D. Nicu Xenopulos, criticul literar de la ,,Românul", binevoieşte a se juca de-a baba oarba cu cititorii Telegrafului-Fundescu, în socoteala mea. Se preface a se supăra pe un pasaj din darea mea de seamă asupra novelelor lui Slavici; s-a supărat în realitate pe alt pasaj şi sfârşeşte prin a mă face bulgar şi a descrie după cum îi place esteriorul şi deprinderile mele.
Ceea ce spune d. N. Xenopulos în privirea mea sunt creaţiunile unei fantazii nervoase, escitate prin lovirea ce i-am aplicat-o în darea mea de seamă. Căci dumnealui nu s-a supărat pe ceea ce citează ,,Telegraful'', ci pe-un pasaj pe care nu-l citează şi care e următorul: ,,Şi noi am avea ceva de citat in contrarium la teoria d-lui Maiorescu: romanurile genealogice ale lui Emile Zola. Ar fi interesant a se constata ce minţi, dar mai cu seamă ce caractere s-ar naşte din încrucişarea rasei ovreieşti cu cea neogrecească, încrucişare ce se operează uneori în România. Fără îndoială, amestectura între două rase egal de vechi, egal de decrepite fizic şi moraliceşte, ar produce nişte exemplare de caracterologie patologică, care ar fi o adevărată pepinieră pentru viitorul redacţiunii ".
Asta dar v-a supărat, onorabile, iar nicidecum, după cum vă prefaceţi, aluziile la cafeneaua Procope. Aţi văzut în acest pasaj, ceea ce şi este în el, o aluzie la originea dvs., lucru de care mi-a părut că trebuie să v-aduc aminte şi iată de ce. În critica d-voastră asupra novelelor lui Slavici, citesc următoarele: «Acolo unde d. Slavici voieşte să facă spirit el devine nesuferit. Stilul parcă merge pe brânci şi nuvela e atât de lungă încât chiar nemţii au zis că putea să fie mai scurtă... Nu era nevoie, pentru a esplica, să inventăm o teorie ad-hoc, aceea a romanului ţărănesc, precum a făcut-o d. Titu Maiorescu în studiul său Literatura română etc». Astfel, toată atitudinea dv. e de sus în jos, ca şi când aţi avea a da seama despre scrierile unor oameni inferiori d-voastră; e scrisă cu acea cârnire din nas proprie scriitorilor izraeliţi din toate ţările, cu acea suficienţă care se crede superioară oricui. În acest instinct de suficienţă greco-ovreiască am lovit prin pasajul de mai sus. Dar cine eşti d-ta pentru ca, de la vârsta care-o ai şi cu cunoştinţele ce nu le ai, să-ţi fie permis a-ţi da aere de superioritate? Cine eşti? Ceea ce nu puteţi tăgădui a fi, pentru că nu puteţi tăgădui fizionomia, nici o puteţi şterge cu buretele.
De aceea v-aţi şi supărat foc pe spusele mele, căci adevărul doare pe când eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci de la aşa oglindă nici nu mă pot aştepta la alt reflex. Dar acest reflex nu schimbă deloc realitatea; el nu mă opreşte de-a fi dintr-o familie nu numai română, ci şi nobilă, neam de neamul ei. Să nu vă fie cu supărare, încât vă asigur că între strămoşii din Ţara de Sus a Moldovei, de cari nu mi-e ruşine să vorbesc, s-or fi aflând poate ţărani liberi, dar jidani, greci ori păzitori de temniţă măcar nici unul. Deşi eu însumi nu dau în genere nici o importanţă acestor lucruri, ele sunt reale şi se pot schimba tot atât de puţin ca şi evreul d-voastră fizic şi intelectual [...] C-un cuvânt, nu în d. Xenopulos in abstracto am lovit, ci în defectele înnăscute rasei, cari nu se pot schimba. Aceste defecte trebuiesc temperate, trebuiesc intimidate prin lovituri dureroase, pentru a nu deveni stricăcioase vieţii noastre publice [...]
Această lămurire îmi dă mie ocazia de-a mă rosti asupra unui adevăr pe care-l cred nestrămutat şi care-mi pare de cea mai mare importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a poporului nostru. Am avut neplăcuta datorie - căci pentru individ poate deveni o continuă neplăcere - de-a constata un adevăr despre care mă mir că nu-l formulaseră alţii înaintea mea, de vreme ce plutea în aer şi se impunea de sine însuşi, de-a constata adecă că tocmai în România poporul românesc n-a ajuns decât cu rare escepţii de-a da espresie fiinţei sale proprii. În viaţa publică, în şcoli, în literatură chiar, s-a superpus o promiscuitate etnică, din părinţi ce nu vorbeau în casa lor româneşte, şi această pătură superpusă e cuprinsă de-un fel de daltonism intelectual faţă cu calităţile unuia din cele mai inteligente şi din cele mai drepte popoare, poporul românesc.
Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciş şi-n curmeziş, pân-în Tisa şi-n Dunăre, şi am observat că modul de-a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât acela al populaţiunilor din oraşe din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d. Am văzut că românul nu seamănă nicăiri nici a C.A. Rosetti, nici a Giani, nici a Carada, nici a Xenopulos, că acest popor e întâi, fizic, cu mult superior celor numiţi mai sus, intelectual asemenea, căci are o inteligenţă caldă şi deschisă adevărului, iar în privirea onestităţii cugetării şi înclinărilor e incomparabil superior acestor oameni. Am observat şi mai mult: că clasa veche superioară, rea-bună cum o fi fost, seamănă în toate cu mult mai mult poporului; că are mai multă francheţă de caracter şi incomparabil mai multă onestitate, că sunt în ea rămăşiţe de vrednicie dintr-o vreme anterioară epocii fanarioţilor [...]
Din citirea izvoarelor istorice m-am convins că, în decursul evului mediu, care pentru noi a încetat cu venirea fanarioţilor, n-am avut clasă de mijloc decât ca slabe începuturi şi că această clasă, escepţie făcând de olteni şi ardeleni, e cea mai mare parte de origine străină. De aci abia am putut să-mi explic revoluţia socială petrecută în zilele lui Cuza Vodă, al cărei apogeu e sub domnia lui Carol îngăduitorul. Este în realitate nimic mai mult, nimic mai puţin decât proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric, compus încă până azi din ţărani mici şi mari. Odată ajuns la această convingere, totul era hotărât pentru mine; era o datorie de a fi şi de-a rămânea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, şi în contra păturii superpuse de venetici. M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradiţiilor, acel abis creat între trecutul de ieri şi prezentul de azi nu e un rezultat organic şi necesar al istoriei române, ci ceva factice şi artificial.
Nu omul in abstracto se mişca în d. C.A. Rosetti în contra boiarilor, ci grecul: nu omul in abstracto, Fundescu, înjură în Telegraful, ci ţiganul din el; nu talentul înnăscut al d-lui Xenopulos îşi dă în coloanele ,,Pseudo-Românului" un aer de superioritate, luând cam peste picior novelele lui Slavici sau o teorie a lui Maiorescu, ci ,,jidanul " din el îşi dă aceste aere. Caracterul din nefericire se moşteneşte. Un popor bătrân şi unul tânăr sunt două ramuri din copacul omenirii, dar cari s-au despărţit de mult şi s-au deosebit de mult. Vai de poporul tânăr, cu instincte generoase, cu inteligenţă mlădioasă şi primitoare de adevăr, când vine în atingere cu uscăturile omenirii, cu resturi de popoare vechi, cari au trecut prin toate mizeriile unei civilizaţii stinse, cu acele resturi în care vertebre şi cranii sunt osificate şi condamnate la o anume formă, resturi intelectual sterpe, fizic decăzute, moraliceşte slabe şi fără de caracter. Toată viaţa publică a poporului tânăr se viciază, moralitatea lui decade, inteligenţa lui sărăceşte şi se usucă. Nu e nici un pericol pentru români de-a-şi asimila rase tinere de orice origine ar fi, dar un pericol mare de-a asimila rase bătrâne, cari au trecut prin o înaltă civilizaţie şi prin mare corupţie, şi cari în decursul vieţii lor şi-au pierdut pe de-a pururea zestrea sănătăţii fizice şi morale.
Şi cum să nu fie aşa? Plebea aceasta e recrutată din Bizanţ, din împărăţia grecească a Răsăritului. Trebuie să-şi reprezinte cineva istoria acestei împărăţii, mia de ani de crime scârboase, de mizerii, de demagogie, trebuie să-şi aducă aminte că era împărăţia în care taţii îşi desvirginau fiicele, copilul scotea ochii părintelui, părintele copilului, în care căsătoria era o batjocură, în care suflet şi trup erau venale, şi atunci va vedea că nişte cauze cari au durat o mie de ani nu e cu putinţă să nu se fi întrupat, să nu se fi materializat în rasa de oameni ce trăia acolo. Legea cauzalităţii e absolută; ceea ce s-a petrecut ca cauză o mie de ani în Bizanţ şi până azi a trebuit să treacă în organizarea fizică şi morală a acelui neam, s-a încuibat în privirea vicleană, chiorâşă şi mioapă, în fizionomia de capră, în înclinarea de-a avea cocoaşă. Cu viclenia din privire corespunde daltonismul intelectual pentru orice bun moral, fie onoare, fie demnitate, fie adevăr; cu înclinarea cocoaşei fizice corespunde cocoaşa morală [...]. Această opinie nu este numai a mea. Vestitul etnograf francez Lejean contestă acestei rase orice putinţă de onestitate, iar un autor modern vorbeşte astfel despre ea: Grecul nu se bucură în România de nume bun. Oamenii avuţi dintre ei sunt aproape fără escepţie jucători de cărţi şi de o completă imoralitate sexuală ; ceea ce le dă oarecare aparenţă de oameni de societate este politeţea lor pospăită. Din clasele de jos ale acestui popor se recrutează în România cei mai mulţi escroci, pungaşi, hoţi şi ucigaşi.
Cât despre funcţionarul grec, la el e totul de vânzare pentru bani şi sperjuriul nu e pentru el o faptă condamnabilă. Dacă evreilor poloni cată să li se conteste orice morală, grecului trebuie să i se conteste şi mai mult încă, căci nu cred ca neogrecul să afle în dicţionarul său vorba moralitate. Atacuri nocturne şi hoţii la drumul mare se comit mai cu seamă de aceşti oameni şi, fiindcă cei mai mulţi advocaţi sunt asemenea greci, nu se descopere în genere nimic sau, daca se şi descopere, i se dă drumul hoţului să fugă sau se achitează, pretextându-se că nu se poate proba nimic în privire-i.
Grecul începe cu lada de portocale ce le precupeţeşte şi încetează prin a fi dublu şi triplu milionar. În acest timp conştiinţa nu joacă la el nici un rol; el devine evlavios abia după ce averea e pusă bine în lada de fier. Pentru a câştiga această avere, el nu se sfieşte de nici un mijloc şi oricare-i permis după opinia lui, moral sau imoral, onest sau malonest, drept sau criminal. (V. R. Henke , Rumanen , pag. 37, 38).
Din cele ce preced, d. N. Xenopulos se va fi convins cât de puţin mă poate atinge ori supăra ceea ce spune despre mine. D-sa îmi face onoarea de a-mi batjocori scrierile. Îi pot spune că singura insultă gravă ce mi-ar putea-o aduce ar fi de-a mă lăuda în coloanele "Pseudo-Românului". Lauda în acel organ, pentru care însuşi numele poporului nostru e o marfă ce se vinde pe 20 bani numărul, o asemenea laudă m-ar face să mă îndoiesc de mine însumi şi să cred c-am început a fi de-o teapă intelectuală şi morală cu roşii. Şi aceasta m-ar durea, căci nu ştiu să fi greşit ceva lui Dumnezeu şi oamenilor pentru a merita o atât de amară pedeapsă. Pentru a mă curăţi de vina de a fi lăudat, în organul în care a fost lăudaţi şi cei ce şi-au înfrânt până şi jurământul şi onoarea militară la 11 fevruarie, ar trebui să intru în sfântul fluviu Gange şi să mă închin, recitând imne ale Vedelor, scrise în sfintele începuturi, când omul era încă adevărat ca natura şi natura adevărată ca omul.
(Apărut în TIMPUL, în 8 aprilie 1882, sub titlul “Materialurl etnologice privind în parte şi pe d. Nicu Xenopol, criticul literar de la Pseudo – Românul»)
Autor: MIHAI EMINESCU
Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/editorial/view/despre-proclamarea-perpetua-a-predominarii-elementelor-straine-asupra-poporului-istoric
No comments:
Post a Comment