisostomul), arhiepiscopul Constantinopolului.

Sf. Ioan Gura de AurAcest mare şi vestit luminator dascăl al lumii a fost din marea cetate Antiohia, din părinţi credincioşi ortodocşi amândoi; tatăl lui era Secund Stratilatul şi maică-sa Antuza. Chiar de la începutul vieţii sale, a avut mare dragoste pentru ştiinţa cuvintelor şi cu nevoinţa ce pusese la învăţătură şi cu ascuţirea firii ce avea, a învăţat toată învăţătura elinească, făcându-se ucenic lui Libanie şi Andragatie, sofiştilor din Antiohia, iar după aceea al celor ce se aflau în Atena. Şi deprinzând toată înţelepciunea elinească şi creştineştile Scripturi, la a căror săvârşire a cunoştinţei ajungând şi împodobindu-şi viaţa cu curăţie a fost înălţat la rânduiala de cleric de Sfântul Meletie, patriarhul Antiohiei, iar de Flavian a fost făcut diacon şi preot. A alcătuit foarte multe cuvinte de învăţătură sfătuitoare pentru pocăinţă şi pentru buna podoabă a obiceiurilor omeneşti, tâlcuind toată dumnezeiasca Scriptură. Deci întâmplându-se a părăsi viaţa aceasta Nectarie patriarhul Constantinopolului, a fost chemat Ioan de la Antiohia, cu votul episcopilor şi cu porunca împăratului Arcadie, şi a fost făcut patriarh al Constantinopolului, primind canoniceşte hirotonia. Deci mai mult a sporit întru nevoinţa tâlcuirii dumnezeieştilor Scripturi şi la dăscălia întrebărilor, prin care pe mulţi a atras la cunoştinţa dumnezeiască şi la pocăinţă. Şi atâta s-a dedat spre nevoinţă şi răbdare, încât mâncarea lui era numai puţină zeamă de orz; şi dormea puţin, însă nu pe pat, ci stând şi ţinându-se de nişte funii. Iar de se muia vreodată de somn, atunci şedea; aşa încât în prisosirea iubirii de oameni, a fost pildă şi altora mulţi. Pentru aceasta şi în cuvintele sale învăţa pe creştini ca să se dea cu totul spre această faptă bună şi să se lase de lăcomie. Pentru care s-a şi certat întâi cu Eudoxia împărăteasa, care s-a şi făcut vrăjmaşă, că aceea luase cu răpire o vie a unei văduve sărace ce se numea Calitropia, care striga cerând ce era al ei. Iar sfântul sfătuia pe împărăteasă să nu ţină lucrul străin în silă. Şi nevrând să-i asculte cuvintele, sfântul o mustra, şi cu pilda Izabelei o vădea.

Vezi continuarea la http://www.ioanguradeaur.ro/897/sinaxar-13-noiembrie/

Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur.

Patristica - Sfantul Ioan Gura de Aur

Saturday, November 12, 2011

Imnul dragostei

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, fă­cu­­tu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.

Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu piz­muieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprin­de de mânie, nu gândeşte răul.

Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată”.

Sursa: Dragostea şi bunurile ei (I Corinteni 13, 1-8, Noul Testament)

De la „credere Deum esse” la „credere in Deum”

Textul evanghelic, atât în referatul lui Matei (8, 22-35) cât şi în re­fe­ra­tele lui Marcu (4, 36-41) şi Luca (8, 23-27) foloseşte cuvântul credinţă (cum de nu aveţi cre­din­ţă? sau unde este credinţa voastră sau iarăşi puţin cre­dincioşilor), dar în pericopa li­niştirii (poto­li­rii) furtunii de pe mare eu unul socotesc termenul încredere a fi mai po­­trivit. Domnul îşi ceartă uce­ni­cii din două pricini: că sunt fricoşi, că le lipseşte cre­din­ţa. Fricoşi cu a­de­­vărat nu s-ar zice totuşi că sunt, deoarece pericolul a fost real şi imi­­nent (de calificativul infa­mant „fricos” învrednicindu-se, cred, mai degrabă cei care îi tulbură şi-i tulbură şi-i zăpă­cesc simpla eventualitate a unei ame­nin­ţări): tus­tre­le pericope vorbesc fie de o furtună atât de mare încât cora­bia se acoperea de va­lu­ri, fie de valuri ce se prăvăleau peste corabie (şi co­­ra­bia era aproape să se umple), fie de corabia ce se umplea de apă aşa încât erau în pri­mej­die. În asemenea cazuri de pe­ri­col real şi iminent poate că nu de frică trebuie să fie vorba ci de alarmă legitimă. Şi, tot astfel, poate că în loc de substantivul credinţă este mai adecvat, mai oportun acel de încre­de­re. De aceasta, gândesc, au dat mai ales dovadă că sunt lipsiţi apostolii. N-au pus temei pe actualitatea prezenţei în corabie a Învăţătorului lor, nu au dat cre­za­­re simţământului, intuiţiei, convingerii că nimic rău nu li se poate întâmpla atâta vre­me cât se află sub oblăduirea imediată a lui Hristos. Se vede, totuşi, recunosc, şi ne­credinţa propriu-zisă: parcă au uitat cine este Însoţitorul lor. Au uitat, de bună seamă, deoarece toţi se miră, după ce vântul încetează şi marea se astâmpără, şi se în­trea­bă: Cine o fi Acesta care porunceşte, iar vântul şi apa îl ascultă?

Emoţiile şi starea de spirit pe care le cunosc ucenicii pe corabia încercată de va­lu­ri nu sunt specifice vieţii pământeşti a Mântuitorului. Ele îşi au echivalentul în di­ferite împrejurări ale istoriei profane unde, în acelaşi fel, se vădeşte neîncrederea…. S-ar zice că stihiile, primejdiile, armele ucigătoare nu se ating, nu au liber acces asu­pra anumitor oameni atâta vreme cât aceştia nu au îndeplinit sarcina lor încredin­ţa­tă, cât timp nu şi-au predat mesajul

Aceeaşi linişte la Hristos pe marea Tiberiadei, în timpul furtunii: ştie prea bine că încă nu le-a venit ceasul. De aceea doarme paşnic, de aceea îşi învinovăţeşte (deşi pare în pripă) discipolii şi-i dojeneşte că nu au credinţă. În adevăr: când eşti într-o oa­recare împrejurare pizmaşă cu Acel căruia I-ai afierosit toată puterea ta de iubire şi de crezământ, nu-i este îngăduit să te îngrijorezi, să te îndoieşti, să cugeţi că sorţii au căzut potrivnic şi că vei pieri.

Scena deţine ceva din dramatismul unui tablou de Géricault ori Delacroix: noap­tea e întunecată şi rea, cerul acoperit, valurile uriaşe, vântul suflă nemilos, mica am­barcaţiune tremură şi şovăie între viaţă şi abis. Hristos, la capătul corabiei, doar­me nepăsător, departe de îndârjirea realităţii. Iar ucenicii se zbat, îşi frâng mâinile, nu ştiu să facă altceva – deşi sunt, câţiva dintre ei, pescari, deprinşi cu de-ale mării – de­cât să-şi trezească Învăţătorul din somn. Şi parcă îndrăznind să-L mustre: sunt pe cale de a se prăpădi cu toţii, iar El doarme!

Editorii şi comentatorii textului evanghelic fac trimiteri la Vechiul Testament, aco­lo unde este menţionată puterea divinităţii asupra furtunilor. Aşa, spre pildă: Psalmul 88, 10: „Tu stăpâneşti puterea mării şi mişcarea valurilor tu o potoleşti”; Iov 26, 12: „Cu puterea lui El a despicat marea şi cu înţelepciunea Lui asfărâmat furia ei”.

Dar e în episodul domolirii furtunii de către Hristos un tâlc secund, mai adânc: se dă aici în vileag însăşi taina relaţiei dintre făptura omenească şi Mântuitorul ei, ba şi problema capacităţii omului de a se încrede pe deplin, în chip absolut, fără pic de îndoială şi îngrijorare în Acel pe Care şi l-a ales drept Îndrumător şi Învăţător. Du­hul, da, e osărduitor şi gata să creadă, să se încreadă; trupul, totuşi, ori zonele in­ter­­mediare dintre carne şi spirit, regiunile inferioare ale sufletului vegetativ sunt mult mai instabile, mai deschise temerilor ancestrale şi dubiilor scepticismului celui mai sincer. Apostolii, în împrejurarea aceasta, se dovedesc a fi oameni în toată tăria sau mai bine, mult mai bine zis în toată slăbiciunea cuvântului. I-au urmat lui Hris­tos, Îl însoţesc, Îl iubesc, dar, la o adicătelea, în faţa primejdiei reale şi peremp­to­rii, care le vorbeşte de la atât de mică depărtare şi atât de furios, de ameninţător, de im­pla­cabil, de vizibil, de real – tot ce este superior, fierbinte, ideal într-înşii se cla­ti­nă, se frânge şi-n cele din urmă se dă în lături spre a face loc fricii şi mai ales ne­în­cre­de­rii, imposibilităţii de a percepe glasul care le spune: nu vă temeţi, o putere mai ma­re de­cât a valurilor acestora învrăjbite vă ocroteşte, e aici alături de voi. Apostolii, con­frun­taţi cu furtuna, reintră în rândul oamenilor ştiutori numai de ce se vede şi aude şi se simte, cunoscători numai ai datelor imediate ale sensibilităţii informată de in­stinc­te, reflexe şi tropisme; grav – şi de aceea probabil tonul dojanei lui Hristos e as­pru – se arată a fi că ei sunt cei care dorm de vreme ce nu realizează Cine le este to­va­­răş de drum, că se tem de aceea ce ţine de o lume inferioară, că nu înţeleg că ma­te­ria e subordonată Duhului.

Când Dostoievski a scris: pe patul de moarte fiind şi venind careva să-mi de­mon­streze cu argumente irezistibile că nu Hristos adevărul ci altceva, eu voi rămâne cu Hristos şi mă voi despărţi de adevăr, el a dat expresie unei stări de spirit opusă celei căreia, vremelnic, a căzut pradă mica turmă a lui Hristos. În prezenţa valurilor vie­ţii, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanşe, zgomote şi furii, creştinul e da­tor să-l aleagă – oricât ar fi tumultul de mare, de năprasnic, de incontestabil – pe Hristos. (Furtuna este realitatea, dar Adevărul este Hristos). Să se încreadă în Cel ne­văzut, să nu se supună cerinţelor semeţe şi spaimelor negre făurite de o regie abilă, dar în fapt superficială, aparentă, care-i funcţie de durată, adică val care ca valul tre­ce. Tărăboiul, desigur, e mare şi realitatea se arată a fi devenit numai ostilitate şi vuiet, hău şi năvală, porţile s-ar zice că au fost ferecate, ieşire nu mai încape, ajutor nu mai are de unde şi pe unde veni, duhuri kafkiene par a se fi pornit din toate azi­mu­turile: da, valurile pot acoperi în orice clipă mica, neputincioasă navă a vieţii. A spu­ne totuşi: nu, a repeta (cum ne sfătuieşte Andre Suares) cuvântul lui Neptun că­tre valurile dezlănţuite: nu, nu, nu, a considera drept maya (cum zic hinduşii) – adi­că iluzie, amăgire, scenografie – tot decorul acela ce se străduieşte a transmite im­pre­sia de ineluctabilitate şi iremedial, iată arta de a fi creştin: încrederea în Hristos chiar şi la ananghie, nu numai în zilele vieţii de şart, când cerul e senin ori uşor poso­mo­rât, când zgomotul de fond al realităţii nu s-a prefăcut în urgie sonoră, iar stihiile nu au prins a rânji şi a se urni asupră-ne ca pădurea de la Birnam împotriva nefe­ri­citului rege Macbeth.

Nu-i de ajuns să credem în Hristos şi în dumnezeirea Sa. Ni se cere şi simţă­mân­tul mai omenesc, mai puţin teologal, mai intim, mai direct şi mai cald, mai apro­pi­at de o relaţie de tip eu-tu (Martin Buber), de la persoană-la-persoană (Dumitru Stăniloae), al încrederii de fiecare clipă, în toate diversele (măruntele ori decisivele) vi­­ci­situdini ale vieţii. E limpede că există o deosebire – măcar că nu e decât o nu­an­ţă, echivalentul unui semi-ton – între credinţă şi încredere. Cei de pe corabia a­me­ninţată de mânia valurilor mai cu seamă de încredere nu au dat dovadă. Încre­de­rea are drept temei entităţi mai puţin abstracte şi falnice decât credinţa: un anume soi de naivi­ta­te, de pornire copilăroasă a inimii, un refuz de a lua în serios hi­do­şeniile şi asu­pririle lumii neînsufleţite, o încredinţare totală a eului care se predă (ne­con­di­ţi­o­nat) ocroti­to­rului său: îngerul păzitor, Bunul Dumnezeu, Hristos cel Mi­los­tiv, Sfân­tul cel mai iubit, Puterii numai de el ştiută. Încrederea e ca un fir tele­fo­nic parti­cu­lar, o lungime de undă selectivă care leagă sufletul de obiectul nedez­min­ţi­tei, neîn­do­iel­nicei, neironicei sale iubiri. Ea creează ceva asemănător unui meterez de apărare, ce nu poate fi străpuns de variatele şi complicatele şiretlicuri şi subterfugii – adeseori spăi­mântătoare, sumbre, teribile – ale sarcasmului diabolic hotărât să surpe tot ce este curat, candid şi dârz în sufletul totodată matur şi profund pueril al fiinţei gân­di­toare.

Cred în Hristos şi am încredere în El se cade a fi deviza completă a creştinului.

El ştie că pe corabia în care străbate marea vieţii, în nava aceea oricând expusă scufundării, nu e singur; undeva în ascunzişurile, în umbrele ei se află, dimpreună că­­lătorind, Hristos. Şi aceasta îi dăruie un calm, o putere de îndurare, o stăpânire de sine ce pot fi supuse la foarte grele încercări, dar nu anihilate şi prefăcute în deznă­dej­de, haos, rătăcire.

ar trebui să definesc cu precizie deosebirea dintre încredere şi credinţă… în­cre­derea se înfăţişează îndeosebi ca o putere poetică a spiritului omenesc, în vreme ce cre­dinţa este facultatea sa pneumatică. Iar despre acele clipe de îndoială, spaimă şi des­cumpănire prin care au trecut ucenicii Domnului, ele ne învaţă a fi smeriţi (ne ara­­tă cât de şubrezi suntem toţi) şi totodată ne amintesc aceste cuvinte pline de har şi adevăr ale lui Dostoievski: Spre a judeca forţa morală a unui norod (n.n.: a unui om, a unor oameni) şi ceea ce este el în stare a face cu ea în viitor, nu se cuvine a lua în considerare gradul de josnicie la care se poate să fi căzut la un moment dat: se cu­vi­ne a lua în considerare numai gradul de spiritualitate pe care-l poate atinge când va veni momentul”.

Apostolii, cei şovăitori şi temători de pe marea Ghenizaret, acele figuri sfios-plăpânde sunt neclintiţii şi vitejii mucenici şi mărturisitori de mai târziu ai lui Hristos – Biruitorul”.

Sursa: Încrederea (Părintele Nicolae STEINHARDT – Dăruind vei dobândi, pp. 105-109)

Sfintii Nasaudeni

MARTIRIUL SFINTILOR NASAUDENI: Atanasie Todoran si cei impreuna cu el. Ultimele cuvinte ale martirului: NU VA DATI UNIREI!

(…) Despre viaţa şi faptele muceniceşti ale sfinţilor năsăudeni am aflat mai multe de la părintele Ioan Alexandru Mizgan, preot la Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din Oradea şi autor al volumului „Ofensiva uniatismului în Ţara Năsăudului în secolul al XVIII-lea. Martiriul lui Tănase Todoran”.[...]

Apărător al Ortodoxiei şi al neamului

Nu se ştie exact câţi copii a avut, probabil o fată şi un băiat. Fiica posibil să-i fi murit, atunci când el se ascundea de austrieci. Despre fiul lui se ştie că, fiind pe moarte, iar în sat nefiind nici un preot ortodox, bătrânul Atanasie s-a opus cu îndârjire împărtăşirii acestuia cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Înmormântarea a fost făcută în cele din urmă în ritul credinţei strămoşeşti.

În anii 1761-1762, a negociat, împreună cu alţi fruntaşi din ţinutul Năsăudului, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A mers la Viena, împreună cu alţi români, unde a încheiat pactul cu guvernul austriac. Au primit asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de mai multe drepturi.

Sfântul Atanasie a cerut ca, prin înfiinţarea regimentului de graniţă, românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa ortodoxă, căci de mulţi ani ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei greco-catolice.

Nu după mult timp, Atanasie a înţeles planurile ascunse, că nu s-a ţinut deloc seama de dorinţa românilor. După ce a văzut acestea, a trecut în tabăra adversă şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii, la rândul lor, au înţeles că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolicism şi, apoi, că nu se respecta promisiunea ridicării iobăgiei, de aceea mocnea în ei un sentiment de revoltă împotriva asupritorilor.

„Aruncaţi afară păgânii dintre hotarele noastre!”

Părintele Alexandru Mizgan ne spune că

„Militarizarea zonei Năsăudului a început în luna august 1762, când au fost trimişi ofiţeri de la Viena la Năsăud, să organizeze regimentul. La 10 mai 1763, considerându-se că munca de organizare s-a încheiat, generalul Bukow, cu o mare suită şi însoţit de episcopul unit Petru Pavel Aron (1754-1764), a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Aceste momente solemne au fost organizate la Salva, pe platoul numit «Mocirlă».”

Generalul Bukow a fost trimis de împărăteasa Maria Tereza să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism a ortodocşilor.

„Când cele două batalioane de infanterie şi opt companii de cavaleri stăteau înşirate lângă comuna Salva, continuă pr. Alexandru Mizgan, în faţă a ieşit călare bătrânul Tănase Todoran din Bichigiu, care slujise ca soldat încă de sub împăratul Carol al VI-lea şi le-a rostit grănicerilor următoarea cuvântare:

«De doi ani noi suntem cătane, adică grăniceri, şi carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă, că suntem oameni liberi! Ne-am scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătăneşti, copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robiţi, să n-avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom purta armele, ca Sfânta Lege să ne-o ciufulească. Jos armele! Aruncaţi afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziţi creştini români, numai atunci vom sluji, când vom vedea carte de la înălţata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci, nu, odată cu capul. Ce dă Gubernia şi cancelaria din Beciu, e nimica, îs minciuni goale de azi, de mâine»”.

„Nu ne tulbura pe noi în credinţa noastră!”

Cuvântarea înflăcărată a bătrânului Tănase Todoran a avut efect imediat. În acel moment, a început revolta. Aceasta se datorează şi faptului că toţi ofiţerii regimentului erau austrieci, ei nu cunoşteau obiceiurile locului şi îi dispreţuiau pe români. Grănicerii abia intraţi în serviciul militar erau trataţi cu severitate excesivă. O profundă indignare a cuprins inimile credincioşilor când au observat că ofiţerii regimentului îşi băteau joc de religia şi de Biserica românească, încercând să-i atragă la catolicism.

„Se spune că bătrânul Tănase Todoran s-a dus la episcopul Petru Pavel Aron, şi i-a spus: «Fătul meu, de unde eşti?». Acela i-a răspuns: «De la Blaj!». Tănase Todoran a adăugat: «Dacă eşti de la Blaj şi împărăteasa ţi-a dat domeniu, du-te acolo şi stai liniştit, nu ne tulbura pe noi în credinţa noastră!». După aceea, l-a luat pe vlădică de mână şi l-a condus ca să nu năvălească asupra lui mulţimea tulburată. Grănicerii l-au înfruntat şi pe generalul Buccow, încât acesta şi episcopul Aron au scăpat prin fugă. A doua zi după rebeliune, grănicerii au reţinut armele, iar steagurile le-au dus la Năsăud şi le-au predat preotului spre a le păstra în biserică” , mai precizează părintele Alexandru Mizgan.

vezi continuarea la Razboi intru Cuvant: MARTIRIUL SFINTILOR NASAUDENI: Atanasie Todoran si cei impreuna cu el. Ultimele cuvinte ale martirului: NU VA DATI UNIREI!

Sunday, November 6, 2011

„SE VA LUA DE LA VOI”

Fariseii, fireşte, au înţeles numaidecât, şi saducheii o dată cu ei, încotro bătea pilda lu­crătorilor celor răi. Şi nici că era greu de tălmăcit o parabolă atât de transparentă. De vre­me cei cărora le fusese încredinţată via (adică le-a fost rezervată revelaţia şi cu strămoşii că­rora a fost încheiat legământul) s-au arătat nevrednici de încrederea ce li se dovedise şi de mi­­siunea pe care o primiseră, ce altceva putea să urmeze decât înlocuirea lor cu alţii în stare a da la timpul sorocit roadele cele bune? Fuseseră ucişi proorocii; avea să fie răstignit Fiul. (În text: slugile, moştenitorul). Desigur că via se cuvenea luată de la cei răi şi dată spre în­gri­jire şi lucrare altora mai de nădejde. (Consecinţa aceasta logică au dedus-o şi împricinaţii).

Cred însă că e în parabola de la Matei (21, 33-44), vorba şi de ceva mai adânc şi mai pro­fund decât – mă exprim în termeni juridici – o simplă novaţiune prin schimbare de man­da­tar. Ne este propusă spre a fi abordată cu emoţie însăşi teribila şi tainica – mai înfri­co­şă­toa­re şi mai greu de pătruns de nu şi de conceput dintre toate – problemă a menirii omului (a speciei umane) în univers. Poate că nicăieri în toată succesiunea referatelor evanghelice nu apare Hristos (deşi nu-i menţionat cu numele) mai vădit în ipostaza Sa cosmică de punct Ome­­ga (de ne este îngăduit a folosi vocabularul lui Teilhard de Chardin), de Mediator între Zidire şi Ziditor.

Rezultă din parabolă – dacă nu ne sfiim a-i da un înţeles mai larg decât cel strict tex­tual – că ni se cere a fi nu numai simpli semnatari – parteneri ai unui legământ, că noţiunea închegată în cuvântul ebraic brit implică o participare activă, constantă şi caldă la planul divin, asumarea toatală a rolului misterios şi imens pe care este chemat omul a-l îndeplini pe acest pământ şi probabil, dincolo de limitele lui, pe întinsul spaţiilor şi timpurilor galactice. Nu putem sta pasivi sau nepăsători, necum ne împotrivi prin fărădelegi, ne mânji şi com­pro­mi­te prin fapte josnice şi slute, ne depărta de Atotţiitorul prin calcule interesante, grija de ra­pida chivernisire şi alte soiuri de jalnice scârnăvii.

„Celui ce are i se va da, iar celui ce nu are şi puţinul ce are ori crede că are i se va lua” (Matei 25, 29; Marcu 4, 25; Luca 8, 18-19, 26) – suntem aşadar trataţi şi răsplătiţi pro­por­ţi­onal cu intensitatea părtăşiei ce manifestăm (luând aminte la pimejdia că deprinzând a ne închina lui Ma­mona ne vom afunda din ce în ce mai iremediabil în nisipurile mişcătoare ale uscăciunii şi lipsei de apă). Partea noastră nu poate fi decât alături de Tatăl care până acum lucrează (Ioan 5, 17) şi de Fiul deopotrivă lucrător; ne sunt cerute, ca şi lucrători din vie, roade, altfel spus fapte, acţiuni, conlucrare.

Iar de nu, dacă ne arătăm încapabili şi nevrednici – ori şi ostili, răufăcători, agenţi ac­ti­vi ai răului – treaba nu poate rămâne în suspensie şi de izbelişte, aducerea ei la bun sfârşit va fi luată de la noi şi pusă în mâinile altora. Răspunderea noastră e colectivă, e a întregii spe­­cii, în orice caz a celor conştienţi şi aflaţi în situaţia de a putea să determine cursul eve­ni­men­telor, a celor care nu pot invoca odioasa scuză „n-am ştiut” ori culpabilul argument „ce-mi pasă mie” (cu varianta: nu sunt păzitorul fratelui meu).

„Lucrarea viei” nu are în vedere doar pe farisei ori saduchei, ci însuşi neamul israeli­tean, însăşi omenirea, sincronismul activităţii omului cu planul divin, cosmic şi soteriologic. Nu vreţi voi? Vă depăşeşte rolul în care aţi fost distribuiţi? Sau vi s-a stins vechea fla­cără? Aţi pierdut virtutea de altădată? V-aţi rătăcit printre ispite şi aţi căzut în robia patimilor?

Ei bine, se va găsi cine să lucreze în numele Meu. Aşa-zisa fidelitate a evreilor faţă de Vechiul Testament e aparentă şi cu totul iluzorie. Când Domnul le spune că dacă ar crede cu adevărat în Moise ar crede şi în El, pe Care Moise L-a proorocit (Ioan 5, 46). El are în ve­de­re tocmai împrejurarea că acei care s-au înstrăinat de Lege sunt iudeii deoarece res­ping toate pro­feţiile (atât de numeroase, de percutante) despre Iisus-Mesia din Legământ. Tăgăduind pro­feţiile şi sensul izbăvitor al Vechiului Testament, evreii iar nu creş­ti­nii sunt contestatarii au­tentici ai legăturii cu Predania şi cu Scriptura. Despre Sine, Hristos voreşte ca de Unul care nu a venit să schimbe Legea, ci să o împlinească, iar din Lege spune că nu va cădea nici o cirtă ori un corn de literă (Matei 19, 8; Luca 16, 17). A face din creştini nişte răzvrătiţi îm­potriva Vechiului Testament înseamnă a să­vâr­­şi o profundă eroare de perspec­tivă, ei sunt Israilul cel nou care duce mai departe misiu­nea universală a poporului ales, desolidaridându-se de cei care din Lege s-au priceput a re­ţi­ne ex­clu­siv dispoziţiile formale, cuantificându-le în şase sute treisprezece porunci pozitive şi ne­ga­tive.

Lucrătorilor li se cer roadele viei fiindcă ele reprezintă esenţialul (Matei 7, 16:După roadele lor îi veţi cunoaşte”). Ei nu numai că ucid pe trimişii Stăpânului (proorocii) şi pe Fiul (Iisus), dar şi trădează cauza viei, menirea şi rostul ei, adică misiunea omului de a în­du­­hovnici viaţa, de a da un sens universului, de a-l face grădina lui Dumnezeu. Din chiar lip­sa aceasta a roadelor bune provine acuzaţia îndreptată împotriva iudeilor. Le vor trece îna­­­inte bărbaţii din Ninive şi regina de la miazăzi. Îi depăşesc samarinenii (cel milostiv, sin­gu­­rul lepros recunoscător, femeia din Sihar transformată în vestitoare de Hristos-Mesia). Ro­­direa viei va fi luată de la ei şi încredinţată altora: „Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, şi cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8, 11-12); „De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei” (Matei 21, 43). Şi nu înseamnă re­fe­rirea la femeia văduvă din Serapta Sidonului (în casa căreia a fost trimis proorocul Ilie) şi la vindecarea de către proorocul Elisei a sirianului Neeman (în vreme ce erau mul­ţi leproşi în Israel) tot aluzii clare la caracterul universalist al noii propovăduiri şi la ne­vred­nicia acelor care, ucigători ai trimişilor divinităţii, nu încetau a se făli cu titlul de fii ai lui Avram şi de­ţi­nători exclusivi ai mântuirii? Degeaba vor invoca toţi lucrătorii nedreptăţii ve­cinătatea lor sau înrudirea lor cu Fiul (Luca 13, 26), li se va răspunde iarăşi: „Nu ştiu de un­de sunteţi, de­­părtaţi-vă de la Mine, nu veţi avea parte de împărăţia lui Dumnezeu, unde se află Avraam, Isaac şi Iacov, veţi fi aruncaţi afară dintr-însa” (Luca 13, 27-28).

Hristos nu a pierdut nici un prilej pentru a-şi afirma solidaritatea cu revelaţia Ve­chiu­lui Testament, perfecta continuitate cu învăţătura proorocilor şi cu Tora lui Moise. El predi­că în Templu şi în sinagogi, El apără curăţia Templului alungând pe zarafi, El se supune tă­ie­rii împrejur, respectă regula cu privire la dreptul de a prooroci numai după îm­plinirea vâr­stei de treizeci de ani, citează de istov Decalogul şi consideră traducerea în fapt a celor zece porunci drept temei al dobândirii vieţii veşnice (Matei 19, 17: „Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”). Vezi şi Marcu (10, 19-21); Luca (10, 25-29 şi 18, 20-21). Momentul cul­minant al strânsei legături dintre Vechiul şi Noul Testament, scena irecuzabilă şi distru­gă­­­toare a marcionismului îl constituie desigur prezenţa lui Moise şi a lui Ilie la dreapta şi la stân­ga Mântuitorului în minunea Schimbării la Faţă. Atunci şi aco­lo pe Taborul ieşit din timp, se vădeşte în modul cel mai neîndoielnic şi caracterul profetic al legii vechi şi lipsa ori­că­rei soluţii de continuitate între cele două revelaţii, una pregă­ti­toa­re, iar cealaltă împli­ni­toa­re.

Doar că însuşirea de fii ai lui Avram şi ai femeii libere, de primitori ai mesajului divin, de împuterniciţi ai răspândirii cuvântului dumnezeiesc nu este suficientă spre a scuza aba­te­ri­le grave şi a chezăşui impunitatea după săvârşirea fărădelegilor strigătoare la cer. Zadar­ni­­ce ajung atunci invocarea ascendenţilor iluştri şi titlurilor măreţe.Însemnătatea nu are obârşie (oricât de nobilă), însemnătate şi realitate au numai faptele, roadele, trăirea. În lim­ba­jul pur pragmatic Domnul grăieşte: „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune iar pomul rău face roade rele… Iar orice pom care nu face roade bune se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7, 16-19).

Poporul israelitean – şi acesta e meritul său incontestabil şi nepieritora recunoscut pe Dumnezeu când pe acelaşi munte cu două nume, Sinai şi Horeb, i-a vorbit prin fulgere şi tunete lui Moise ori cu adiere de vânt lin şi dulce i S-a arătat lui Ilie. Când însă prin glasul pro­orocilor I-a chemat la îndreptare, norodul acesta teofor n-a ştiut decât să-i prigonească ori să-i omoare pe purtătorii de cuvânt ai divinităţii. Iar când, Tatăl trimite în lume pe în­suşi Fiul Său prea iubit, urmaşii milostivnicului şi ospitalierului părinte Avraam nu găsesc ni­mic altceva de făcut decât să-L răstignească pe Acesta, poticnindu-se de piatra de la ca­pă­tul unghiului, care-i şi zdrobeşte.

Nu se putea ca ucigaşii proorocilor şi ai Fiului, ca făcătorii de rele şi zămislitorii de roa­­de acre să mai continue a deţine monopolul Făgăduinţei. Ea urma să treacă (fără a ex­clu­de câtuşi de puţin cazurile individuale de păstrare a dreptăţii şi deci calificativul de „om al lui Dumnezeu”) asupra tuturor neamurilor, pe linia planului divin de mântuire cosmică şi de lărgire neîncetată a cunoaşterii adevărului. Parabola lucrătorilor celor răi ne vorbeşte în cu­vin­te lesne de înţeles despre părăsirea de către iudei a Vechiului Testament (pe care-l înlo­cu­iesc cu Talmudul – cod de procedură canonică) şi despre preluarea revelaţiei dintâi de către creş­tinism. Litera Legii, iudaismul o păstrează cu o minuţiozitate şi o scrupulozitate (un fel de panică a mărunţişurilor) nu lipsite de dramatism şi îndârjire; dar spiritul Legământului l-au moştenit – prin şi întru Hristos – ucenicii, urmaşii şi credincioşii Săi, care au înţeles că li­te­ra omoară, iar duhul dă viaţă. A lor este acum via, spre lucrare, rodire şi îmbogăţire. Fie ca ei să se dovedească, în adevăr, vrednici de misiunea ce li s-a încredinţat, care-i bună şi fe­ri­cită vestire, dar presupune totodată şi cutremurătoare răspundere.

Ce ne călăuzeşte?

Vechiul Testament ca proorocire şi preînchipuire a Noului Testament, Noul Testament ca împlinire şi desăvârşire a celui Vechi, Scriptura adică, întreagă, cuvântul Unuia şi Ace­lu­ia­şi Dumnezeu Care mai întâi a dat Legea pe momentul descoperirii, iar apoi a îngăduit să­vâr­şirea jertfei de pe dealul Căpăţânii, spre a ne chema la libertate, a ne mântui şi a ne des­chi­­de ochii asupra misiunii noastre fără seamăn pe pământ şi în lume. O! de ni s-ar lumina mintea ca să pricepem, de ni s-ar înzeci puterile ca să putem făptui, de ni s-ar aprinde râvna ca să facem din via aceasta sădită de dreapta lui Dumnezeu preafrumoasa grădină pentru înflorirea căreia S-a urcat pe cruce Fiul Său Cel Unul Născut”.

Sursa: „Se va lua de la voi” – Nicolae STEINHARDT (Dăruind vei dobândi, pp. 22-26)

Thursday, November 3, 2011

ERA CREŞTINĂ

Întruparea lui Iisus în istorie însemnează împărţirea istoriei în două: cea dinainte de Hristos şi cea de după Hristos. În istoria după Hristos se iveşte încă o despărţire: cea împo­tri­va lui Hristos. Aceştia sunt anii de sminteală, despre care zice Iisus că şi aceştia trebuie să vie.

Legea şi Proorocii se termină cu Ioan Botezătorul, capătul Proorocilor. De la Ioan, de la Bo­tezul lui Iisus, începe Era Creştină, era propoveduirii Împărăţiei lui Dumnezeu. De atunci este intrare în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi intră toţi „cei ce se silesc şi o răpesc pe ea”.

Despre această divină pecete asupra timpului, Iisus avea o siguranţă absolută. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece, până ce nu vor fi toate” (Matei 24, 35).

Siguranţa aceasta lasă să se străvadă pe Dumnezeu în Iisus.

El a prevăzut că vor veni şi anii de sminteală.

Dar ca Unul ce este „începutul şi sfârşitul” (Apocalipsă 21, 6 şi 22, 13) ştie şi sfârşitul smin­telei.

Iată ce n-a prevăzut dialectica raţiunii.

Prislop, Vineri XXVI 17.XI.1949; Luca 16, 15-17; Luca 17, 1-4

Sursa: Părintele Arsenie BOCA. (2006). Cuvinte vii. Ediţia a-II-a. Deva: Editura Charisma. p. 202.

TIMPUL SMOCHINELOR sau BELŞUGUL VIEŢII

…potrivit Evangheliei lui Matei, Domnul alungase din templu pe cei care vindeau şi cum­părau, răsturnase mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care făceau negoţ cu po­rum­bei (Matei 21, 12-13). Conform referatului evanghelistului Marcu, scena izgonirii din tem­plu s-a produs ulterior episodului cu smochinul neroditor (Marcu 11, 15-17). Oricum ar fi, Îl aflăm pe Hristos în momente de mare tensiune şi efervescenţă, a doua zi după intrarea trium­fală în Ierusalim, după sau în ajunul curăţirii templului de tâlhari”, în preajma tra­gi­cu­lui deznodământ al misiunii Sale pământeşti. Starea aceasta de spirit, încleştată şi neză­bav­nică, pare să o fi avut în vedere proorocul Isaia:

S-a îmbrăcat cu dreptatea ca şi cu o pla­toşă şi a pus pe capul Său coiful izbăvirii; S-a îm­brăcat cu răzbunarea ca şi cu o haină şi S-a înfăşurat în râvna Sa ca într-o mantie” şi „Priveam în jur: nici un ajutor! Mă cuprindea mirarea: nici un sprijin! Atunci, bra­ţul Meu M-a ajutat şi urgia Mea sprijin Mi-a fost”. (Isaia 59, 17; 63, 5)

... urca de la Betania spre cetatea Ierusalimului. ...şi pe drum flămânzeşte. Şi vede, fiind încă departe, un smochin înfrunzit. Se îndreaptă într-acolo gândind, nădăjduind că va găsi şi roade. Dar Îl aşteptă o dezamăgire (de nu adeverirea unei aprehensiuni, căci nu se putes să nu ştie că nu nu era timpul smochinelor”). Pomul, într-adevăr, nu-L îmbie (de sun­tem abilitaţi a recurge la un verb atât de cordial) decât cu frunze; fructe nu-s şi nici că pu­teau fi. Supărat, Domnul, ca niciodată, blestemă pomul: în veac să nu mai facă rod şi nimă­nui să nu-i mai fie de folos! (ATENŢIE: a nu mai izbuti să ajuţi pe aproapele tău e o neno­ro­­cire, un blestem cumplit, o năpastă!) ceea ce s-a petrecut, smochinul degrabă uscându-se din rădăcini.

Dacă nu era timpul menit rodirii, de ce să fi fost osândit smochinul? raţionează cu­ge­tul simplu şi curat al omului de bun simţ, fie el necredincios ori şi credincios. Îi uneşte aici şi acum pe amândoi, pe necredincios şi pe credincios, comuna împotrivireva insului normal în faţa unui act de vădită inechitate; şi pe cine s-ar încumeta să-i contrazică? Speţa apare atât de sobră şi de limpede: e o nedreptate, o icnire a mâniei, nu avem cum o tăgădui, o camufla.

Se întâmplă însă cu pilda smochinului ceea ce are loc şi în alte domenii, în numeroase alte cazuri: faptele sunt judecate pe baza unor premise şi principii juste însă nedeosebitoare de situaţii diferite prin însăşi natura lor, şi de aceea false.

Pericopa smochinului trebuie interpretată nu după regulile dreptăţii naturale şi va­lo­rile axiologiei elementare, ci la nivelul propoziţiilor duhovniceşti alegorice. Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricărui alt arbore fructifer) roade atunci când nu-i vremea re­coltei, dar nedreptatea încetează dacă realizăm ce este în fapt borba de a fi ori a nu fi de fo­los lui Dumnezeu, de a răspunde ori ba chemării Sale. Nu de smochin şi de smochine se fa­ce menţiune în parabola aceasta, ci de om (tot aşa şi alte metafore neotestamentare: parcă de păsări ori boi se îngrijeşte Atotputernicul), care nu dispune de scuză valabilă spre a-L refuza pe Făcătorul său ori pentru a-I spune: n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit. Soroace, date, condiţii, clauze, tocmeli: sunt lovite de nulitate absolută. Chemării de sus i se poate răs­punde numai cu „Iată-mă” ori cu „Da, Doamne”. Motivările, fie ele omeneşte plauzibile, nu sunt luate în considerare: nu este îngăduit a ne eschiva nici măcar pentru a ne îngropa ta­tăl ori a ne rândui cele din gospodării; nici pentru a ne duce să vedem ţarina ce tocmai am agonisit; nici pentru a cerca boii de curând cumpăraţi; nici pentru a ne despărţi de femeia de care abia ne-am însoţit prin nuntă.

Mereu şi în orice clipă este vremea, şi acum este, a răspunde „Iatămă” lui Hristos.

La acest nivel, pe acest plan nu se poate judeca potrivit celor de pe tărâmul profan al lo­gicii ju­ri­dice. Acolo termenele, intervalele, şarturile, epocile, datinile sunt perfect valabile: dincoace, cu totul nesemnificative şi nejustificate. Roadele smochinului, produse ale firii, ale na­turii naturate, sunt subordonate ciclurilor de rodire, însă devotamentul oamenilor nu cu­noaşte soroace şi pauze. Interpretarea alegorică se impune: smochinul e omul, iar smochinul ne­­roditor e omul şi el neroditor, rece, aspru, nereceptiv chemărilor cereşti. Reacţiile „robustu­lui simţ comun” nu au ce căuta în citirea spaţiotemporalităţii (sunt date peste cap); şi tot aşa nici în dezlegarea încifrărilor duhovniceşti. Iată de ce putem afirma că omul (smochinul, în limbaj codificat) trebuie să fie oricând gata, oricând disponibil pentru Hristos. …Iar a fi disponibil înseamnă a te nimeri oricând încins, cu toiagul în mână, cu încălţămintea în pi­cioa­re, pregătit de drum, de acţiune, de răspuns afirmativ, de roadă.

După cum în textul de la Matei (5, 25) („Împacă-te cu pârâşul tău degrabă până ce eşti cu el pe cale…”), pârâşul, potrivit interpretării Părintelui Arhimandrit Ilie CLEOPA nu este decât conştiinţa noastră care ne cere să ne împăcăm cu Dumnezeu cât mai suntem în­că pe calea acestei vieţi ori după cum din înseşi cuvintele Mântuitorului (Matei 13, 18 şi urm.; Luca 8, 5 şi urm.) rezultă că locurile unde cad seminţele semănătorului reprezintă ini­m­i­le ascultătorilor cuvântului dumnezeiesc, tot astfel smochinul de la Matei (11, 15-17) nu-i decât simbolul omului în general, iar smochinele sunt faptele sale bune, supunerea sa vrerii lui Dumnezeu, propensiunea (şi datoria) sa de a veni în ajutorul aproapelui, de a nu-şi pre­cu­peţi înnăscuta putinţă: a răspunde în orice caz, repede şi cu sârg, oricărui apel al divi­ni­tă­ţii sa al semenului aflat la ananghie. Pe acest semen îl personifică îndeosebi Hristos în epi­so­dul smochinului, pentru că se arată constrâns de o nevoie strict omenească: foamea.

Nu putem culege scuze nici dintre cele mai fireşti şi mai legitime împrejurări: ţari­ni­le, boii, nevasta, ba şi înmormântarea părintelui nu-s, când răsună goarna mobilizării (glasul lui Dumnezeu, adică, ori strigătul de chemare în ajutor al semenului), decât chichiţe legaliste şi pretexte procedurale: de aceea şi îmbracă invocarea lor un aspect incongruent de nu şi – cu excepţia dorinţei de a fi de faţă la îngroparea tatălui – de-a dreptul caraghios. Orice preo­cu­pa­re, orice grijă, orice bucurie, orice exigenţă păleşte şi piere în prezenţa vocii divine. Ori­ce ne­ascultare este vinovăţie; şi orice ne împlinire a poruncii ori solicitării de acelaşi ca­li­fi­cativ se învredniceşte, fie ea însoţită de argumentele cele lai solide. Pentru care pricină? Pentru că este mărturie de totală imposibilitate a efectuării unei ierarhizări normale între obligaţii. Dacă-i vorba de a-L urma pe Hristos sau de a-L sluji, nimic nu poate să constituie temei de ab­­senţă motivată, considerent de neîntocmire a unui proces verbal de carenţă, legitimă apă­ra­re, scuză legală. Bogăţia (parabola tânărului bogat: Matei (19, 16 şi urm.), ogoarele, do­bi­toa­cele, căsătoria, până şi pietatea filială se şterg la ivirea Domnului.

Zadarnic se apără smochinul fluturând tipicul anotimpurilor, termenelor fatale, soroa­ce­lor de obşte şi de şart. Ele toate – cum grăieşte o destul de vulgarizată şi coruptă prin abu­zi­­vă şi nediscriminatorie întrebuinţare expresie populară – nu ţin. Oricând , oriunde, în orice îm­­prejurare omul e ţinut să meargă, să alerge, să sară în sprijinul coexistenţilor săi ori la slu­ji­rea Făcătorului său. Am pomenit supra de goarna mobilizării: nici că se poate comparaţie mai adecvată: chemarea lui Hristos mobilizează irezistibil, amânare nu încape, motivaţii nu-s de conceput: nici Moise care-şi invoca gângăvia, nici tânărul care-şi pretextează bo­gă­ţia, nici omul căruia i-a rodit ţarina nu-s scuzaţi: li se cere să asculte (în amândouă înţe­le­su­ri­le).

Sărmana scuză a smochinului: nu-i vremea mea!

E întotdeauna vremea slujirii şi facerii binelui.

Şi vai de cei ce nu procedează aidoma fraţilor Simon şi Andrei (Matei 4, 20): „iar ei în­da­tă lăsând mrejele, au mers după El”; sau lui Levi-Matei (Matei 9, 9): „Şi plecând Iisus de aco­lo a văzut un om care şedea la vamă, cu numele Matei, şi i-a zis acstuia: Vino după Mi­ne, Şi sculându-se a mers după El”. Repede, de îndată, fără şovăială, toate lăsându-le baltă (de-mi este permis a zice astfel), neprivind înapoi, necerând nici o păsuire cât de mică, de în­drep­tăţită, de firească. Glasul Domnului: tunet, goarnă, instantaneitate.

Nefericitul smochin nu-i altul decât neştiutorul, proceduristul, legalistul, de sine stă­tă­torul, învârtoşatul, formalistul fariseu care se socoteşte apărat de termene şi de stricteţea prescripţiilor, care sie îşi ajunge şi nu are nevoie de milă ori duh sfânt, care altădată se în­drep­tăţea fălindu-se că dă zeciuială din chimen, izmă şi mărar!

Ce ar fi putut face, practic, smochinul?

Să fi intrat de obidă şi ruşine, în pământ; să se fi strămutat, de ciudă şi emoţie, îăn ma­­re; sau mai bine, mult mai bine, să-I fi fost Domnului – prin lăuntrică bunăvoinţă, stră­da­­­nie şi cutremurare – prilej de minune pozitivă. Există o mică legendă japoneză a cărei ci­ta­re nu-i nelalocul ei aici: un filozof se plimbă în pădure; se opreşte în faţa unui arbust şi se adresează unei ramuri rostind: vorbeşte-mi despre Dumnezeu. Creanga, atunci, înfloreşte. De nu putea să rodească fructe, smochinul ar fi putut măcar înflori. Ori se pleca sfios şi ne­mul­ţumit de sine. Dar, priveliştea aceea a pomului încremenit în cenuşiul nerodirii sale, sec (nu mai puţin decât lemnul crucii), sterp, încăpăţânat, credincios neînduplecate-i lui sca­den­ţe, tare pe situaţia lui calendaristică, semeţ în fariseica lui „dreptate”, netulburat de vreo în­do­ială, trebuie să fi trezit mânia Domnului nu mai puţin decât forfota vânzătorilor de po­rum­bei şi a schimbătorilor de bani în cuprinsul unui locaş de sfinţenie. (Din palida lor aşchie va fi răsărit neroditorul pom!) Hristos, în jurul Căruia se strâng firele complotului ucigaş, Hristos e, să nu uităm, într-o fază mai curând dreaptă decât milostivnică: aşa încât pe unii cu biciul îi alungă iar pe celălalt îl afuriseşte.

Să stăm bine, să luăm aminte, să judecăm cu multă chibzuinţă. Pentru nimic în lume să nu primejduim avutul cel mai de preţ, sufletul, oferind Dom­nu­lui jalnicul, iritantul, ne­treb­nicul spectacol al unor fiinţe refugiate în prostia rea, fudulă, stu­pidă a legalismului con­ta­bilicesc. Contabilitatea, celălalt nume al demonismului, arma pre­ferată şi statornica meto­dă de lucru a vrăjmaşului! Să nu plece Hristos de la noi înfo­me­tat, însetat, cu inima deşartă şi sufletul mâhnit. Tânărul bogat se îndepărtează trist, dar în­ţe­lept este a presupune că, vă­zân­du-l cum pleacă, Domnul se va fi îndurerat şi El. Dacă Hristos ne face neasemuita cinste de a ni se adresa, răspunsul nostru fulgerător – neoprindu-se la nimic altceva: real, cuminte, si­­gur – să fie numai: „Iată-mă, Doamne”. Răspuns neexal­tat, neexagerat, străin de orice im­pru­­denţă şi delir, răspuns calm şi sagace, pentru că ştie că realitatea cea mai reală se nu­meş­te HRISTOS…deţinătorul cheilor vieţii, Domn al sâmbetei şi al Timpului.

Sursa:

TIMPUL SMOCHINELOR (BELŞUGUL VIEŢII) – Nicolae STEINHARDT (Dăruind vei dobândi, pp. 31-36)

Wednesday, November 2, 2011

Tuesday, November 1, 2011

Geoffrey West: Surprinzătoarea matematică a oraşelor şi corporaţiilor



Fizicianul Geoffrey West a descoperit că simple legi matematice influenţează caracteristicile oraşelor - prosperitatea, rata criminalităţii, viteza de deplasare şi că multe alte aspecte ale unui oraş pot fi deduse dintr-o singură cifră: populaţia oraşului. În această năucitoare conferinţă de la TEDGlobal, acesta ne demonstrează cum funcţionează şi cât de asemănătoare sunt legile organismelor şi corporaţiilor.