Si Deus nobiscum, quis contra nos?
Îndrăzneşte să cunoşti!
Ducit Amor Patriae
Tot ceea ce este necesar ca răul să triumfe este ca oamenii buni să stea cu mâinile în sân.
(Edmund Burke)
Încearcă să nu fii un om de succes, ci un om de valoare! (Albert Einstein)
Nu voi fi un om obişnuit pentru că am dreptul să fiu extraordinar. (Peter O`Toole)
Modestia este, faţă de merit, ceea ce este umbra pentru figurile dintr-un tablou: îi dau forţă şi relief. (La Bruyere)
Maestru este numai acela care este dăruit cu harul de a învăţa pe alţii. Cu adevărat maestru este numai cel care, având el însuşi multă bogăţie sufletească, ştie să dea tot, ştiinţă, pricepere şi suflet, fără intenţii preconcepute şi fără să aştepte nimic în schimb. (Octavian Fodor)

Talent hits a target no one else can hit, genius hits a target no one else can see. (Schopenhauer)
We are what we repeatedly do. Excellence, then, is not an act, but a habit. (Aristotle)

Friday, April 29, 2011

Creativitatea e sa NU mai spui NU

MAREA REFORMĂ ISLANDEZĂ DIN 2008 - o revoluţie despre care presa tace

Am primit pe mail un rezumat al unui articol apărut în Spania, despre veritabila revoluție din Islanda. La știri bineânțeles că nu a ”transpirat” nimic, căci nu se dorește ca modelul islandez să se propage.
În Islanda, tara in care guvernul a fost demis in totalitate, marile bănci au fost naţionalizate, s-a decis să nu se plătească datoria creata în Marea Britanie şi Olanda, din cauza politicii lor financiare rău intentionate şi s-a creat un grup popular pentru a rescrie constituţia. Şi toate acestea paşnic.O revoluţie împotriva puterii care i-a adus pe islandezi la criza actuală. De ce aceste fapte nu au devenit cunoscute de doi ani? Ce se întâmplă dacă alţi cetăţeni UE vor lua exemplu? Iata pe scurt, istoria evenimentelor:


2008. Se nationalizeaza cea mai mare banca din tara. Se prăbuşeşte moneda, bursa isi suspenda activitatea. Ţara este în stare de faliment.


2009. Protestele populare din fata parlamentului fac sa fie convocate alegeri anticipate si provoava demisia primului-ministru şi a membrilor guvernului in bloc.
Continuă situaţia economica nefavorabila. Printr-o lege se propune rambursarea datoriei catre GB şi Olanda avand de plată suma de 3.500 de milioane de euro, o sumă pe care toate familiile islandeze sa le plateasca lunar pentru următorii 15 ani la 5,5% interese.


2010. Oamenii ajung să iasa în stradă şi cer ca aceasta lege sa fie supusa referendumului. În ianuarie 2010, preşedintele refuză să o ratifice şi anunţa că se va consulta poporul. La referendumul, organizat în luna martie 93% din voturi au fost impotriva acestei legi.
- Pentru toate acestea, guvernul incepe o anchetă pentru a rezolva responsabilităţile legale ale crizei. Începe arestarea mai multor bancheri seniori şi directori. Interpolul emite un ordin, şi toti bancherii implicati, pleaca din ţară.
- În acest context de criză, se alege o adunare pentru a elabora o nouă constituţie care să includă lecţiile învăţate în urma crizei şi pentru a înlocui pe cea curenta, o copie a constituţiei daneze.
- Pentru a face acest lucru, se merge direct la poporul suveran.Se aleg 25 cetăţeni fără afiliere politică , din 522 care si-au depus candidaturile, pentru care era necesar sa fie majori şi sa aiba sprijinul a 30 de persoane.

Adunarea constituţională începe activitatea în februarie 2011, prezinta un proiect de constituţie bazat pe recomandările poporului din diverse reuniuni din întreaga ţară. Noua constitutie trebuie să fie aprobata de către actualul Parlament şi de cel care se va forma după alegerile legislative. Aceasta este scurtă istorie a Revoluţiei Islanda:
- demisia guvernului în bloc,
- naţionalizarea băncilor,
- un referendum pentru a permite oamenilor să decidă cu privire la deciziile economice,
- închisoare pentru cei responsabili pentru criza şi rescrierea constituţiei de către cetăţeni.

S-au menţionat aceste lucruri în mass-media europeană? S-a comentat cu privire la acest lucru in talksourile politice? S-au văzut imaginile de la evenimentele la televizor? Bineînţeles că nu.
Cetăţenii islandezi au fost în măsură să dea o lecţie pentru toată Europa, să se impotriveasca intregului sistem şi sa ofere o lecţie de democraţie intregii lumi.

Sursa: Rapcea.ro

Cel mai mare provider din domeniul educaţiei media din lume, deschide cea mai modernă facultate în Bucureşti!

Institutul SAE a anunţat că îşi continuă planul de extindere a reţelei deja impresionante de campusuri universitare şi în România, cu oraşul Bucureşti, care în curând se va alătura celor 57 de oraşe-cheie în care Institutul SAE operează în prezent, incluzând Londra, New York, Berlin, Munchen, Paris, Milan, Istanbul, Madrid, Atena, Sidnei, Dubai, Los Angeles şi Singapore.

Deschiderea SAE Bucureşti va îmbogăţii experienţa impresionantă a celor 35 de ani în industria educaţiei internaţionale media cu acoperire în 26 de ţări, poziţionând Bucureştiul ca şi centru regional pentru renumita educaţie digitală şi new media în domeniile Audio Engineering, Film making, Multimedia & Web development, Games Design and Develoment, Digital Journalism şi 3D Digital Animation.

Noul campus va dispune de cele mai moderne echipamente şi facilităţi, un curriculum contemporan şi practic de predare şi lectori experimentaţi ai industriei în domeniu, care intenţionează să ofere studenţilor din România şi vecinătăţi un standard la nivel mondial în domeniul creativităţii media.

SAE îşi propune să ofere ceritificate, diplome, masterate şi doctorate (doctoratele vor fi acreditate de Universitatea Middlesex din Londra) încrucişând patru sisteme de curs prin intermediul cărora şcoala va funcţiona la capacitate maximă.

Romy Hawatt – Senior Executive al grupului SAE a declarat: “Lumea educaţiei media se micşorează şi se extinde în acelaşi timp. Se micşorează prin felul în care distanţele geografice se restrâng şi se extinde prin virtutea numărului vast al ţintelor demografice şi geografice, audienţei şi teritoriilor care acum pot fi atinse într-o secundă.

Va fi astfel de neconceput ca cineva să subestimeze efectul profund pe care noua revoluţie a educaţiei media îl are şi va continua să-l aibe în infiltrarea adâncă şi extinsă în comunităţi locale şi globale la orice nivel”.

Hawatt a mai adăugat: “România, cu populaţia sa tânără şi talentată, trebuie să facă un pas înainte, hotărâror, în studiul şi aprofundarea limbajului educaţiei media, să inţeleagă cum să conecteze audienţa prin inţelegerea sinergiilor existente între diferitele nivele de piaţă şi segmente, să finiseze în mod rafinat aptitudinile din conţinutul creativ şi să-si ceară dreptul asupra bucăţii lor din această imensă prăjitură de media şi comunicare, nu numai pe plan local, dar şi internaţional”.

Lansarea oficială a SAE România a avut loc în timpul festivalului Musikmesse 2011 din Frankfurt, Germania, care s-a desfăşurat în perioada 6 - 9 aprilie, iar deschiderea oficială este programată pentru toamna 2011, pentru a coincide cu începerea anului universitar.

“A existat o incredibilă creştere în industria multimedia în această regiune, iar cerinţele de cursuri de înaltă calitate în domeniul educaţiei media, ca cele pe care le oferă SAE, sunt clar în ascensiune. Suntem entuziasmaţi să aducem Institutul SAE în Romănia pentru prima dată şi aşteptăm cu nerăbdare să-i primim pe noii noştrii studenţi”, a adugat Mircea Kiraly, General Manager SAE Bucuresti şi Senior Executive, Full Production S.R.L.

Despre Institutul SAE

Institutul SAE este cea mai mare instiuţie de învăţământ superior particulară din lume în domeniul Audio Production, Film Production, Interactive Animation şi Applied Multimedia, oferind cursuri practice de specializare cât şi programe de cursuri academice în 56 de şcoli în 25 de ţări.

Institutul SAE a fost înfiinţat ca şi “Şcoala de Inginerie Audio” (SAE) în octombrie 1976 de către inginerul/producător Tom Misner, care a dezvoltat primul curiculum de practică si teorie combinată în domeniul ingineriei de sunet din lume.

Sistemul unic de învăţământ al SAE rămâne singurul de acest fel în lume şi s-a dezvoltat permanent oferind programe în diferite domenii, cum ar fi cel de filmmaking, multimedia şi alte domenii ale creativităţii media.

Saturday, April 23, 2011

Erori de procedură în procesul lui Iisus

Conspiraţia politică a fariseilor şi a saducheilor împotriva Lui Hristos a generat un şir de ilegalităţi ce au culminat cu răstignirea Celui care a marcat ireversibil istoria umanităţii. Căpeteniile religioase ale iudeilor au încălcat toate procedurile prevăzute de legea ebraică în cazul acuzaţilor. La rându"�i, guvernatorul roman Ponţiu Pilat le"�a dat satisfacţie acestora, tot din raţiuni politice, deşi, potrivit principiilor dreptului roman, Iisus nu se făcea vinovat de nimic.

De peste două mii de ani, umanitatea stă cu faţa spre o palmă de pământ din Orientul Mijlociu, numită Palestina. Cele trei mari religii monoteiste – iudaismul, creştinismul şi islamul – revendică Ierusalimul drept centru al propriei spiritualităţi. O dovadă a originii lor comune, dar şi o sursă de interminabile dezbinări şi conflicte. Niciuna dintre religiile amintite nu neagă existenţa istorică a unui „fiu de tâmplar“ din Nazaret care a produs cea mai mare revoluţie din istoria lumii – iar unii spun că singura. Iudeii îi spuneau Rabi, adică Învăţător, creştinii L-au descoperit ca Fiu al Lui Dumnezeu, iar musulmanii îl numesc şi astăzi Profet.

Sfârşitul tragic – din perspectivă omenească – al Lui Iisus Hristos preocupă şi astăzi numeroşi teologi, pictori, literaţi şi, nu în ultimul rând, jurişti. S-a făcut sau nu vinovat de ceva? A încălcat vreo lege sau cutumă a acelor vremuri ori a fost arestat, torturat şi osândit în dispreţul reglementărilor romane şi iudaice? Iată doar două întrebări care nasc şi acum aprigi dispute.

Paradoxal, Iisus Nazarineanul a fost arestat noaptea de o mulţime de oameni înarmaţi, ostaşi şi reprezentanţi ai fariseilor (membri ai unei grupări politico-religioase aristocratice), în grădina Ghetsimani din partea de răsărit a Ierusalimului. În schimb, legea ebraică prevedea că, exceptând flagrantele, acţiunile de acest gen trebuie să se desfăşoare ziua pentru ca „nimic să nu se petreacă în ascuns“.

În plus, la arestare, existenţa mandatului legal era condiţia de bază, fapt ce a fost trecut cu vederea în cazul Lui Iisus. Procedura a avut caracteristicile unei conspiraţii politice. Istoriografii au consemnat faptul că probabilitatea ca Iuda Iscarioteanul să fi fost dezamăgit de Hristos în speranţele sale patriotice este foarte mare. Iuda, asemenea multora dintre conaţionalii săi, aşteptau un Mesia răzbunător, care să lupte cu arma în mână împotriva romanilor, nicidecum să propovăduiască pacea şi iubirea aproapelui.

Încălcarea procedurilor

Sfântul Evanghelist Ioan subliniază faptul că, după arestare, Iisus a fost condus mai întâi în casa lui Ana, socrul lui Caiafa, care pierduse de cincisprezece ani scaunul de preşedinte al Sinedriului iudaic, dar care se bucura încă de o mare putere şi influenţă.

După îndepărtarea lui Ana din postul de mare preot al iudeilor, el reuşeşte să transmită această funcţie fiului său, Eleazar, şi apoi ginerelui său, Caiafa. În vremea aceea, Sinedriul era tribunalul suprem şi forul care reglementa şi conducea treburile civile şi religioase ale iudeilor.

Convocarea primului Sinedriu a avut loc noaptea, fapt ce contravine legislaţiei timpului. Ceea ce astăzi am denumi „cercetare prealabilă“ s-a desfăşurat acasă la Ana, după cum am arătat. Interogatoriul luat de Ana, fost mare preot, nu a avut un caracter oficial, iar intenţia sa de a nu se angaja în vreun fel în judecată este evidentă. Asta, cu atât mai mult cu cât nu-i revenea nicio obligaţie din punct de vedere legal.

Mărturia Sfântului Evanghelist Ioan (18:24) este relevantă în privinţa abuzurilor săvârşite în această etapă a procesului – „Ana L-a trimis legat la marele preot Caiafa“. Convocarea celui de-al doilea Sinedriu a constituit o nouă încălcare a Torei (legea ebraică), aceasta stipulând un anume interval de timp între prima şi a doua audiere a acuzatului, precum şi pentru luarea unei decizii – „o zi solară întreagă“.

La această întrunire, Sinedriul votează condamnarea la moarte a Lui Iisus şi hotărăşte modalitatea obţinerii ratificării ei de către Ponţiu Pilat, guvernatorul roman al Iudeei (26 – 36 d. Hr.). Judecarea a avut loc tot noaptea, deşi legea ebraică dispunea ca acuzatul de fapte susceptibile de pedeapsa cu moartea să fie judecat ziua şi în public.

Supliciile – strict interzise

Dincolo de faptul că reunirea Sinedriului nu putea avea loc în perioada Pesahului (celebrarea eliberării israeliţilor din robia egipteană), membrii acestui organism aveau misiunea de a proteja acuzatul, acordându-i prezumţia de nevinovăţie. În niciun caz, membrii Sinedriului nu aveau voie să lovească un acuzat – „L-au legat la ochi, Îl loveau peste faţă şi-L întrebau, zicând: «Proroceşte, cine Te-a lovit?» Şi rosteau împotriva Lui multe alte batjocuri“ (Luca 22:64).

În plus, Tora specifică faptul că nu era posibilă condamnarea la moarte pentru un păcat capital decât dacă avea ca fundament declaraţiile similare a cel puţin doi martori. În cazul lui Iisus, afirmaţiile martorilor nu au concordat. De asemenea, Talmudul prevedea explicit că acuzatul avea dreptul să beneficieze de un apărător. Dacă nu îşi putea plăti unul, era numit un apărător din oficiu, care ar fi urmat să acţioneze în interesul lui. Iisus nu a beneficiat nici de această dispoziţie legală.

Spălarea mâinilor şi dreptul roman

Regele Irod Antipa (n. 4 î.Hr. - d. 39 d. Hr.), tetrarh al unei părţi din fostul regat herodian (Galileea şi Pereia), nu şi-a asumat responsabilitatea judecării lui Iisus la Ierusalim, unde se găsea cu ocazia celebrării Pesahului. Irod L-a retrimis pe Iisus lui Ponţiu Pilat, care se pronunţase deja în privinţa Nazarineanului.

Baza sistemului judiciar îl exonera pe Hristos de orice răspundere de natură penală, motiv pentru care Ponţiu Pilat a decis să nu"�şi asume cauza. „Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere“ (Principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onest, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce i se cuvine), instituia Ulpian drept reguli universal valabile, reguli ce nu fuseseră încălcate de „fiul tâmplarului“ din Nazaret.

Guvernatorul roman al Iudeei, deşi nu i-a găsit nicio vină Lui Iisus, la strigătele mulţimii „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!“, s-a spălat pe mâini înaintea iudeilor, zicând: „Eu sunt nevinovat de sângele Neprihănitului acestuia. Treaba voastră!“ (Matei 27:24"�25). „Ibnis in crucem!“ („Răstigniţi"�L!“) au fost cuvintele lui Pilat, care au pecetluit condamnarea plănuită de Sinedriu. În orice caz, crucificarea, o pedeapsă eminamente romană, era aplicată numai celor găsiţi vinovaţi de furt, trădare, viol sau batjocorirea împăratului.

Or, pedeapsa prevăzută pentru blasfemie – acuzaţia oficială adusă Lui Iisus Hristos – era uciderea în bătaie cu pietre.

Urmare a acestor neconcordanţe şi ilegalităţi, Iisus Hristos a murit tocmai în ziua şi la ora când evreii înjunghiau mielul pascal, în amintirea dezrobirii poporului lor şi a călăuzirii lui Moise spre Ţara Sfântă.

Sursa: Historia.ro

Autor: George Rădulescu

DAN PURIC: "Eu fac un teatru creştin care îl ia pe om de la laptop şi-l duce până în faţa bisericii"

Despre teatru şi despre Dumnezeu, despre ritual şi despre teatralitatea liturghiei, despre sacralitatea pierdută a teatrului şi despre comuniune, pe scenă şi dincolo de ea, am stat de vorbă cu Dan Puric. Din Antichitate şi până azi, de la teatrul sacru la cel profan, de la convertiri miraculoase la teatrul psihologic, arta Thaliei a străbătut un drum impresionant şi plin de taine. Cum, unde şi dacă actoria se (mai) întâlneşte undeva cu divinitatea sunt câteva dintre întrebările la care Dan Puric mi-a răspuns într-o dimineaţă dinainte de Săptămâna Mare.

Pentru că se apropie Paştele, povestiţi-mi care e cea mai frumoasă amintire din Noaptea de Înviere?

Când eram mic, aveam vreo şase ani, m-a dus bunica în noaptea de Paşti la Bucureşti. Nu prea înţelegeam eu foarte mult, eram micuţ, mă trăgea printre oameni şi eu le ajungeam doar până la buric. Eram cu capul între trupuri umane şi era o înghesuială extraordinară. La un moment dat am auzit aşa, pe deasupra capului, că „se dă lumină”. Lumină, lumină, dar bunică-mea i-a dat foc la păr unei cucoane în faţă şi am zis: „Stinge lumina, bunico!”. Şi mi-a răspuns: „Nu se poate, dragă, că e lumină sfântă!”. Pe urmă i-a stins părul şi s-au împrietenit, amândouă erau în vârstă. Ţineau lumânarea strâns în mână şi îşi povesteau pe deasupra capului meu în Noaptea de Înviere nişte lucruri pe care eu nu le mai auzisem, despre deportări, despre arestări, despre comunişti. Şi atunci am aflat şi eu la lumina aia sfântă istoria poporului român. Istoria adevărată… Pe urmă trebuia să păzesc lumina până acasă şi aveam sentimentul că trebuie să ţin foarte bine în căuş lumina de Paşti şi când i s-a stins bunicii am crezut că e distrusă, că va muri, dar a venit la mine şi a aprins-o din nou şi atunci mi-am dat seama că trebuie să aprindem lumânarea de la om la om…

Cât de aproape e teatrul de Dumnezeu?

Teatrul a plecat de la condiţia sacră. Dar a ratat-o pe aia sfântă. Sacrul e altceva decât sfinţenia. Există lumea profană şi lumea sacră, unde este inconştientul religios. Sfinţenia însă este conştiinţa lui Dumnezeu. Iniţial, teatrul a intrat în zona sacră, în a traduce semnele divinităţii pe pământ. La un moment dat s-a dus spre ritual şi pe urmă spre un teatru care s-a profanizat. Cu timpul el a fost foarte mult folosit în zona asta profană, de aici şi protestele vehemente ale Sf. Ioan Gură de Aur, pentru că romanii îi foloseau pe mimi ca să blasfemieze taina botezului. Dar tot atunci au fost primii sfinţi, Porfirie, Ghelasie… Ei au fost primii care s-au convertit. Ceea ce fac eu astăzi este un teatru creştin, care îl ia pe om de la laptop şi-l duce până în faţa bisericii. În clipa în care eşti un bun creştin nu joci orice. Când eşti un bun creştin foloseşti teatrul ca pe un vehicul către Dumnezeu.

Cum anume teatrul pe care-l faceţi îl ia pe om din faţa laptopului şi-l duce în faţa bisericii?

Dacă vedeţi „Visul” sau „Don Quijote” veţi înţelege. Nu vreau să povestesc pentru că cei care ar citi ar avea impresia că este o reţetă. Trebuie să trăiască lucrul ăsta. E ca liturghia, care nu se poate respira la distanţă, la televizor, pentru că n-are nici o taină. Trebuie să fii participativ.

O să vă întreb nu cum l-aţi descoperit pe Dumnezeu, ci cum l-aţi descoperit în teatru?

În teatru nu-l descoperi, ţi se descoperă, pentru că sufletul omului este o taină. Socrate zicea „Cunoaşte-te pe tine însuţi.” Mai târziu, Goethe spunea că asta e nu atât un apel la introspecţie, cât să te cunoşti pe tine însuţi în raport cu celălalt, ceea ce e foarte adevărat. Te cunoşti pe tine însuţi, în raport cu tine însuţi, dar şi în raport cu ceilalţi. Dar este ceva care există dincolo de ambele remarci, şi anume transcendenţa. De când te naşti până când mori, tot nu reuşeşti să te trezeşti. E ceea ce zicea Sf. Grigorie de Nisa că mai degrabă numeri stelele de pe cer sau firele de nisip de pe plajă, decât să cunoşti sufletul tău. Teatrul operează foarte mult cu sufletul omului. Din nefericire, el a rămas doar la nivel de psihologie, nu a mers către transcendenţă. Sigur că acum teatrul în România şi în lume e marcat de proxenetism, de pornografie, lucruri care vin de dincolo, din zona aşa-zis civilizată şi secularizată, pe care noi ar fi trebuit de mult să le aruncăm, dar din păcate ne-am lăsat contaminaţi din complexul ăsta de inferioritate. Şi credem că, dacă nu ne degradăm, nu suntem europeni. Europa are norme de civilizaţie extraordinare, pe care ar trebui să le urmăm, şi are norme de degradare sprituală de care ar trebui să ne îndepărtăm. Eu am mai zis că Europa occidentală ne civilizează şi noi îi spiritualizăm. Ei au pierdut contactul cu Dumnezeu. Noi nu.

Dar uite pe ce merge teatrul acum: divertisment, introspecţie, patologizare… A se vedea filmele care sunt premiate, inclusiv de la noi. Sunt filme care vorbesc despre lumea marginală, despre avorturi, adică patologice. Nu vorbesc despre firi sensibile, despre firea meditativă a omului, ca să nu mai vorbim de transcendenţă. De la „Rubliov” au luat toţi pauză. Există un film excepţional care a apărut la noi, se numeşte „Umilinţa”, al lui Cătălin Apostol, şi este un film creştin.

Şi atunci actoria e o sabie cu două tăişuri?

E ca banul. Petre Ţuţea a zis că a cunoscut un preot care era sfânt. Se sfinţise săracul, îi muriseră şase copii pe front… Şi preotul ăla i-a zis: „Măi, Petrică, banul e ca o funie. Te poţi ridica în Rai sau te poţi coborî în Iad.” Aşa este şi teatrul. Depinde ce faci cu el. Bogăţia în sine nu e un păcat, ci atitudinea ta faţă de bogăţie. Exact ca şi sărăcia în sine, care nu este o virtute. Sunt unii săraci care sunt mizerabili. Important nu e să fim toţi egali, ci să ne iubim toţi.

Dumneavostră vă întâlniţi pe scenă cu Dumnezeu? Sau scena te poate fura şi spre alte zone, mai întunecate?

Astea sunt cuvinte pe care aluneci ca pe felie pe gheaţă. Se zice că Dumnezeu coboară pe scenă. Aşa zicea Talma, marele regizor. „În seara asta n-a coborât Dumnezeu”, adică n-a existat acea inspiraţie, care trebuie să existe, ci s-a mers numai pe partea tehnică. Dar e mult spus… Eu nu alunec. Am avut întotdeauna un instinct care m-a păzit de lucrurile urâte, vulgare. N-am putut să le fac, din natură. Am refuzat să spun cuvinte urâte pe scenă, cu toate că regizorul care mi le cerea era unul cu state vechi şi cu box-office internaţional. Lângă mine mai era un singur om care a refuzat, se numea Ghiţă Cozorici. Şi l-am întrebat „De ce refuzi?” „Pentru că se întoarce mama în mormânt.”, mi-a răspuns. E o chestie de igienă. Depinde ce joci. Important e să nu accepţi să joci orice.

Şi dumneavoastră ce n-aţi juca niciodată?

Demenţi, patologici, criminali, oameni care nu cred c-ar înzestra foarte bine sufletul omului. Nu m-au pasionat şi nu mă pasionează să joc crime, criminali, Richard III, Macbeth, niciodată. Am trecut de etapa asta. Asta nu înseamnă că trebuie să joci Făt-Frumos tot timpul… E cu totul şi cu totul altceva, să nu trecem în idilism… Dacă zideşti ceva la sufletul omului, atunci este perfect. Asta nu înseamnă că răul nu trebuie reprezentat, dar şi pe-ăsta trebuie să ştii cum… Pentru că şi iadul se pictează în biserici, dar trebuie să ştii…

Povestiţi-mi atunci dacă aţi trăit pe scenă un moment absolut în care aţi fi vrut să rămâneţi în poveste…

Nu, n-am avut trăiri din astea parapsihologice… Viaţa e mai puternică decât teatrul. Viaţa e viaţă.

Şi teatrul ce e?

Teatrul e pentru mine nu chiar un hobby, dar e o formă… dacă se supune mesajului meu atunci e bine. Dacă nu, nu mă interesează. De-aia joc rar şi nu joc orice…

Când are teatrul sămânţă divină şi când o pierde?

Există un teolog catolic care a avut o expresie extraordinară. A zis: „Dom’le, la greci, Olimpul era maximum de spiritualitate. Şi era ca un capac pe o oală. Cel care a spart capacul a fost Iisus.” A dat drumul la cer. Şi s-a văzut cerul. Teatrul a rămas în borcanul ăsta psihologic. În cel mai bun caz. Shakespeare este într-o lume a unor psihologii frumos, genial reprezentate, dar fără transcendenţă, cel mult ezoteric. Restul teatrului rămâne în psihologie, Ibsen, Cehov… Foarte frumos, dar oamenii nu au transcendenţă, nu mai au raport cu Dumnezeu. Foarte puţini dramaturgi au putut face lucrul ăsta.

Şi atunci care sunt dramaturgii care au transcendenţă?

Doar dacă-l dramatizezi pe Dostoievski mai găseşti lucrurile astea. În rest nu. Are transcendenţă în sensul lui Don Quijote, care raportează totul nu la „a fi sau a nu fi”, ci la „tu poţi să fii”. La devenire. Sunt foarte puţine spaţiile în care mai găseşti transcendenţă. Arta secolului 20, spunea Hegel, va muri sub suflul rece al conceptului. N-a murit sub suflul rece al conceptului, a murit sub suflul cald al pornografiei.

Pe care dintre rolurile din Dostoievski, dacă s-ar dramatiza, aţi vrea să-l jucaţi?

Dacă m-aţi fi întrebat acum zece ani, l-aş fi jucat pe Mîşkin. Acum n-aş mai vrea. Pentru că e un Iisus ratat. Iar Iisus nu este ratat. Iisus e devenire. L-aş fi jucat pe Mîşkin acum zece ani. Acum mi se pare greoi, e prea rusesc, nu-l mai respir. Între timp am devenit profund român.

Dacă v-aş întreba de liturghie. Spuneţi-mi, în structura liturghiei există teatralitate?

Esenţa cuvântului „liturghie” vine de la „leitorgos”, „leos”, care înseamnă lume, şi „ergon”, care înseamnă o activitate gratuită în folosul comunităţii. O foloseau grecii. Aristotel vorbeşte de ea. Până în secolul 16 aşa a rămas. Secolul 16 a desemnat pentru prima dată euharistia şi cultul bisericesc. Adică s-a însfinţit. Sigur că spaţiul liturgic presupune cultul şi ritualul. Dar ritualul nu presupune întotdeauna sfinţenie. Poate să fie ritualul animalelor… Dar este ritual pentru că e o repetitivitate care duce la simbol şi este cult pentru că face legătura cu sacrul. În acelaşi timp este şi sfinţenie. În liturghie se creează comuniunea, este totul de tip participativ. Sigur că ritualul în sine are şi o anumită teatralitate, o anumită gestică, un preot nu poate în timp ce iese cu Sfintele Daruri să se uite la ceas să zică „e ora 2 jumate”. Nu poate să facă un gest civil. Acolo gesturile lui sunt ritualice. Un om în biserică se comportă altfel, nu ca la mall. De-aia zicea Ţuţea că în biserică afli că eşti om.

Şi când capătă teatrul puterea asta de comuniune, de trecere dincolo?

Foarte rar… De regulă simulează viaţa, arată viaţa, existenţa în spaţiul mimetic. În care nu copiază viaţa, dar, cum zice italianul, „Chiar dacă nu e adevărat, e bine găsit”. Teatrul nu înseamnă viaţă. Înseamnă o reprezentare a vieţii care înseamnă o esenţializare, o sugerare, un paradox câteodată, că uneori e chiar împotriva vieţii ca să arate viaţa. Dar teatrul merge în zona asta. Ca să ajungă la zona divină, sfântă, teatrul trebuie să se reformuleze. Să ne gândim la nişte artişti care s-ar apuca să facă lucrul acesta. E interesant acest film, „Umilinţa”, că iată, un tânăr regizor român încearcă să ne scoată din molozul în care ne-a băgat tânăra generaţie atât de aplaudată de „Cântarea României” din Occident. Şi arată nu mizeria României, ci cum se transcende mizeria României prin flacăra creştină.

Ce-a pierdut şi ce-a câştigat teatrul de la momentul când a apărut şi până azi?

A avut enorm de multe balansări în funcţie de paradigma secolului respectiv, a câştigat imens în posibilităţile de comunicare, în rafinament, în abilitate, în text… dar şi în metatext. Dacă ne gândim la perioada Renaşterii şi a commediei dell’arte, dacă ne gândim ce a însemnat textul în commedia dell’arte, începând cu Goldoni, dacă ne gândim ce au însemnat Shakespeare sau Moliere… Pe urmă teatrul psihologic cu Cehov, cu Ibsen, cu Strindberg… până la dramaturgia contemporană. Universul uman a fost atât de bine deşurubat, atât de bine pus în scenă… dar pentru mine universul acesta uman rămâne sub capac, cum zicea Romano Guardini. Foarte rar în piesele de teatru îl vezi pe om în raport cu Dumnezeu. Îl vezi pe om doar în raportul lui psihologic. El nu iese din carcasa psihologiei. Sau, maxim de intensitate, din cea a psihiatriei. Personajul religios în teatru e un personaj exotic. Pe când omul credincios este normal. Precum creştinismul în România. Normal! Dar asta nu înseamnă că teatrul trebuie să fie acum ceva în care unul se opreşte şi face 5000 de metanii înainte să vorbească… Numai că nu-l vezi pe om că-şi pune întrebări. El îşi pune întrebări existenţiale, precum Hamlet, care era un existenţialist avant la lettre, dar întrebări de genul „a fi sau a nu fi”…

Şi atunci ce este şi ce-ar trebui să fie teatrul?

Pentru fiecare creator teatrul este ceea ce crede el, e un răspuns dat vieţii. E ca istoria unui neam. Un neam există în istorie în măsura în care dă un răspuns istoriei, nu o reacţie. Numai animalele au reacţii, conştiinţele au răspunsuri. Un mare dramaturg este un răspuns dat vieţii. Un actor, luând textul unui mare dramaturg, îşi duce şi el mai departe lupta. Nu este doar un interpret, este şi un creator. De-asta te duci să vezi Richard III. Nu pentru că nu ştii piesa, dar vrei să-l vezi pe Lawrence Olivier, pe Ştefan Iordache, pe Marcel Iureş… Adică pe acel cineva în… Să vezi o atitudine. Teatrul rămâne în continuare un raport deschis cu viaţa. Numai că teatrului îi lipseşte în acest secol 21 transcendenţa. I-a lipsit şi în secolul 20. De mult îi lipseşte.

Dacă ar fi să alegeţi o perioadă din istoria teatrului, în care credeţi că v-aţi fi potrivit mai bine…

Mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu în perioada commediei dell’arte ca să mă joc ca un copil, mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu în perioada lui Shakespeare şi mai mult decât toate, mi-ar fi plăcut să fiu în misterele medievale. Sau să fi fost în locul lui Porfirie sau Ghelasie, mimii care s-au convertit în faţa împăratului…

Sursa: yorick.ro

Autor: Monica Andronescu

Dau în judecată primăria Craiovei pentru că susţine reorientarea sexuală!

În Craiova a început o campanie publicitară pentru promovarea homosexualității și a comunității gay din România. Campania este găzduită de mai multe panouri publicitare, exploatate în comun de Primăria Craiovei și o firmă specializată în publicitate.

Nu vreau să mă lansez acum într-o discuție privind drepturile minorităților sexuale. Indiferent care sunt acele drepturi, nu văd motive pentru a fi promovate prin publicitate stradală și nu înțeleg nici de ce Primăria Municipiului Craiova acceptă această campanie într-o activitate în care este partener.

În schimb, vreau să remarc faptul că ne găsim în Săptămâna Patimilor, și că după Sfânta Duminică a Învierii va urma Săptămâna Luminată. Prin urmare, acum se desfășoară cea mai însemnată Sărbătoare Creștină. Din acest motiv, prezența unor astfel de panouri publicitare în plin centrul orașului reprezintă o sfidare și un afront nepermis la adresa tuturor creștinilor.

Știu că o se mi se vorbească despre libertate, despre drepturi, despre cenzură, etc, dar aici nu este vorba despre drepturile homosexualilor ci despre dreptul meu de a nu fi supus unei campanii publicitare lipsite de bun simț și morală civică. În definitiv nu este o campanie care să-și propună mărirea vânzărilor vreunui detergent, ci este o campanie ce-și propune explicit mărirea numărului de homosexuali.

De exemplu, pe panou figurează sloganul: „Orientarea sexuală nu este o alegere, nu este o boală”. Probabil că nu este, dar mie mi se pare că formularea este un imbold pentru re-orientarea din punct de vedere sexual. Adică, dacă tot nu-i boală, de ce nu aș încerca ? – se poate întreba orice privitor. Las la o parte exprimarea folosită, pentru că părerile despre ce este și ce nu este homosexualitatea sunt oricum, foarte controversate.

La fel de gravă mi se pare și lozinca din dreapta panoului: „Eu sunt! Tu?” Dacă sloganul de mai sus este interpretabil, de această dată avem de a face cu o invitație lipsită de echivoc ! Vă mai aduceți aminte de panourile de la gazeta de perete din marile întreprinderi, cu doi tineri în salopetă, în care primul îl întreba pe-al doilea: „Eu mi-am făcut planul ! Tu în ce stadiu ești ?”

Nu în ultimul rând, aș vrea să observăm că această campanie publicitară se bazează pe imaginea plină de inocență a unui nou-născut ce poartă pe mână etichetarea „homosexual”.Este grav că se întâmplă asta …

În ultimii ani, ne-am obișnuit ca autoritățile să nu mai reacționeze la nimic. Fie că este vorba de gunoaie pe străzi, de starea de infracționalitate sau de criză economică, cei obligați prin natura funcției lor să aplice corecții și să îmbunătățească viața oamenilor, nu o mai fac. Din lene, din indolență, din interese ascunse, sau din cine-știe ce alte motive, primăria, ministerul, prefectura nu-și mai fac datoria. Nu știu cât a plătit Primăriei cel ce finanțează campania publicitară în favoarea homosexualității și nici nu mă interesează. Dar știu că în acest caz, trebuie început de undeva. Este inacceptabil ca aceste panouri să rămână în văzul oamenilor, copiilor, adolescenților și nimeni să nu facă nimic.

Prin urmare am să fac eu ceva și mâine voi acționa Primăria în instanță pentru a fi obligată să înlăture conținutul panourilor publicitare. Sper să nu-și trimită juriștii să-i apere uzând de tertipuri avocățești. Trebuie doar să constate că o astfel de activitate este neconformă cu morala creștină.

Sursa: Blogul lui Buzatu

Autor: Horaţiu Buzatu

Wednesday, April 20, 2011

Recomandare de carte: Mădălina Uceanu (senior HR advisor)

Jonathan Fields - Turning Fear Into Fuel

Pot face mai multe lucruri decat inainte

Traseul profesional la Oanei Stincel este unul de invidiat. Functiile pe care le-a avut in cei 16 ani de ”multinationale” au fost in zona Marketing si Trade Marketing: ultima fiind de Director Marketing la Pepsi Americas, inainte de asta Commercial Manager si Trade Marketing Manager in cadrul Kraft Foods Romania, iar si mai inainte Trade Marketing Manager Elite, unde venea de la British American Tobacco.

Oana a renuntat insa de cateva luni la cariera de profesionist in marketing pentru a fi mama full-time (are 2 fete) si antrenor de volei pentru copii. In rest, mai joaca volei (in divizia B), este studenta la ANEFS, este membru fondator al Asociatiei Scoala Impreuna, membru in Consiliul de Administratie si membru in Comisia de Evaluare a Calitatii Invatamantului la scoala Lucian Blaga din orasul unde a decis sa locuiasca cu familia si sef de santier la propria casa (acum in etapa de finisaje).

De ce si de unde aceasta schimbare? Pentru ca ne-a mirat/intrigat/incantat si pentru ca ne-a semanat teribil de mult cu ceea ce ne-am obisnuit sa numim career renegade, am rugat-o sa ne raspunda la cateva intrebari.

Cum ti-a venit ideea sa faci o schimbare atat de mare in cariera?

Timpul pe care il dedicam muncii ocupa foarte foarte mult in balanta work/life, si – in ciuda eforturilor de a optimiza/eficientiza/simplifica lucrurile – parca intensitatea crestea tot mai mult, obturand incetul cu incetul luminita de la capatul tunelului. Si nu e vorba doar de timp, dar si de energie si neuroni. Asadar am tras concluzia ca, atata timp cat voi ramane in aceeasi hora, voi juca la intensitate maxima. Nimic rau in a munci mult. Insa doua sufletele mici si frumoase – fetele mele- ma asteptau zi de zi, dornice sa schimbe o vorba cu mine si mai ales dornice sa petreaca timp cu mine. Cu maxima vinovatie, tot amanam momentul, pe motiv ca … am de lucru chiar si acasa, desi veneam seara de la birou. Stiam insa ca ele nu ma pot astepta la nesfarsit. Ele cresc. Mara are 10 ani, iar Alexandra 6. Acum au cea mai mare nevoie de mama lor.

Asadar ideea a fost indusa de dorinta de a schimba radical situatia inspre binele copiilor. Uitandu-ne in jur, am realizat ca nu trebuie sa schimb firma la care lucrez – am mai facut asta si stiu ca as fi muncit la fel de sarguincios la oricare alta firma – ci trebuie sa schimb stilul de viata si mediul in care traim.

Care au fost pasii pe care i-ai facut pentru a lua decizia de schimbare? Ce te-a ajutat sa iei decizia (carti, idei, oameni)?

Sotul meu – si cel mai mare sustinator al meu – a fost acela care m-a ajutat sa vad mai clar si sa reasez prioritatile intr-o noua ordine. El este un om minunat, cu un imens bagaj sufletesc. Odata ce am discutat despre “ce-ar fi sa…” nu ne-a trebuit mult pana sa intelegem ca asta este ceea ce ne dorim de fapt pentru noi si fetele noastre. Am ales locul lui de bastina – orasul Ocna Mures – pentru ca aici viata pare sa ofere exact ceea ce cautam: liniste, aer curat, hrana sanatoasa, bun simt si oameni minunati.

Cum au reactionat cei din jur, cunoscutii, familia cand le-ai impartasit dorinta si ideile tale?

Aproape toti au fost socati. Schimbarea era prea mare! “Cum sa renunti la ce aveti aici, la cariera “in glorie” si la stilul de viata pe care l-ati cladit cu atata truda?” “Ce vei face tu acolo?” “Ce curaj nebun!”

Insa familia si adevaratii prieteni, cei care tin cu adevarat la noi, au realizat repede ca de fapt, nu facem altceva decat sa ne oferim o noua sansa la o viata mai frumoasa si apoi au devenit sustinatori ai ideii.

Pe cine te-ai bazat cel mai mult in acest demers si de unde ti-a venit curajul?

Cel mai mult m-am bazat pe Marius, sotul meu, care imi da curaj in tot ce fac. Si pe puterea mea de adaptare la nou.

Apoi eram impacata cu faptul ca toata truda mea de pana atunci avea deja o finalitate. Reusisem sa formez o echipa foarte buna de marketing; oameni frumosi, cu inima mare, atitudine, minti ascutite si putere de munca. Ma uit in urma cu placere si mandrie si stiu ca vor face lucruri bune mai departe. Le doresc mult succes.

Ce ai aflat despre tine in experienta asta?/ Cum te-a schimbat experienta asta?

Am aflat ca pot face mult mai multe lucruri decat inainte – desi nu credeam ca mai e loc :-) – fara dureri de cap, cu zambetul pe buze si convingerea ca maine am o noua ocazie sa mai fac ceva nou.

Am aflat ca pot folosi ceea ce am invatat si in alt mod. Si imi place.

Am aflat ce frumos e sa fii mama in timp real. Si ce frumos evolueaza copiii cand mama e prezenta in viata lor pas cu pas.

Am aflat ce bine e sa am timp sa ma intalnesc cu prieteni si sa savuram pe indelete, fara graba, o cana de poveste – fara Facebook, doar face-to-face.

Ce ii sfatuiesti pe cei care vor sa isi schimbe radical cariera?

Sa cuteze. Abia atunci vor intelege ce erau sa piarda!

Sursa: http://www.portalhr.ro/pot-face-mai-multe-lucruri-decat-inainte/

Sărbători fericite!




Caroline Casey: Looking past limits

Aimee Mullins: How my legs give me super powers

Pentru un capitalism al proprietarilor

Cu cei circa 2.000 de lideri politici şi economici reuniţi, pentru două sau trei zile la fiecare sfârşit de ianuarie, sătucul elveţian Davos devine o chintesenţă a umorilor „elitei“ mondiale, un barometru al influenţei schimbătoare a naţiunilor.

Optimismul de paradă al reprezentanţilor occidentali ascundea o profundă nelinişte, teama de o fractură socială. Unii simţeau deja răsuflarea îngheţată, frisonul vestitor al crizelor sociale alimentate de rata şomajului înaltă şi tenace, mai ales printre tineri, de inegalităţile crescânde dintre cetăţeni în privinţa bunăstării, de deprimanta creştere a preţului produselor alimentare, de dificila integrare a emigranţilor şi de eşecul multiculturalismului, de consecinţele sociale şi economice ale măsurilor de austeritate fiscală adoptate de aproape toate ţările dezvoltate şi mai puţin dezvoltate.

Cuplul nepereche Merkel-Sarkozy a făcut la Davos declaraţii solemne de susţinere a monedei euro, dorind să-i tempereze pe speculatori. Şi totuşi, nimeni nu e chiar atât de naiv; Germania va cere ca ansamblul ţărilor Uniunii Europene să adopte politici fiscale, sociale şi economice dure şi precise pentru a obţine sprijinul său financiar.

La Davos 2011 s-au făcut simţite, aproape fizic, o deplasare a puterii economice dinspre Occident către Orient, ca şi desuetudinea modelului economic american şi dominaţia germană asupra Uniunii Europene.
Evident, toanele se schimbă rapid; ţări influente azi sunt lipsite de importanţă mâine şi viceversa. Şi totuşi, nimeni nu a îndrăznit să pună sub semnul îndoielii ascensiunea Chinei şi a Indiei sau rolul decisiv pe care aceste uriaşe ţări îl vor juca în următoarele decenii.

Schimbarea mizei economice

Aceste ţări joacă pe terenul economic după reguli diferite, îşi sprijină dezvoltarea pe reguli economice proprii, adeseori necunoscute în Occident, rivalizează cu economiile occidentale prin intermediul unor întreprinderi aflate adesea în proprietatea statului sau controlate de acesta.
India, de pildă, are numeroase societăţi de stat iar întreprinderile indiene cotate la bursă emit aproape întotdeauna „acţiuni ale promotorului“ care lasă controlul în mâinile fondatorilor şi ale familiilor acestora. De fapt, doar 15% dintre acţiunile societăţilor indiene cotate la bursă sunt deţinute de investitori straini. Guvernul indian a adoptat recent o lege care obligă la sporirea acestui prag la 25% în următorii trei-cinci ani.
Într-adevăr, în societăţi total diferite precum Norvegia, Finlanda, Brazilia, Rusia, India şi China, societăţile de stat sau controlate de stat deţin participări importante în sectoarele nevralgice ale resurselor naturale, băncilor şi telecomunicaţiilor. Rareori aceste guverne îşi lasă societăţile de importanţă strategică vulnerabile la preluarea controlului de către interese străine.

Aceste guverne adoptă tot mai frecvent o formă hibridă de intreprindere de stat. Guvernul păstrează controlul asupra societăţii (sau cel puţin asupra unei minorităţi de blocaj) dar cotează societatea la bursă şi îi deschide capitalul către investitori privaţi. În felul acesta, societatea are acces la surse de capital privat pentru a-şi finanţa dezvoltarea şi beneficiază, în cazurile cele mai fericite, de disciplina în guvernanţă, de transparenţa şi de măsurile de performanţă impuse de cotarea întreprinderii la bursă.
La sfârşitul lui 2010, din primele zece societăţi cu cea mai mare valoare la bursă la nivel mondial, patru erau societăţi hibride de stat cu sediul în China, Rusia şi Brazilia, cu activităţi în domeniul energiei.

Modelul „american“ de întreprindere

Or, modelul tipic „american“ de întreprindere cotată la bursă riscă să nu poată face faţă acestei noi rivalităţi, fiind prea orientat spre performanţa pe termen scurt, prea usor de busculat de nerabdarea „investitorilor“ avizi, dornici de randament rapid şi de cresterea preţului acţiunilor. Aceste firme „model“ sunt prăzi uşoare, miei sacrificaţi pe altarul pieţelor financiare şi al operatorilor şi speculatorilor de toate felurile. Sub presiunea investitorilor nerăbdători şi a atacurilor (reale sau bănuite) ale vânzătorilor de actiuni neposedate ,dar imprumutate si vandute in scopul speculatiei (short-selling) şi ale fondurilor speculative (numite în mod fals hedge funds, adica fonduri de acoperire a riscului), conducătorii acestor firme „model”, bine remuneraţi tocmai pentru a nu opune prea mare rezistenţă, nu mai administrează decât pe termen scurt şi se consacră exclusiv măsurilor destinate a susţine creşterea profitului pe acţiune şi astfel a cotaţiei la bursă.
Nu numai că întreprinderile de acest tip vor suferi din cauza lipsei de viziune pe termen lung şi de tenacitate în competiţia cu întreprinderile venite de aiurea, dar, în plus, ele constituie un model de întreprindere cât se poate de nepotrivit pentru a i se încredinţa dezvoltarea optimă a resurselor naturale ale unei ţări. În Canada, în pofida efortului susţinut din unele medii pentru a promova, chiar a impune acest „model“ american, trama industrială canadiană comportă un mare număr de campioni industriali cu acţionari în poziţie de control, adesea prin intermediul unor acţiuni care dau dreptul la vot multiplu, sau chiar societăţi de stat, societăţi integral private sau cooperative.
Tabelul următor arată distribuţia primelor 100 de mari societăţi comerciale canadiene în 2008. Doar 41 de societăţi au un acţionariat dispersat( adica nimeni nu detine mai mult de 5%-10% din actiunile cu drept de vot); dar chiar şi în cazul lor, multe sunt bănci şi societăţi de asigurări, ferite prin reglementare de preluarea controlului de către terţi, fie ei autohtoni sau straini.In schimb, in Statele Unite, cel puţin 70 din primele 100 de societăţi comerciale sunt construite după modelul societăţii cu proprietari difuzi.
Majoritatea firmelor implicate in criza financiara din 2007-2008 erau exact de acest fel!

FORMELE DE PROPRIETATE ALE PRIMELOR 100 DE MARI ÎNTREPRINDERI CANADIENE
(PE BAZA VENITURILOR DIN 2008)
Sursa: date din Financial Post, compilate de autori

– Societăţi de stat 13
– Proprietate privată 11
– Filiale ale unor societăţi străine 13
– Cooperative 3
– Societăţi cotate la bursă sub controlul unei categorii speciale de acţiuni 12
– Societăţi cotate la bursă cu acţionariat de control 7
– Societăţi cotate la bursă cu acţionariat difuz 41

Nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi de ideologii şi de alte voci interesate care încearcă să culpabilizeze intreprinderile care nu se conformează viziunii lor despre „intreprinderea comercială ideală“.

Concluzie

Aşa cum am propus la Davos, trebuie să îndemnăm guvernele să favorizeze şi să promoveze o mare diversitate de forme de proprietate pentru întreprinderile lor: de la întreprinderea care rămâne privată 100% până la cooperative, de la întreprinderea cotată la bursă cu acţiuni care dau deobicei fondatorului-entrepreneur al firmei, dreptul la un vot superior procentului de actiuni detinute (de exemplu 10 voturi pentru ficare actiune detinuta (multiple–vote shares), ceea ce asigura controlul asupra companiei, până la societăţi de stat pure sau hibride, de la firme de familie la afaceri în parteneriat.
În ceea ce priveşte întreprinderea de tip clasic, cu acţionariat dispersat, propunem măsuri menite a fideliza acţionariatul şi a face conducătorii acestui tip de întreprinderi mai puţin sensibili la toanele „investitorilor“ pe termen scurt şi la atacurile speculatorilor, cum ar fi: dreptul de vot să nu fie acordat decât după un an de la cumpărarea acţiunilor; întreprinderea ar putea acorda dividende majorate după o anumită perioadă de deţinere a acţiunilor; guvernele ar putea schimba regulile fiscale în sensul ca taxele pe câştigurile de capital să descreasca in funcţie de lungimea perioadei de deţinere a acţiunilor etc.
În felul acesta se construieşte un capitalism al adevăraţilor proprietari!

Acad. Prof. dr. Yvan Allaire, preşedinte al Institutului pentru guvernanţa organizaţiilor private şi publice (IGOPP) -Canada
Prof. dr. Mihaela Fîrşirotu, profesor de strategie la Şcoala de ştiinţe ale gestiunii, UQÀM-Canada

Articolul a fost publicat in limba franceza in martie 2011, in revista Forces-Montreal, Canada

SURSA: http://firsirotu.blogspot.com

Autor: Acad. Prof. dr. Yvan Allaire/ Prof. dr. Mihaela Fîrşirotu