Si Deus nobiscum, quis contra nos?
Îndrăzneşte să cunoşti!
Ducit Amor Patriae
Tot ceea ce este necesar ca răul să triumfe este ca oamenii buni să stea cu mâinile în sân.
(Edmund Burke)
Încearcă să nu fii un om de succes, ci un om de valoare! (Albert Einstein)
Nu voi fi un om obişnuit pentru că am dreptul să fiu extraordinar. (Peter O`Toole)
Modestia este, faţă de merit, ceea ce este umbra pentru figurile dintr-un tablou: îi dau forţă şi relief. (La Bruyere)
Maestru este numai acela care este dăruit cu harul de a învăţa pe alţii. Cu adevărat maestru este numai cel care, având el însuşi multă bogăţie sufletească, ştie să dea tot, ştiinţă, pricepere şi suflet, fără intenţii preconcepute şi fără să aştepte nimic în schimb. (Octavian Fodor)

Talent hits a target no one else can hit, genius hits a target no one else can see. (Schopenhauer)
We are what we repeatedly do. Excellence, then, is not an act, but a habit. (Aristotle)

Tuesday, May 31, 2011

Copilul, un talant incredintat mamei

Copilul este o parte semnificativa din fiecare dintre noi. Copilul se afla la inceputul vietii oricarui om, fie el functionar de rand sau inalt dregator. Primilor ani de viata prefer sa le spun "copil", in loc de "copilarie", spre a nu aluneca intr-o depersonalizare a lor. Copilul este deci acea bucata de vreme pe care o vom duce cu noi toata viata, pana la ultima suflare.

Copilul este ceva viu, in oricare moment al vietii noastre. Poate si de aceasta ni se spune, imperativ: "De nu va veti intoarce si nu veti fi precum pruncii, nu veti intra in Imparatia cerurilor" (Matei 18, 3). Avem in noi, chiar daca undeva departe, adanc afundata, curatenia la care ne cheama Mantuitorul. Trebuie deci sa redevenim ceea ce am fost si suntem, intr-o masura insa, din ce in ce mai slab perceptibila.

Copiii sunt talanti incredintati mamelor. Mamele primesc acesti talanti spre mantuire, dupa cum citim: "Femeia se va mantui prin nastere de fii, daca va starui, cu intelepciune, in credinta, in iubire si in sfintenie" (I Timotei 2, 15). Copii sunt deci daruri ale lui Dumnezeu, facute numai acelora care au nevoie de ele, spre mantuire.

Dar mamele nu se mantuiesc numai nascand copii (primind talantii), ci si crescandu-i pe acestia in credinta si frica de Dumnezeu (inmultind talantii). Acest lucru reiese clar din cuvantul Sfantului Pavel, cand conditioneaza mantuirea mamelor prin "daca va starui, cu intelepciune, in credinta, in iubire si in sfintenie".

In pilda talantilor, relatata de Sfantul Matei (cap.25), Mantuitorul ne spune sa luam aminte la ce facem cu darurile incredintate. Sluga care a primit un talant, nelucrand nimic din el, l-a ascuns in pamant, dandu-l iarasi inapoi stapanului. La cuvintele slugii celei lenese: "Doamne, te-am stiut ca esti om aspru, care seceri unde n-ai semanat si aduni de unde n-ai imprastiat. Si temandu-ma, m-am dus de am ascuns talantul tau in pamant; iata ai ce este al tau.", stapanul a raspuns, zicand: "Sluga vicleana si lenesa, stiai ca secer unde n-am semanat si adun de unde n-am imprastiat? Se cuvenea deci ca tu sa pui banii mei la zarafi, si eu, venind, as fi luat ce este al meu cu dobanda. (...) Pe sluga netrebnica aruncati-o intru intunericul cel mai din afara. Acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor."

Mama deci, odata primind talantul (copilul) incredintat ei de Dumnezeu, este datoare sa il pretuiasca si sa ii creasca valoarea, facand din el "ban de aur", adica suflet curat si iubitor de Dumnezeu, cui si apartine de drept.

Sfantul Ioan Gura de Aur, spune acelasi lucru, zicand: "Mamele sunt adevarat mame nu numai dand nastere copiilor lor, ci mai ales dandu-le o buna crestere." Astfel, nu atat purtarea in pantece o face mama pe cea care naste, cat mai ales o temeinica educatie crestina a celor nascuti, deoarece: "Patimile noastre cele mai mari incep din cea mai frageda copilarie, iar indrumarea de capetenie a noastra e in mainile mamei." (Montaigne)

O mama buna pretuieste cat o multime de invatatori, binestiind faptul ca "profesorii buni fac scolari buni, in timp ce numai mamele bune fac oameni buni". Datorita acestui lucru, nu de putine ori, mamei i s-au atribuit merite nationale: "Decaderea mamei este inceputul decaderii unui popor." (Pr. Mircea Irina) "Numai popoarele care au mame vrednice progreseaza; cand la un popor a decazut maternitatea, la nimic nu foloseste cealalta educatie." (Pr. Dumitru Irina) "Fara mame sanatoase nu vom avea un popor robust." (Nichifor Crainic) "Viitorul tarii il tese femeia." (Carmen Sylva)

Tot o mama a avut si Sfantul Ioan Gura de Aur, una insa care, mai mult decat orice, L-a iubit pe Dumnezeu si si-a crescut fiul in credinta ortodoxa. Dupa moartea sotului, ea si-a inchinat viata educarii si cresterii in Biserica a fiului ei. Libanius, cel mai vestit retor al vremii, care era si pagan, cunoscand-o pe Sfanta Antuza, a spus: "Ce femei (mame) admirabile au crestinii."

Daca fericita Antuza nu s-ar fi ingrijit insa de pastrarea si inmultirea acestui singur talant (copil), cat ar fi pierdut oare lumea?! Un singur talant (copil) a primit aceasta sfanta mama de la Dumnezeu, iar prin el s-a imbogatit intreaga lume, de atunci si pana astazi, si inca se va mai imbogati, pana la sfarsitul lumii.

Parintele Porfirie Bairaktaris - Indemn catre mame !

"Sa le spui mamelor cat de mult le-a cinstit Dumnezeu, Care le-a invrednicit sa devina mame. Din momentul in care poarta in pantece embrionul conceput, au o a doua viata. Sa vorbeasca pruncului inca nenascut si sa-l mangaie, prin propriul lor pantece, iar fatul va simti mangaierea in chip tainic.

Sa se roage cu multa iubire pentru el. Alminteri, nu doar copilul nou-nascut, ci si fatul, simt lipsa de dragoste a mamei, nervii, supararea, scarba. Astfel se provoaca traume sufletelului, care il insotesc toata viata. Daca mamele au simtamite sfinte si duc o viata sfanta, isi sfintesc si copilul, chiar din momentul conceperii sale. Aceleasi lucruri sunt valabile si pentru tata."

Teodor Danalache

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/copilul-talant-incredintat-mamei-124928.html

Tabara de elita. Cum poti invata in Romania cu profesori de la Harvard



Se cauta 40 de studenti care sa mearga la vara o saptamana la Poiana Brasov in prima tabara educativa la standard de elita. Tinerii vor invata cum sa devina lideri de la profesorii universitatii Harvard, care a dat deja aproape 80 de laureati Nobel.

De altfel, proiectul are in spate un grup de absolventi romani care cred ca o diploma nu inseamna nimic daca nu iti propui sa schimbi lumea.

Experienta Harvard e greu de tradus in cuvinte. Pare, asadar, scenariul perfect sa aduci in Romania profesori care predau in State. Ideea scolii de vara "Aspire" exact asa a pornit.

Am venit inapoi in Romania cu ideea de a oferi unor copii exceptionali o experienta exceptionala. Sa fie inspirati de invitatii de la Harvard, dar sa se inspire si unii pe altii.

Te poti inscrie pe site-ul www.aspireacademy.ro

Programul se adreseaza studentilor din anii 1 si 2 de facultate. Ambitiosi si care vor sa schimbe ceva in mediul lor.

Inscrierile au inceput in forta si continua pana pe 15 iunie. Primul pas e sa cercetezi cu atentie site-ul. Apoi, completezi formularul online si trimiti un cv si un mic eseu, care sa-ti reflecte preocuparile si personalitatea. Cei mai promitatori candidati vor fi chemati pentru un interviu fata in fata cu membrii comisiei. Care vor avea grija sa ii aleaga pe cei cu "gena" de lider.

Nu se intampla foarte des studentilor romani sa aiba parte de experiente occidentale. Este folositor mai ales pentru cei care vor sa urmeze programe de masterat sau de doctorat in afara.

Pentru organizatori, e foarte important e ca studentii alesi sa socializeze. Dupa conferinte, vor avea timp de relaxare in Poiana Brasov si in orasul de la poalele Tampei. Si vor putea sa isi descopere talentele pentru dans, fotografie sau teatru. Pentru toti cei alesi, programul este gratuit.

Sursa: http://stirileprotv.ro/stiri/social/tabara-de-elita-cum-poti-invata-in-romania-cu-profesori-de-la-harvard.html

Monday, May 30, 2011

Niciun neam de pe faţa pământului nu este mai tolerant decât românul

Biserica şi şcoala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe sama lor şi, prin aceasta, şi-au cerut păstrarea naţionalităţii şi nimic mai mult. În dejudecarea lucrurilor acestei lumi şi, mai ales, în secolul nostru, ne-am deprins a aplica o singură măsură, aceea a interesului material, a stăpânirei asupra puterei fizice; şi cu toate acestea oamenii, chiar cei mai materialişti, lucrează fără să vreie, ba fără să ştie, pentru un scop mai înalt. Această conştiinţă o are poporul, n-o are câteodată omul cult.

În zadar am căuta în lume poporul care să trăiască numai pentru câştig material ca atare, la toate vom găsi că acest câştig este numai mijloc, niciodată scop; chiar la rasa evreiască, a cărei lege nu admite nemurirea sufletului şi este deci inferioară celorlalte legi ale pământului, chiar la evrei, zic, unde se pare că ochii sunt aţintiţi la câştig material, vedem răsărind o idee mai înaltă. Din acest punct de vedere privită, cestiunea, pentru un popor ca cel românesc, devine simplă. Nu veleităţile unei vieţi de stat mai mult sau mai puţin precare, nu deşertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim. Oamenii de care se vorbeşte mai puţin şi popoarele item sunt cele mai fericite. Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.


Şi nu sunt aşa de multe condiţiile pentru păstrarea naţionalităţei. Cei mai mulţi oameni nu sunt meniţi de a-şi apropria rezultatele supreme ale ştiinţei, nu [sunt meniţi] de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un razăm moral într-o lume a mizeriei şi durerei, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene. În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi. Şi chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti, nici una însă nu elipsită de espresia concretă a simţirei şi numa în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin. Şi într-adevăr, dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: ,,aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel", oare s-ar fi născut atâte limbi pre pământ? Prin urmare simplul fapt că noi românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, ,,una singură" ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare streine ce ne încungiură, e dovadă destulă şi că aşa voim să fim noi, nu altfel.
Vedem dar că cestiunea noastră se simplifică din ce în ce. Românii voiesc a li se garanta uzul public al limbei lor pe pământurile în cari locuiesc şi vom vedea că toate mişcările pe cari le-au făcut, în acest senz le-au făcut.


Faţă cu această cerere întâlnim însă în amândouă părţile Imperiului austro-ungar o rezistenţă necalificabilă prin obrăznicia ei.
Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri colonişti, venituri, oamenii nimărui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanţă. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne 'nveţe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem — români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruşi ne-ar ademeni să ne facem nemţi sau vice-versa sau, cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flataţi să ne contopim cu naţia maghiară, toate acestea sunt iluzii de şcoală; limba şi naţionalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin desnaţionalizare şi renegaţiune.

A persecuta naţionalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împotriva persecutorilor. Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au vroit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoţii în Franţa, maurii în Spania, polonii faţă cu rutenii, ungurii cu românii — toţi au încercat a câştiga pentru cercul lor de idei populaţiile conlocuitoare şi aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveşte c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, şi nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia şi trăiesc nesupăraţi în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanţii, evreii, toţi sunt faţă şi pot spune dacă guvernele româneşti au oprit vro biserică sau vro şcoală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.


Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoşeşti, pe care nimene nu le stăpâneşte jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.
Ce se va zice însă când vom arăta că pe pământ românesc, în Bucovina, sub sceptrul austro-ungar, sinagoga evreiască are mai multă autonomie decât biserica românului? Căci dacă evreul are rabin, şi-l alege singur, dacă are şcoală jidovască, îşi caută singur de dânsa . Dar dacă îi trebuieşte românului preot, îl numeşte (mediat) guvernul de la Viena; dacă biserica lui are avere, o administrează tot guvernul de la Viena; dacă are şcoală, profesorii sunt numiţi tot de guvernul de la Viena. Şi cu toate acestea Bucovina n-au fost luată cu sabia, ci din contra prin bună învoială şi cu condiţia ca starea de lucruri în trebile bisericeşti şi politice să rămână intactă.

CURIERUL DE IAŞI, noiembrie 1876

Autor: Mihai Eminescu

Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/editorial/view/niciun-neam-de-pe-fata-pamantului-nu-este-mai-tolerant-decat-romanul

Thursday, May 26, 2011

Onoare, demnitate şi răsplata trădării

Veteranii armatelor aliate occidentale s-au întâlnit pe coasta Atlanticului, la împlinirea a şase decenii şi jumătate de la încheierea oficială a ostilităţilor celei mai mari conflagraţii din toate timpurile. Istoria se repetă! N-am spus-o eu, iar sintagma este universal valabilă. Ca şi în 1944, ultimul şef de stat în viaţă, contemporan al evenimentelor de atunci, a preferat Moscova. „Majestatea Sa Regele Mihai I al României şi Alteţa Sa Regală Principele Radu au participat la parada de 9 mai de la Moscova", declara secretarul general al Casei Majestăţii Sale, Constanţa Iorga. Potrivit sursei citate, invitaţia fusese transmisă prin intermediul Ambasadorului Federaţiei Ruse la Bucureşti, Alexandr Ciurilin, din partea preşedintelui Federaţiei Ruse, Dimitri Medvedev,. Spre diferenţă de „Majestatea sa", un ROMÂN de peste Prut a avut demnitatea de a nu răspunde invitaţiei primite de la Moscova: „Cum să particip la paradă, alături de armata care ne-a adus comunismul, a organizat foametea şi ne-a deportat în Siberia? Astăzi ea se află în cetatea lui Ştefan cel Mare". Aşa a spus românul Mihai Ghimpu, în vreme ce fostul ministru de externe „campion al gafelor" (Nicolae Titulescu se răsuceşte în mormânt, ştiind că un asemenea nevolnic a stat, fie şi vremelnic pe scaunul său), a mai lăsat să scape un şirag de „perle": „Cu siguranţă că Republica Moldova ar pierde dacă nu s-ar duce la paradă. Ruşii nu sunt naivi şi ar găsi acolo, o pârghie, pe care s-o rotească într-o direcţie care să usture". [...] „Eroismul soldaţilor ruşi este incontestabil. Putin şi Medvedev ar trebui să înţeleagă că, deşi moldovenii sunt un popor mic, au şi ei mândria lor", a mai spus fostul ministru-bufon. Câtă filosofie naivă! Oare DEMNITATEA se măsoară după cantitate? Oare pentru fostul ministru „moldovenii" nu sunt tot români?... Iartă-l Doamne, că n-a ştiut ce face!

Într-unul din mai vechile articole am arătat cu degetul - deşi nu se cade - spre cel care la 23 august 1944 a trădat interesele României, a arestat pe Conducătorul de facto, al Statului şi al Armatei Române, predându-l în plin conflict militar, inamicului. Gestul iresponsabil nu s-a rezumat la acest act nefast pentru România. Prin „Proclamaţia către Ţară", regele Mihai anunţa la radio Bucureşti ieşirea din războiul alături de Germania şi alăturarea ţării noastre la Coaliţia Naţiunilor Unite. O răsturnare de situaţie, o adevărată catastrofă echivalentă cu capitularea fără condiţii şi predarea ei „cu arme şi bagaje" pe mâna lui Stalin. Declararea unilaterală a armistiţiului cu U.R.S.S. a permis Armatei Roşii să ia în captivitate, în intervalul 23 august - 12 septembrie 1944, între 135.000 şi 170.000 de prizonieri (conform Raportului Marelui Stat Major al Armatei României din 1945). Numărul exact nu se cunoaşte, din cauza stării confuze din acele vremuri, dar şi pentru că mulţi din cei târâţi în condiţii îngrozitoare prin taigaua siberiană sau aruncaţi în minele din Dombas, nu au mai revăzut pământul României. Stalin l-a răsplătit pe fostul suveran cu cea mai înaltă distincţie sovietică conferită unei personalităţi străine, „Ordinul Victoria". Nu mai fusese acordată decât preşedintelui Roosewelt şi lui Churchill, apoi, ca supliment al plăţii trădării, i-a făcut cadou şi două avioane.
Aliat cu Germania, Mareşalul Ion Antonescu i-a spus lui Hitler că „nu îl preocupă ideologiile, ci interesele superioare ale patriei sale". În urmă cu cinci ani, Curtea de Apel din Bucureşti anunţa decizia istorică de exonerare a mareşalului Ion Victor Antonescu pentru crime împotriva păcii. Magistraţii au hotărât că sprijinul acordat de România Germaniei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost legal. Decizia de achitare privea acuzaţiile referitoare la colaborarea militară România - Germania, în cadrul Alianţei Tripartite şi agresiunea armată împotriva Uniunii Sovietice, precizând că situaţia internaţională din anul 1940 justifica obiectiv intrarea în războiul de apărare preventivă împotriva Uniunii Sovietice. Articolul 3 al Convenţiei din 1933 pentru definirea agresiunii, în acest caz nu putea fi aplicat. Mareşalul Ion Antonescu şi o parte din membrii cabinetului său au fost absolviţi de infracţiunile menţionate în Decretul Lege din 1945, pentru urmărirea şi sancţionarea celor „vinovaţi de dezastrul ţării şi de crime de război", declaraţi vinovaţi în 17 mai 1946 de „Tribunalul Poporului". La 1 iunie 1946, Ion Antonescu şi alţi trei colaboratori erau masacraţi la închisoarea Jilava, unde Mareşalul a înfruntat moartea cu demnitate. Rusia, prin Ministerul de Externe, a arătat că se simte lezată de hotărârea Curţii, consiserând-o insultă pentru memoria victimelor celui de-al Doilea Război Mondial, şi „o încercare de a revizui rezultatele războiului". „Exonerarea complicităţii naziste, a cărei crime împotriva civililor în regiunile ocupate de Uniunea Sovietică sunt de neuitat, contrazic esenţa şi logica situaţiei postbelice şi a documentelor finale ale proceselor de la Nürenberg", a declarat oficialul rus.

Păstrând proporţiile şi elementele temporale, printr-o stranie similitudine, să ne amintim de controversata „dispariţie" a Preşedintelui Poloniei, Leh Kakzynski, care a avut îndrăzneala de a pune interesele ţării sale deasupra celor „europene". Înainte de execuţie, mareşalul a exclamat „Istoria mă va judeca!". Aşa cum s-a văzut, istoria, justiţia şi urmaşii îl judecă şi astăzi, dar presiunile unor cercuri alogene persistă. Mii de documente ale vremii apar şi dispar, altele pier înainte de a se naşte. Mareşalul Ion Antonescu şi Leh Kakzynski au fost oameni de stat care şi-au făcut datoria până la capăt. Primul a fost trădat, arestat de regele său şi dat pe mâna inamicului, celălalt a „dispărut" în împrejurări incerte împreună cu elita oamenilor politici polonezi. Asemenea mareşalului Ion Antonescu, preşedintele polonez a avut o atitudine demnă şi plină de fermitate: „În ciuda presiunilor ţărilor europene (U.E.), de acceptare a condiţiilor nefavorabile impuse Poloniei, guvernul polonez a reuşit păstrarea priorităţii legilor poloneze deasupra celor ale U.E. [...] „Nu totul în U.E. este bun pentru Polonia"- a afirmat Leh Kakzynski, pronunţându-se împotriva regimului căsătoriilor nepotrivite, care ameninţă ordinea morală a Poloniei. El şi-a manifestat public intenţia de a apăra interesele naţionale şi de a cere acordul poporului său pentru luarea hotărârilor importante. Demnitatea i-a fost răsplătită cu o „monedă" oarecum similară celei de la 1 iunie 1946, acordată mareşalului Ion Antonescu. La moment aniversar, „ţarul" de la Moscova nu l-a uitat pe Mihai, vechiul colaborator al U.R.S.S..

Autor: Ion Măldărescu

Sursa: http://www.art-emis.ro/analize/408-onoare-demnitate-si-rasplata-tradarii.html

Profesor roman de fizica cuantica la Universitatea Bristol castiga premiul John Stewart Bell

Universitatea din Toronto i-a acordat premiul John Stewart Bell profesorului roman dr. Sandu Popescu, de la Universitatea Bristol din Marea Britanie, pentru contributiile aduse in domeniul mecanicii cuantice. Profesorul Sandu Popescu s-a nascut la Oradea si este primul fizician din lume care a reusit teleportarea unei particule pe 4 iulie 1997, in laboratoarele Hewlett Packard din Bristol, Marea Britanie.

O aplicatie a acestei inventii a fost criptografia, transmiterea mesajelor secrete. In prezent este profesor de fizica cuantica la Universitatea Bristol din Marea Britanie si visiting professor la Mathematics Institute at Berkeley. Profesorul Popescu este interesat in investigarea aspectelor fundamentale ale fizicii cuantice pentru a intelege mai bine natura comportamentului cuantic.

Mecanica cuantica este o teorie fizica, care descrie comportamentul materiei la nivelul atomic si subatomic, fenomene pe care fizica newtoniana si electromagnetismul clasic nu le pot explica. Mecanica cuantica este unul dintre pilonii fizicii moderne si formeaza baza pentru multe dintre domeniile sale, cum ar fizica atomica, fizica starii solide si fizica nucleara si fizica particulelor elementare, dar si ramuri inrudite: chimia cuantica.

Premiul John Stewart Bell este administrat de catre Universitatea din Toronto, Centre for Quantum Information and Quantum Control si se acorda pentru cercetari si aplicatii in domeniul mecanicii cuantice. Ceremonia de decernare a premiului va avea loc pe 8 august, la ora 11, la Centre for Quantum Information and Quantum Control din Toronto.

Keynote Speaker - Simon Anholt

Wednesday, May 25, 2011

Tuesday, May 24, 2011

Hoţii strigă „prindeţi hoţii!”

De nu ştiu câte ori am zis: gata, ajunge, nu mai reacţionez la „emanaţii" ipocrite. Uite că nu se poate! Cum să rămâi indiferent? Pentru aşa ceva trebuie să ai „stofă" şi un strat apreciabil de toval pe obraz. Circumspect din fire, am convingerea că pentru întreţinerea imaginii, „ieşirile în decor" ale administratorilor ţării reprezintă argumente neconvingătoare de accentuare a gradului de îndobitocire la care este supusă populaţia ţării. Condusă de diletanţi, escroci şi politicianişti interesaţi doar de propriul buzunar, indiferenţi la consecinţele faptelor comise în paguba a ceea ce a mai rămas din Statul Român şi a cetăţenilor ei, de mai bine de două decenii România se află în postura de DRUMEŢ ÎN CALEA LUPILOR. Este mult mai săracă decât în anul de graţie 1989, când, după spusele unora exista o „industrie energofagă"- jenant concurenţială, o „agricultură ineficientă"- cu exporturi masive de alimente pe pieţele lumii, un sistem de sănătate precar dotat, dar cu specialişti de primă mână, un sistem educaţional politizat, din care s-au remarcat valori de elită ale ştiinţei, culturii şi artei internaţionale... Ce avem astăzi? Ei bine, astăzi ne putem „mândri" cu abrupta creştere negativă a ponderii economice, diametral opusă celei predecembriste: avem o industrie inexistentă, o agricultură „aeriană", practicată ca în secolul XIX, un sistem de sănătate dezastruos ajutat de un „Codex alimentarius" favorabil depopulării, un sistem educativ în paragină, bazat pe lipsa de principii morale şi „predat" prin emisiuni imbecilizante de televiziune. De mai bine de două decenii, „distinsa" elită culturală a României s-a învârtit în jurul puterii, a lăudat-o, a curtat-o şi s-a prostituat fără reticenţe pentru obţinerea câtorva ciosvârte aruncate de la masa stăpânilor: un post de ministru al culturii, altul de ministru de externe, de consilier prezidenţial, de ambasador la o înaltă instituţie internaţională, de conducător pe durată nelimitată al unui institut cultural sau „om cu greutate" la o instituţie statală de şantaj politic, social şi moral...

Cum a ajuns şi cine a adus la sapă de lemn România o ştim cu toţii. Nu este nici cinstit nici corect să „ajustezi" salariile profesorilor sau ale medicilor şi să buzunăreşti pensionarii ca să stopezi catastrofa economică a României. Starea de fapt este rezultatul zelului jefuitorilor postdecembrişti şi a neprietenilor din afara ţării. Cei vinovaţi de actuala situaţie plâng pe umărul poporului sărăcit, se amuză emiţând formulări de fals bon-ton şi îndreaptă degetul acuzator spre „ceilalţi": „vezi zilnic mogulii plângând cu lacrimi de crocodil soarta celor pe care ei înşişi i-au adus în sapă de lemn, prin subminarea continuă a statului de drept". Ajunsă astăzi la coada ţărilor îndrumate de iluminaţii planetei şi de vătraiele lor băştinaşe, România este jefuită de ultimele resurse naturale şi condamnată la faliment inevitabil. Cu aportul nedisimulat al mass-media, românii sunt dezinformaţi şi intoxicaţi până la genul pieselor de teatru ale lui Eugen Ionesco, sunt privaţi de oricare alte drepturi în afara „opţiunii vinovate" de a răbda şi de a se supune trădării de stat şi de neam. Viaţa cetăţenilor români a fost pecetluită şi stigmatizată prin cardul de sănătate cu microcip, organele fiindu-i „arvunite" înainte de plecarea în marea călătorie. NIMIC nu le mai aparţie! „Drepturile omului" este o expresie expirată, valabilă doar pentru vocabularul fantomaticei „societăţi civile". Până la „ultima staţie" suntem obligaţi să trecem prin purgatoriul intereselor aservite marilor concerne farmaceutice internaţionale, al spitalelor autohtone decimate de sărăcie, afectate major de emigrarea medicilor şi de „argumentele" globaliste ale unui vremelnic ministru demolator. Până şi morţii i s-a pus semnul întrebării: are românul loc şi bani pentru îngropăciune?

Consecinţele cronicizate ale lipsurilor din educaţie şi civilizaţie sunt pe cale să-i transforme pe români, în ochii întregii omeniri, într-un popor de barbari. Unii "OAMENI" din România, decăzuţi la statutul de bestii cu chip de om comit ilegalităţi, hăituiesc animalele nobile cu motocicletele, le capturează, le înfometează, le schingiuiesc cu cruzime şi le supun unor tratamente îngrozitoare, iar oficialităţile statului dau (a câta oară?) dovada nepăsării, a incompetenţei şi a lipsei de autoritate. Există corupţie, dar corupţii se bucură de privilegii, nu de drepturi. Există hoţie şi jaf la nivel naţional, dar jefuitorii nu stau la puşcărie ci în vile sau palate luxoase. De ce? Pentru că în România „Hoţii strigă «prindeţi hoţii!»"

Sursa: http://www.art-emis.ro/editoriale/402.html

Saturday, May 21, 2011

Thursday, May 19, 2011

Ed Boyden: A light switch for neurons



Ed Boyden shows how, by inserting genes for light-sensitive proteins into brain cells, he can selectively activate or de-activate specific neurons with fiber-optic implants. With this unprecedented level of control, he's managed to cure mice of analogs of PTSD and certain forms of blindness.

Working with an extraordinary array of tools -- from 3-D printers to lasers to flasks of algae -- Ed Boyden is creating new brains. A pioneer in the field of optogenetics, he is the founder and principal investigator of the synthetic neurobiology group at MIT.

Tuesday, May 17, 2011

Rugaciune de multumire

Multumesc tie, Doamne Dumnezeul meu si te slavesc intai pentru ca m-ai facut si m-ai zidit pe mine, pentru bunatatea si mila ta de oameni.

Multumesc tie, Doamne, ca m-ai facut crestin si nu pagan.

Multumesc tie, Doamne, ca m-ai invrednicit pe mine mult pacatosul a ma impartasi cu prea curatele si de viata facatoarele tale Taine.

Multumesc tie, Doamne, ca m-ai pazit si m-ai acoperit de la nasterea mea si pana acum si de-a pururi ma pazesti si ma aperi.

Multumesc tie, Doamne, ca m-ai rabdat si nu m-ai pierdut atunci cand pacatuiam eu, ticalosul.

Multumesc tie, Doamne, pentru darurile ce mi-ai dat mie, pe care nici nu le asteptam eu, ticalosul si pacatosul, sa le vad. Multumesc tie, Doamne, ca m-ai invrednicit si in ziua de azi sa stau inaintea icoanei tale si a face slavoslovie numelui tau celui prea inalt si mult laudat.

Multumesc tie, Doamne, ca mi-ai daruit si bucate de saturare si m-ai umplut de Duhul tau cel Sfant.

Dar ce voi da bunatatii tale pentru acestea, Doamne Dumnezeul meu si pentru toate darurile ce mi-ai dat mie, pe care nici nu le asteptam eu, ticalosul si pacatosul sa le vad, macar ca nimic nu am cate am, ci ale tale sunt si intru ale tale sunt.

Ci da-mi Doamne, inima infranta si smerita; Dumnezeule, da-mi lacrimi fierbinti sa curga in toate zilele din ochii mei si cu acelea sa se spele si sa se curateasca inima mea.

Slava indelung rabdarii tale Doamne. Slava purtarii tale de grija, Doamne. Slava puterii tale, Doamne. Amin.

Sursa: http://despreortodoxie.blogspot.com/2011/05/rugaciune-de-multumire.html

Iubirea exagerata fata de animale

Animalul a ajuns pentru unii dintre noi sa inlocuiasca prietenii sau chiar rudele. Intalnesti persoane care vorbesc despre caini ca fiind copilul lor. Am ramas uimit cand cineva mi-a spus "hai sa-ti arat baiatul meu" si in loc de o fiinta umana, mi-a fost dat sa vad un caine.

Observ ca e la moda terapia cu ajutorul animalelor. Pentru probleme cardiace ai nevoie de un papagal, deprimarea poate fi inlaturata cu ajutorul pisicilor, etc. Nu ar fi exclus ca in cativa ani sa intalnim medici care sa ne prescrie nu doar medicamente, ci si animale de companie.

Si pentru ca mai toata lumea are un caine sau o pisica, s-a trecut la un alt registru: animale exotice: scorpioni, porcusori de Guineea, serpi, iguana, etc. In curand vor aparea si ele in fotografii ca facand parte din familie.

Prospera frizeriile canine. Afli ca nu e vorba de un simplu tuns, ci ca are nevoie de o anumita coafura. Iar in unele frizerii este nevoie de programare.

Nu se mai tine seama de vecini. Unora nu li se pare nefiresc ca un caine sa latre la ora trei dimineata. Si pentru cateva minute bune. Nu avem dreptul sa ne ridicam impotriva acestora, pentru ca suntem catalogati drept "neadaptati". Asa ca trebuie sa ne resemnam si sa ascultam in voie "glasul" de bucurie sau de durere al cainelui. Rezultatul este cutremurator: stapanul prefera sa nu mai vorbeasca cu vecinii, dar sa nu-i ingradeasca "libertatea" cainelui. In astfel de situatii, animalul este mai presus de om.

Pe zi ce trece intalnesti din ce in ce mai multe persoane care nu mai vorbesc de rude sau de prieteni, ci de aventurile fapturilor canine. Sau persoane care cheltuiesc foarte mult pentru hrana animalelor lipsite de stapani.

Unele animale au ajuns sa aiba si pagina personala pe Facebook. Am auzit ca exista un catel din rasa pomeranian, cu numele Boo, care are peste un million de fani. Daca iti doresti si tu unul la fel, trebuie sa platesti in jur de 2.000 de euro.

Nu mai stim ce este important si ce nu. Vedem din ce in ce mai multi tineri care refuza sa aiba un copil, dar isi doresc arzator un animal.

Nu sunt impotriva animalelor, dar trebuie sa intelegem ca oricat de frumoase si inteligente ar fi, ele nu pot suplini o fiinta umana.

Adrian Cocosila

Tuesday, May 10, 2011

"Parinti straluciti, profesori fascinanti" de Augusto Cury

Dr. Augusto Cury, psihiatru si psihoterapeut, si-a dedicat 17 ani din viata cercetarii modului in care construieste si se dezvolta inteligenta.

Analiza pe care o face societatii contemporane ajunge la urmatoarea concluzie: singuratatea nu a fost niciodata atat de intensa – parintii isi ascund sentimentele de copii, copiii isi ascund lacrimile de parinti si profesorii se refugiaza in autoritarism.

Cantitatea de informatie si cunostinte disponibile este mai mare; cu toate acestea, noile generatii nu sunt formate pentru a gandi, ci pentru a repeta informatii. In cartea sa, „Parinti straluciti, profesori fascinanti“, tradusa si in romana si aparuta la Editura ForYou, Dr. Augusto Cury atrage atentia asupra necesitatii schimbarii felului in care se face educatia contemporana.

Generatia actuala de parinti a vrut cumva sa compenseze lipsurile copilariei lor si a incercat sa dea copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucarii, haine, plimbari, scoli, televizor si calculator. Altii le-au umplut timpul copiilor cu multe activitati educative ca invatarea limbilor straine, informatica, muzica.

Intentia este excelenta, insa parintii nu au inteles ca televizorul, jucariile cumparate, internetul si excesul de activitati blocheaza copilaria, in care copilul are nevoie sa inventeze, sa infrunte riscuri, sa sufere deceptii, sa aiba timp de joaca si sa se bucure de viata.

Acest lucru se intampla pentru ca inteligenta lor a fost blocata, noi ne-am transformat in masini de muncit iar pe ei ii transformam in masini de invatat.

1. Blocarea inteligentei

Sistemul educational actual aduce foarte multa informatie, de cele mai multe ori inutila. Copiii si tinerii invata cum sa opereze cu fapte logice, dar nu stiu cum sa abordeze esecurile. Invata sa rezolve probleme de matematica, dar nu stiu sa-si rezolve conflictele existentiale.

Sunt antrenati sa faca calcule fara sa greseasca, dar viata este plina de contradictii si probleme care nu pot fi calculate. Acest lucru se intampla pentru ca inteligenta lor a fost blocata, noi ne-am transformat in masini de muncit iar pe ei ii transformam in masini de invatat.

2. Utilizarea gresita a functiilor memoriei

Prin sistemul educational actual memoria copiilor este transformata intr-un depozit de informatie inutila, iar excesul acesteia blocheaza inteligenta copiilor si bucuria lor de a trai. Cea mai mare parte a informatiilor pe care le acumulam nu vor fi folosite niciodata.

Numarul actual de scoli este mai mare decat in orice alta epoca, insa acestea nu produc persoane care gandesc, si nu e de mirare ca elevii au pierdut placerea de a invata.

Pe de alta parte, mediile de informare ii seduc cu stimuli rapizi, gata preparati, care ii transporta pe tineri, fara ca ei sa faca vreun efort, in mijlocul diverselor aventuri – sportive, de razboi, politice sau sentimentale.

Bombardamentul acesta de stimuli care vin prin televiziune si internet actioneaza asupra subconstientului, marindu-le nevoia de placeri in viata reala. Astfel in timp ei nu mai gasesc placere in micii stimuli ai rutinei zilnice si vor cauta stimuli tot mai puternici, trebuind sa faca foarte multe lucruri pentru a avea putina placere. Toate acestea genereaza personalitati fluctuante, instabile si nemultumite.

3. Informam si nu formam

Noi nu ii formam pe tineri, ci doar ii informam. Ei cunosc tot mai mult despre lumea in care se afla, dar nu stiu mai nimic despre lumea lor interioara. Educatia este tot mai lipsita de ingredientul emotional si produce tineri care rareori stiu sa isi ceara iertare, sa isi recunoasca limitele sau sa se puna in locul celorlalti.

Care este rezultatul?

O generatie de copii si tineri mai bolnava psihic decat oricare alta din istoria umanitatii: copii depresivi, preadolescenti si adolescenti care dezvolta obsesii, sindroame de panica, timiditate, fobii sau agresivitate. in plus, tot mai multi dintre ei cauta placerea de moment in consumul de tutun, alcool si droguri.

CE ESTE DE FACUT?

Dr. Augusto Cury ne spune ca in ziua de azi nu ajunge sa fim parinti buni, ci trebuie sa devenim parinti inteligenti. Pentru aceasta ne vorbeste despre sapte deprinderi ale „parintilor buni” si cum trebuie transformate ele de catre „parintii inteligenti”.

Iata prima dintre ele:

· Parintii buni dau cadouri, parintii inteligenti daruiesc propria lor fiinta

Parintii buni au grija sa satisfaca, in masura posibilitatilor lor economice, dorintele copiilor lor. Fac petreceri pentru aniversari, le cumpara pantofi, haine, produse electronice, organizeaza excursii.

Parintii inteligenti dau copiilor ceva incomparabil mai valoros. Ceva ce nu se poate cumpara cu toti banii din lume: fiinta lor, povestea vietii lor, experientele lor, lacrimile lor, timpul lor.

Parintii care le fac in permanenta daruri copiilor lor sunt pastrati in amintire doar pentru un moment. Parintii care se preocupa sa le daruiasca copiilor exemple si povestiri din viata lor raman de neuitat.

· Parintii buni alimenteaza corpul, parintii inteligenti alimenteaza personalitatea

Astazi, parintii buni cresc copii zbuciumati, instrainati, autoritari si angoasati, pentru ca societatea s-a transformat intr-o fabrica de stres. Parintii care nu-si invata copiii sa aiba o viziune critica asupra publicitatii, a emisiunilor de televiziune si a discriminarii sociale ii transforma intr-o prada usoara pentru sistemul acaparator. Pentru acest sistem, copilul vostru nu este o fiinta umana, ci un consumator. Pregatiti copilul pentru „ a fi”, caci lumea il va pregati pentru „ a avea”.

Ajutati-va copiii sa nu fie sclavii problemelor lor. Alimentati amfiteatrul gandurilor si teritoriul emotiilor cu curaj si indrazneala. Nu le acceptati timiditatea si nesiguranta. Daca problemele se pot rezolva, vor fi rezolvate, iar daca nu, trebuie sa ne acceptam limitele.

· Parintii buni corecteaza greselile, parintii inteligenti isi invata copiii cum sa gandeasca

Vechile corectii si binecunoscutele predici nu mai functioneaza. Cand deschideti gura sa repetati acelasi lucru, declansati un resort din subconstient care deschide anumite arhive ale memoriei, ce contin critici mai vechi. 99% din criticile si corectiile parintilor sunt inutile in influentarea personalitatii tinerilor.

A-ti surprinde copilul inseamna a spune lucruri la care ei nu se asteapta. De exemplu: copilul a ridicat glasul la voi. Se asteapta sa tipati si sa-l pedepsiti. Dar puteti incepe prin a tacea si a va relaxa, apoi puteti spune:”Nu ma asteptam sa ma superi in felul acesta. In ciuda durerii pe care mi-ai provocat-o, eu te iubesc si te respect mult”. Apoi copilul trebuie lasat sa se gandeasca.

Parintii buni spun: „ Gresesti”; parintii inteligenti spun: „Ce parere ai despre comportamentul tau?” „Gandeste inainte sa reactionezi!”

· Parintii buni isi pregatesc copiii pentru aplauze, parintii inteligenti isi pregatesc copiii pentru esecuri

Parintii buni educa inteligenta copiilor lor, parintii inteligenti le educa sensibilitatea. Stimulati-i pe copii sa aiba obiective, sa caute succesul in studiu, in munca, in relatiile sociale, dar nu va opriti aici. Ajutati-i sa nu le fie teama de insuccese. Nu exista podium fara infrangeri. Multi nu stralucesc in munca lor pentru ca au renuntat in fata primelor obstacole, pentru ca nu au avut rabdare sa suporte un „nu”, pentru ca nu au avut indrazneala de a infrunta unele critici, nici umilinta de a-si recunoaste greseala.

Perseverenta este la fel de importanta ca si capacitatile intelectuale. Pentru parintii inteligenti, a avea succes nu inseamna a avea o viata fara greseli. De aceea sunt in stare sa spuna copiilor lor: „Am gresit”, „Scuza-ma”, „Am nevoie de tine”. Parintii care nu-si cer scuze nu-si vor invata copiii cum sa abordeze aroganta.

· Parintii buni vorbesc, parintii inteligenti dialogheaza ca niste prieteni

A sta de vorba inseamna a vorbi despre lumea care ne inconjoara, a dialoga inseamna a vorbi despre lumea in care suntem: a relata experiente, a impartasi ceea ce se afla ascuns in inima fiecaruia, a patrunde dincolo de cortina comportamentelor. Peste 50% din parinti n-au avut curajul de a dialoga cu copiii lor despre temerile, pierderile si frustrarile personale.

Nu trebuie sa deveniti o jucarie in mana copilului, ci un prieten foarte bun. Adevarata autoritate si respectul solid se nasc din dialog. Dialogul este o perla ascunsa in inima. Ea este scumpa, pentru ca aurul si argintul n-o pot cumpara.

· Parintii buni dau informatii, parintii inteligenti povestesc istorioare

Captati-va copiii prin inteligenta voastra, nu prin autoritate, bani sau putere. Stiti care este termometrul care indica daca sunteti agreabil? Imaginea pe care o au despre voi copiii si prietenii acestora. Daca le face placere sa fie in preajma voastra, ati trecut testul.

Odata, una dintre fiicele mele a fost criticata pentru ca era o persoana simpla. Se simtea trista si respinsa.Dupa ce am auzit povestea ei, mi-am pus imaginatia la treaba si i-am spus urmatoarea pilda: unii prefera un soare frumos pictat intr-un tablou, altii prefera un soare real, chiar daca este acoperit cu nori.

Am intrebat-o: ce soare preferi? A ales soarele real. Atunci, am adaugat, chiar daca unii oameni nu cred in soarele tau, el straluceste. Tu ai lumina proprie. Intr-o zi norii se vor risipi si oamenii te vor vedea. Sa nu-ti fie teama ca iti pierzi lumina.

PARINTII INTELIGENtI ISI STIMULEAZA COPIII SA-SI iNVINGA TEMERILE SI SA AIBA ATITUDINI BLANDE.

· Parintii buni ofera oportunitati, parintii inteligenti nu renunta niciodata

Parintii inteligenti sunt semanatori de idei si nu controleaza viata copiilor lor. Ei seamana si asteapta ca semintele sa germineze. Pe timpul asteptarii poate sa apara mahnire, dar, daca semintele sunt bune, vor incolti.

Nimeni nu-si ia diploma in misiunea de a educa. Inainte, parintii erau autoritari; astazi sunt copiii. Invatati sa spuneti „nu” fara teama. Daca ei nu aud „nu” de la d-voastra, nu vor fi pregatiti sa auda „nu” de la viata.

Parintii nu trebuie sa cedeze in fata santajelor si presiunii copiilor. In caz contrar, emotia copiilor va deveni un balansoar: astazi sunt docili, maine explozivi. Trebuie stabilite clar ce aspecte pot fi negociabile. De exemplu, a merge la culcare noaptea tarziu in cursul saptamanii si a se trezi devreme pentru a invata este inacceptabil si prin urmare ne-negociabil.

Traim vremuri grele. Parintii din toata lumea se simt pierduti. Cucerirea planetei sufletului copilului este mai compexa decat cucerirea planetei.

CELE 7 PACATE CAPITALE ALE EDUCATIEI

1. A corecta in public
2. A exprima autoritatea cu agresivitate
3. A fi excesiv de critic: a obstructiona copilaria celui educat
4. A pedepsi la furie si a pune limite, fara a da explicatii
5. A fi nerabdator si a renunta sa mai faci educatie
6. A nu te tine de cuvant
7. A distruge speranta si visele

Sursa: http://www.damaideparte.ro/index.php/parinti-straluciti-profesori-fascinanti-de-augusto-cury/814/

Monday, May 9, 2011

“Fericit este omul care-şi va umple casa de copii” (Ps. 126:5)

De vorbă cu Aglaia Mihoc, mama cu cei mai mulţi copii preoţi din ţară

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: Daţi- mi o generaţie de mame bune creştine şi voi schimba faţa lumii!” De-a lungul istoriei creştinismului, s-au evidenţiat mai multe mame care şi-au crescut copiii cu dragoste, dăruire, înţelepciune şi nădejde în Dumnezeu, punând pe primul plan educaţia creştină. Emilia – mama Sfântului Vasile cel Mare, Irina – mama Sfântului Fotie cel Mare, Marta – mama Sfântului Simeon Stâlpnicul sunt doar câteva pilde de mame vrednice de urmat, care, prin viaţa pe care dus-o, au ajuns ele însele în Sinaxare. Dacă vom privi atent în jurul nostru, vom vedea oameni care caută să se asemene sfinţilor din vechime. Pe suceveanca Aglaia Mihoc, Dumnezeu a binecuvântat-o cu zece copii – şase băieţi şi patru fete –, fiind mama cu cei mai mulţi copii preoţi din România. Toţi băieţii au urmat Facultatea de Teologie şi au fost hirotoniţi, iar trei din cele patru fete sunt căsătorite cu preoţi. Pentru a-i încerca credinţa, Domnul i-a chemat la El pe doi dintre copiii dânsei – pe părintele Constantin în august 2009 şi pe părintele Viorel în mai anul acesta. La 90 ani, Aglaia Mihoc este o bătrână înţeleaptă, ce are multe de povestit despre necazurile şi greutăţile prin care a trecut. Merge des la biserică, citeşte din Sfânta Scriptură şi alte cărţi creştine şi este mai tot timpul cu rugăciunea pe buze şi în suflet.

- Cum a fost să creşteţi zece copii?…

- A fost foarte frumos! Tare mă bucuram de copii să-i văd cum cresc, unul după altul. Atunci când erau ei mici au fost cei mai frumoşi ani ai mei. Am mai cârtit: „Doamne, prea mulţi copii îmi dai mie!” Acum îmi pare rău că L-am judecat pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu îmi mai dădea vreo doi, tot îi creşteam – şi acum mai erau încă doi care să aibă grijă de mine. Tare nefericit este omul care nu are copii! Cei ce nu au copii or să o vadă mai târziu, la bătrâneţe, ce greu o să fie când nu o să aibă cine să le deschide uşa, când or fi la boală sau la vreun necaz şi nu o să aibă cine să îi ajute. Eu am fost o săptămână bolnavă şi foarte des veneau copiii la mine, să vadă ce fac, ce să-mi mai aducă.

- Cine v-a ajutat să-i creşteţi?

- Dumnezeu m-a ajutat! Îmi amintesc că trebuia să merg la cosit, ca să avem cu ce ne întreţine. Aveam trei copii: pe părintele George, pe Maria şi pe părintele Vasile. Pe părintele Vasile, care este acum profesor la Sibiu, îl lăsam singur în casă. Atunci avea câteva luni. Plecam de acasă, încuiam uşa şi îl încredinţam Maicii Domnului: „Măicuţa Domnului, ai tu grijă de el!” Veneam la amiază să-l alăptez şi apoi iar plecam la munca câmpului. Pe copiii mai mari, pe George şi pe Maria, îi trimiteam cu vaca. Mi-era frică să-i las împreună cu Vasile. Gândeam că, dacă ei lasă uşa deschisă, pot veni găinile la cel mic. Chiar şi vecinii mă întrebau ce am făcut cu cel mic! Şi le răspundeam că l-am lăsat în grija Maicii Domnului. Îi dădeam bine să mănânce şi era foarte liniştit. Copiii sunt acum mai răsfăţaţi, dar nu cresc mai bine decât au crescut ai mei. Părinţii ar trebui să-şi pună mai multă nădejde în Dumnezeu când îşi îngrijesc copiii!

- Aţi prins şi războiul. Cum v-aţi descurcat?

- A fost foarte greu. Aveam doi copii, pe părintele George, de câţiva anişori, şi pe Maria, de câteva luni. Am fost evacuaţi. Eu m-am dus la mama, care stătea în oraş. Îmi amintesc că erau o mulţime de oameni în căruţe, iar oamenii mureau în continuu de tifos. Când ne-am întors acasă, nu mai aveam nimic. Rămăsese doar o vacă bolnavă, în rest – totul era luat: mobilier, chiar şi aşternuturile de pe pat. Dar Domnul ne-a purtat de grijă, ne-am luat cu treaba şi am refăcut ce aveam. Copiii au crescut, iar noi am îmbătrânit.

- Care este rolul femeii în societate?

- Rolul femeii în societate este să-şi crească copiii. Acesta este cel mai mare rol. Dar astăzi unele mame nu prea conştientizează acest lucru şi le preocupă mai mult serviciul, cariera. Dacă îşi cresc rău copiii, nu au nimic de pe urma lor şi atunci suferă foarte mult. Eu puteam să mă duc la spital, pentru că se făcuse un spital atunci, să-mi iau serviciu la spital. Dar am zis: „Nu-mi las copiii, pentru serviciu!” Şi, deşi era mai greu, am lucrat la colectivă. Lucram de dimineaţă până seara şi astfel eram între ei, ştiam ce fac. Când ajungeam acasă, le dădeam să mănânce şi apoi îi puneam la rugăciune. Salariul pe care îl câştigam era mic şi nu ajungea. De aceea, pentru că aveam război de ţesut, mai ţeseam pentru oamenii din sat. Făceam astfel rost de bani, ca să am cu ce îi îmbrăca. A fost greu. Dar eu şi soţul eram tineri şi ne bucuram de ceea ce realizam în fiecare zi.

- Vorbiţi-ne, vă rog, şi despre relaţiile dintre oameni în acea perioadă…

- Ne plăcea să primim oaspeţi. Casa aceasta, în care am locuit, este la drum. Şoseaua pe care este situată făcea legătura cu muntele. Veneau oamenii la Suceava, la târg, cu ce aveau de vânzare şi rămâneau peste noapte la noi. Vecinii nu prea primeau străini. Dar casa noastră era deschisă pentru toată lumea. Copiii tare se bucurau când venea câte cineva, pentru că le mai spuneau poveşti, glume. Şi, pentru bucuria lor, mă bucuram şi eu.

- Pe ce puneau accent oamenii atunci?

- Oamenii puneau accent mai mult pe mâncare, că nu se găsea! Atunci se lucra foarte mult pământul. Acum pământul îl lasă pustiu, nu-l lucrează. Îmi aduc aminte că puneam cânepă şi făceam rochiţe la fetiţe, şosete şi alte haine la băieţi. Copiii purtau haine făcute de noi. Atunci omul era mulţumit când găsea un kilogram de carne, sau puţin ulei, sau puţin gaz. Acum sunt de toate, dar omul nu este mulţumit! Şi omul nu este mulţumit pentru că locul lui nu este aici. Omul este străin aici pe pământ, poate să aibă de toate…

- De ce ne dă Dumnezeu încercări?

- Trebuie să ne dea, pentru păcatele noastre. Nu este nimeni sfânt pe pământ. Sunt oameni cu viaţă sfântă, dar sunt puţini. Şi tot au păcate şi ei. Sunt foarte mulţi care fac rele, şi atunci cum să nu întoarcă Dumnezeu mânia asupra noastră? Încă e bine, că este de mâncare. Şi să dăm slavă Domnului pentru asta şi pentru tot ce avem! Ţin minte că pe vremea foametei mergeam pe ţarină, şi veneau oamenii şi cereau de mâncare: „Dă-mi, te rog, de mâncare, că sunt mort de foame, nu am mâncat de două zile. Şi îţi prăşesc până seara!” Eu le ziceam: „Stai şi mănâncă cu noi! Nu trebuie să-mi munceşti pentru asta!”

- Cum aţi trecut prin greaua încercare dată de trecerea la Domnul a părintelui Constantin? (La data la care realizării interviului, părintele Viorel Mihoc încă mai trăia – n.red.).

- Astăzi la slujbă s-a citit despre Avraam – cum l-a chemat Domnul la Muntele Moria să-şi jertfească fiul. M-am gândit că eu am atâţia copii, iar Avraam s-a dus cu singurul lui fiu să-l înjunghie! Avraam a avut un singur fiu, pe care l-a iubit foarte mult, dar a fost în gata să facă ce-a zis Domnul. Noi, însă, n-am face ce ne porunceşte Cel de Sus, fiindcă suntem tare slabi în credinţă. Mare lucru este să ai încredere în Dumnezeu! Ştiu că nici un fir de păr din cap nu cade dacă nu e vrerea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a vrut să-l ia…

- Ce-i cereţi Domnului în rugăciune?

- Mă rog pentru copiii şi nepoţii mei, să le dea Dumnezeu sănătate! Şi îi cer să-mi ierte păcatele. Pentru că la 90 de ani ai mei a fost timp să fac păcate… Ştiu că Cel rău nu te lasă să te pocăieşti aşa cum vrei. Am citit în Pateric cum diavolul nici pe călugări nu-i lasă să fie sfinţi. Îi munceşte foarte mult şi pe ei, care trăiesc departe de lume, în rugăciune. D-apoi pe noi! Noi dormim, dar el nu doarme niciodată. Eu îi mai zic: „Piei din faţa mea!”, dar el revine. Însă nădejdea mea este la Domnul şi la Măicuţa Lui, căci cu ajutorul de Sus îl putem birui pe Cel rău.

- Cât de mare este familia dumneavoastră?

- De la copii am peste 60 nepoţi şi peste 70 strănepoţi.

- La 90 de ani mergeţi des la biserică. De ce?

- E frumoasă rugăciunea acasă, dar este mai frumoasă la biserică! Şi apoi, la biserică, pe Sfânta Masă, se află Sângele şi Trupul Domnului! Am biserica lângă casă. Dacă se întâmplă să las două zile fără să merg la biserică, a treia zi tot merg. Altfel intervine un fel de lene, mai ales acum la bătrâneţe. Mama mea a iubit tare mult Biserica şi preoţia. Mi-a transmis şi mie această dragoste. Cred că de aceea ne-a dat Dumnezeu aşa de mulţi preoţi în familie. Noi am fost oameni săraci, nu ne-am gândit să-i facem preoţi. Băiatul cel mare s-a dus şi s-a făcut preot, iar fraţii lui s-au luat după el. Eu nu vreau să-i văd bogaţi, pentru că bogăţia nu are nici o valoare în faţa Domnului! Domnul îmi trimite bucurii prin copiii mei pentru că îi văd pe toţi credincioşi şi am cu cine mă înţelege. Au fost ascultători de mici, deşi nu i-am bătut niciodată. Şi cu nurorile mă înţeleg foarte bine. Nu am gânduri rele împotriva nimănui. Dacă te tot gândeşti la rău şi sapi în inima ta răul, atunci nu are cum să fie bine. De la gânduri treci la fapte şi atunci vrei să faci răul. Şi asta nu e plăcut Domnului! Trebuie să avem tot timpul gândul cel bun şi dorinţa de a face fapte bune.

Vrednicul de pomenire părinte Constantin Mihoc obişnuia să povestească la predici despre lumea satului în care a trăit, despre credinţa puternică a consătenilor săi. Când era copil, l-a impresionat un bărbat care mergea tot timpul desculţ, chiar şi iarna. Mirat, şi-a întrebat tatăl: „Tată, de ce omul ăla umblă mereu desculţ?” „Într-o iarnă, omul ăla a avut o discuţie cu un sectar, despre care dintre credinţe este cea adevărată. Omul i-a spus sectarului că îi va dovedi că numai Ortodoxia este adevărată prin faptul că va merge desculţ la biserică, va rezista toată slujba şi nu se va îmbolnăvi. Şi, deşi a fost o iarnă tare grea, iar biserica era neîncălzită, omul acela, cu ajutorul lui Dumnezeu, a reuşit să facă ceea ce a zis! De atunci, pentru a da slavă lui Dumnezeu, s-a hotărât să meargă tot timpul desculţ”. Fie ca şi noi, văzând vieţuirea oamenilor tari în credinţă, să le urmăm pilda şi să-L mărturisim pe Hristos cu fapta, pentru a câştiga Raiul încă de aici, de pe pământ.

Raluca Tănăseanu

Thursday, May 5, 2011

Viata duhovniceasca si familia

Ce indemn puteti adresa celor casatoriti? Trebuie acceptat divortul?

Consider o oarecare incumetare sa vorbesc eu despre casatorie, dar, ca sa-mi acord niste circumstante, va spun ca pot vorbi, intrucat consider ca in calugarie sau in casatorie traim aceeasi natura omeneasca, aceeasi fire omeneasca. Evident ca si in casatorie trebuie gandita mantuirea omului; nu numai gandita, dar traita si in rugaciune. Trebuie sa apelam la rugaciune, cerand Domnului: "Doamne, daca eu nu pot sa spun in urechile lui (sau ale ei) lucrurile astea, spune-i Tu inimii sale, schimba-i, indulceste-i aceasta inima, ca nu vrem sa calcam porunca Ta certandu-ne intre noi sau despartindu-ne". Si amintim aici cuvantul Domnului ca "pentru impietrirea voastra v-a dat Moisi aceasta lege". Si, deci, singura asa-zisa solutie sau raul cel mai mic inseamna de fapt o despartire, atunci, poate cu rugaciune, cu pocainta, cu smerenie, trebuie realizata o despartire cat mai putin dureroasa pentru toti: ganditi-va mai intai la copii. Pentru copii este o tragedie de nespus. Si asta am inteles-o mult mai mult de cand am devenit duhovnic si am primit multe spovedanii. Nefericirile astea ranesc generatii dupa generatii de copii si, din nefericire, se repeta. Deci, pe de o parte, despartirea si divortul sa fie ca solutie atunci cand este raul cel mai mic. Pe de alta parte, trebuie cultivata dragostea/iubirea, fiindca la virtutea dragostei se reduc toate poruncile Domnului. Nu se reduc prin eliminare, ci prin sinteza. Toate sunt incluse in dragoste . Dragoste de Dumnezeu intai, fiind porunca prima, fara de care nimic nu se poate intemeia serios, si dragostea de aproapele, fiind a doua. Dar dragostea este firea omului. Nu stiu care dintre Apostoli spunea ca "poruncile Domnului nu sunt dureroase".

Porunca Domnului este tocmai ce doreste, ce pofteste sufletul meu in adancul lui.

Spuneam sa nu dispretuim prostiile. Acum zic sa nu dispretuim nici pacatul, ca putinta de a ne revela virtutea, daca n-o cunoastem. Si, in pacat, lucrul care il sminteste pe om de cele mai multe ori, este cel mai apropiat de dragoste; este ispita cea mai usoara pentru diavol, este o iubire, este o impreunare. Dar nu asta este iubirea deplina, nu asta este firea omului. Aceasta este numai un act, este genetica, dar are apropierea cea mai mare de forma dragostei pe care o porunceste Domnul. Pe Dumnezeu L-am numit, daca-mi iertati aceasta obraznicie, de multe ori, in Apus, "Dumnezeu profesional"; adica stie despre ce este vorba. Nu ca dumnezeii altor religii sau filosofii care nu-l cunosc pe om si nu-i pot revela adevarul. Al nostru este "profesional", este Cel Care ne-a "fabricat" si Care stie, as zice, cum spunea si mama despre noi, copii: "imi cunosc eu marfa!". Dumnezeu isi cunoaste "marfa", stie din ce suntem facuti si de aceea ne putem incredinta cuvantului lui Dumnezeu, de aceea ne putem lasa in mainile lui Dumnezeu, asa cum pruncul se lasa in mainile maicii sale. Ce face maica sa ? Intelege ce inseamna cand urla, caci pruncul nu are decat urletul, prin care-si cere drepturile. Maica stie cand trebuie sa-l hraneasca, cand trebuie sa-l intoarca pe cealalta parte si stie sa-l schimbe, atunci cand singur s-a murdarit. Acesta este Dumnezeul nostru.

Nu mai stiu care profet spune: "Cel Care a facut ochiul nu o sa vada El ? Cel Care a facut urechea, n-o sa auda El?". Si as continua eu: Cel Care a facut pe maica, nu stie El ce este o maica ? Deci, noi ne putem incredinta Dumnezeului nostru toate nefericirile noastre, toate mizeriile noastre si poate, in duiosia aceasta a dragostei catre Dumnezeu, ne putem incredinta Lui deplin, pana la capat, fara frica, fara rusine. De ce s-a ascuns Adam dupa tufisurile din paradis, cand a auzit ca a venit Dumnezeu ? Biserica ne invata sa nu ne ascundem, sa nu ne acoperim cu frunze de smochin, ci sa venim goi la Dumnezeu, spovedindu-ne inaintea Domnului si a preotului, care este si martorul omenesc al marturisirii noastre. Si sa-L lasam pe Domnul, cu mainile Lui blande, sa acopere rusinea noastra cu dragostea Lui, precum si pe Adam pana la urma, dupa ce s-a departat de El, Dumnezeu l-a acoperit cu o haina de piele, in loc de "minciunile" frunzelor de smochin.

Traind doar duhovniceste, este posibil sa uitam, sa ignoram realitatea noastra imediata ? Asta nu inseamna ca nu ne iubim semenii?

Perspectiva aceasta, pe care eu am numit-o "reducere la Dumnezeu", daca o facem cu constiinta ca Dumnezeu cuprinde toate si daca o facem nu in duh de excludere, ci de sinteza, este posibil sa traim numai duhovniceste. A trai numai duhovniceste cred ca inseamna, in primul rand, a viza numai esentialul. Dar, atata timp cat traim in temporal si intre luminile astea exterioare, nu dispretuim vreo realitate si, daca traim esential in Dumnezeu, daca traim corect, daca traim ca-n Biserica Ortodoxa dreapta slavire a lui Dumnezeu, nu putem sa-l dispretuim pe om, nici sa-l neglijam, fiindca omul, aproapele, este pentru noi chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Fiecare om este mai important decat tot universul, pe de o parte. Pe de alta parte, intelegand ce este omul in sinea lui trebuie sa traim in duh si in adevar.

P.S. Serafim: Eu as adauga aici ceea ce spune Sfantul Pavel, ca cel ce-si neglijeaza familia, de exemplu pe motiv de evlavie, acela a cazut din credinta si este mai rau decat un pagan. Adica faptul de a trai duhovniceste nu inseamna ca te rupi de viata si nu te mai ocupi de familie, de copii, ci inseamna ca incerci sa le transfigurezi, sa le patrunzi pe toate de credinta. Bineinteles ca nu este usor. Este foarte greu, dar toate sunt usoare si posibile prin darurile lui Dumnezeu. Deci, crestinul este un om echilibrat, realist. Nu trebuie sa ne imbolnavim trupul traind intr-o asceza extremista, ci sa facem toate cu masura, cu dreapta socoteala. Toate trebuie privite prin prisma unei Ortodoxii care inseamna stare de mijloc, cale imparateasca, care nu respinge nimic, ci integreaza totul.

Ce facem daca unul dintre soti greseste foarte mult? Mergem cu el pana la capat, gresim si noi sau ne despartim ? Pana unde poate merge iubirea fata de dusman; logic, ar putea merge pana la a-l iubi pe satana ?

Incep cu intrebarea despre dragoste, fiindca de acolo incep si acolo se termina toate. Noi, crestinii, spunem: "Iubeste-ti dusmanul!". Dar cine este dusmanul meu ? Este cel alaturi de care traiesc ? Nu, este numai cel ce-l ispiteste pe om, adica satana. Deci, urmand chestiunea in mod logic, am ajunge la indemnul: "Iubeste pe satana!". Se poate asa ceva? Trebuie sa ajungem pana aici pentru a fi crestin intru totul, sau este ceva gresit in logica ?

A fost un mic "incident" in Anglia. Pe un preot il speriase un om care se imbata mereu, iar preotul il intreba de ce se imbata. Betivul ii raspundea: "Pai, fiindca in predica Sfintiei Voastre spuneti: "Iubiti-va vrajmasii!", si pe un afis din afara bisericii se spune ca vrajmasul cel dintai este alcoolul!".

Apostolul spune ca Dumnezeu este dragoste si Sfantul Siluan, de care poate ati auzit, spune ca Dumnezeu si sfintii inconjoara pana si iadul in dragostea lor. Dumnezeu nu Se schimba in Sine, cum ne schimbam noi, ci ne invata sa devenim si noi neschimbati, imuabili, ca si Dumnezeu. Deci, trebuie sa devenim neschimbati in iubirea noastra si iubirea de vrajmasi arata tocmai aceasta: ca am devenit dragoste, precum si Dumnezeul nostru este dragoste. Exista totusi o problema: nu este o greseala iubirea lui satana, ci numai un avertisment, pe care-l avem din experienta Bisericii, de la Sfintii Parinti. Atat timp cat suntem in slabiciunea noastra pacatoasa, omeneasca, atat timp cat mandria are putere asupra noastra, fie ea cat de mica (mandria fiind tocmai asemanarea cu satana), atat timp cat putem fi inselati de satana este un pericol a-l iubi pe cel ce s-a declarat pana la capat vrajmas al lui Dumnezeu. Noi cunoastem pe satana - Vrajmas ca pe cel care nu se mai pocaieste; nu mai este loc de pocainta in sufletul lui si, daca el insusi s-a declarat asa, daca asa ii este firea, atat timp cat noi trebuie sa urmam, cu greu, cu poticniri multe, cu smintiri, cu pacate, drumul dumnezeiesc al mantuirii, este bine sa ne ferim, ascetic as zice, a arata in vreun fel iubire fata de vrajmasul absolut.

Am auzit - trebuie sa luam aminte - ca un numar de asceti care au ajuns la o iubire foarte inalta, au fost inselati de o viziune a lui satana, care s-a infatisat ca un print extrem de frumos, dumnezeiesc, dar extrem de trist, fiindca Dumnezeu l-a respins si au cazut in capcana sa si, din mila lor, am auzit ca s-au smintit si au cazut in ura de Dumnezeu pentru iubirea de satana. Vad ca si omul modern cateodata, in indracirea lui, tinde sa fie asa. Dar pana nu ne vadeste Domnul pe cineva ca vrajmas pana la capat, nici noi nu trebuie sa-l punem in aceasta categorie. Si incercam, cu grija, sa traim porunca iubirii data de Domnul. Dragostea trebuie sa mearga pana la cruce, pana la iad. Sfantul Siluan, pentru a gasi smerenia si a se mantui, a primit de la Domnul acest indemn: "Tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui!".

P.S. Serafim: In legatura cu iubirea aceasta fara limita, chiar si a satanei, spun ca este totusi o problema teoretica. Trebuie sa fim practici si iubirea este totdeauna practica: se adreseaza persoanei de langa mine. Mi-amintesc un cuvant foarte interesant pe care un parinte l-a spus maicii Maria Comptov, o maica ortodoxa, de origine rusa, plecata in Occident si moarta intr-un lagar - poate la Auschwitz - se pare ca in locul altei persoane.

Aceasta, inainte de a deveni maica, la Paris, a intrebat pe cineva in Rusia: "Parinte, ce este adevarul?". Si acela i-a raspuns asa: "Adevarul e sa iubesti pe aproapele tau. Cine iubeste pe aproapele sau, acela traieste in adevar". Si a subliniat: pe aproapele tau, nu pe cel de departe. Ca e foarte usor sa-i iubesti pe cei de departe. E foarte usor sa-ti pui teoretic problema iubirii, ca iubesc pe cei din Brasov, din Bucuresti, din America. Dar pe cel cu care traiesc in casa, pe sot, pe copil, pe cel de pe strada, pe cel de la locul de munca, cu care ma intalnesc in toate zilele si care e adevaratul meu aproape, pe acesta e mai greu sa-l iubesc. Deci, adevarul e sa-l iubesti concret pe aproapele tau, nu pe cel de departe. Cand o sa incepem sa-l iubim pe aproapele nostru, ne vom da seama cum putem ajunge si la masura de care vorbea parintele, ca vom avea mila poate si pentru satana. Dar asta este teoretic. La nivelul nostru nu putem vorbi de iubirea lui satana, si nu vom incepe niciodata cu iubirea pentru satana. Incepem sa iubim pe aproapele nostru si apoi vom ajunge, poate, si la satana ca sa-l convertim.

Mantuitorul ne-a poruncit sa fim "intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii". Si despre Acelasi Mantuitor este scris ca, desi oamenii il apreciau, El nu Se incredea oamenilor, fiindca stia ce este in om. Si Apostolul Ioan subliniaza: "Si nu era nevoie sa-I spuna cineva ceea ce era in om". Si, intr-adevar, il vedem pe Mantuitorul de mai multe ori fugind de om, ascunzandu-Se de multime si, atunci cand Si-a terminat misiunea pe pamant, omul, in cateva miscari, a terminat cu El. Cand S-a incredintat omului, in cateva zile omul L-a pus pe cruce. Deci, noi trebuie sa cultivam in inima porunca Domnului, neluand-o ca pe o silnicie (in sensul ca eu spun sa faci aceasta, ca tu esti mic si eu sunt mare), ci ca pe o dezvaluire a ceea ce este viata dumnezeiasca, cu care trebuie sa ne asemanam, pe care sa o dorim si sa o iubim.

Fiindca m-ati primit si m-ati asteptat ca fiu al filosofului Noica, as vrea sa va spun in incheiere ca inteleg cuvantul filosofie etimologic, adica iubirea intelepciunii. Or intelepciunea lui Dumnezeu este Hristos. Si asa au spus si Sfintii Parinti, ca trairea crestineasca adevarata este iubirea lui Hristos. Toate pleaca de la iubire si se intorc la iubire. In afara de iubire nu este nimic altceva, intrucat este scris ca Dumnezeu insusi este iubire.

Trairea crestineasca si toate virtutile pe care ni le predica Biserica prin cuvintele si experienta sa, trebuie intotdeauna verificate cu cele doua porunci ale lui Hristos care se reduc la cuvantul iubire: dragostea de Dumnezeu si de om. Numai in perspectiva acestor doua porunci am intelege in lumina lor adevarata toate cele ce vrea sa ni le dea Biserica.

Parintele Rafail Noica

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/credinta/viata-duhovniceasca-familia-69899.html

Tratatul de pace de la Trianon - 4 iunie 1920

În 1920, în Parlamentul de la Budapesta, atât deputaţii cât şi senatorii, s-au ridicat în picioare şi au repetat cuvintele: „Nu, nu, niciodată !" Cuvinte ce aveau să devină apoi, deviza iredentismului şi revizionismului horthyst.
Acest moment, a fost urmat de un altul: înfiinţarea „brigăzilor de luptă", formate din tineri înrolaţi benevol. Ţelul lor, trebuia să fie „învierea Ungariei Milenare". Prima brigadă, a primit numele Sfântului Ştefan. Cel care a înmânat drapelul de luptă, a fost arhiducele Iosif, care a adresat atunci următoarele cuvinte: „Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor nordici, şi să-l duceţi cât mai glorios până în Adriatica."[1] Vă întrebaţi desigur, ce a condus la o asemenea manifestare ? Ei bine, cauza a reprezentat-o semnarea Tratatului de Pace de la Trianon. Iar această atitudine adoptată de parlamentarii unguri, pe care tocmai am descris-o, a avut loc în ziua în care tratatul a fost ratificat. Ce s-a întâmplat însă la Trianon, de a determinat o asemenea reacţie ? Ei bine, la 4 iunie 1920 s-a semnat la Trianon Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Asociate cu Ungaria. Acest tratat recunoştea unirea la România a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, recunoştea unirea Slovaciei şi a aşa zisei Ucraine Subcarpatice cu Cehoslovacia şi recunoştea unirea cu Serbia a Croaţiei, Sloveniei şi a părţii de vest a Banatului, şi mai sunt şi alte detalii. Tratatul a intrat în vigoare la 26 iunie 1921. El a făcut dreptate istorică în litigiul României cu expansionismul şi extremismul maghiar.

Ziua în care s-a semnat Tratatul de Pace de la Trianon, a fost proclamată de către oficialităţile maghiare de atunci, zi de doliu naţional. Ungaria a declarat că a semnat tratatul, fiind silită de împrejurări, însă nerecunoscându-l. Trebuie specificat aici că „ura" împotriva Tratatului de la Trianon, precum şi a celorlalte tratate din sistemul de pace de la Versailles, nu a fost a întregii naţiuni maghiare, ci doar a unei părţi a ei, a oligarhiei. Şi aceasta, pentru că s-a văzut astfel păgubită, lipsită de teritorii întinse pe care le socotea ale ei pe vecie. De aceea, nu trebuie acuzat întregul popor maghiar pentru ingerinţele şi atrocităţile comise de-a lungul timpului, de anumite forţe iredentiste. Fiindcă suntem convinşi, că „popoarele nu se urăsc unele pe altele", decât în măsura în care ele sunt induse în eroare, de falşi conducători. Istoria ne demonstrează de fapt, că multe din nenorocirile care s-au abătut asupra Ungariei, se datorează în exclusivitate nobilimii ungare. Avidă de îmbogăţire, ea a dat dovada unei cruzimi greu de imaginat faţă de cei care îi munceau pământurile. De aceea, nu miră pe nimeni de ce, ţărănimea a refuzat în 1526 să lupte împotriva otomanilor. Rezultatul, a fost desfiinţarea statului ungar pe timp de trei secole. Însă pentru nobilimea maghiară, a contat doar să trăiască bine. Nu era atât de important dacă acest fapt se realiza sub otomani sau austrieci. De-a lungul timpului, nu puţini au fost oamenii politici şi diplomaţi, care au atenţionat atât conducerea Ungariei, cât şi opinia publică, de pericolul pe care îl reprezintă extremismul maghiar. Dar acesta, în loc să-şi diminueze intensitatea, dimpotrivă, s-a amplificat, reconfirmând încă odată constatarea lui Nicolae Bălcescu - „Ei n-au înţeles nimic, dar nici n-au învăţat nimic." Iar acest fapt a fost demonstrat din plin, de revizioniştii unguri, odată cu încheierea primului război mondial.
După capitularea necondiţionată a Germaniei, la 11 noiembrie 1918, guvernul Ungariei de atunci, ignorând Armistiţiul de la Belgrad încheiat cu Puterile Aliate, în baza căruia trebuia să-şi retragă trupele în teritoriul strict naţional, şi persistând în visul himeric al „Ungariei Mari", a făcut tot ce i-a stat în putere şi în viclenie în acest sens, până în martie 1919. Iar când nu a mai putând să continue ca guvern burghez, el a cedat de bună voie puterea bolşevismului în Ungaria. Astfel, guvernul comunist de la Budapesta a decretat mobilizare generală, declarând că se află în stare de război cu „toate statele vecine de la care are ceva de revendicat"[2]. Între Bela Kun (devenit comisar al poporului pentru afacerile străine) şi Vladimir Ilici Lenin, a fost interceptată o telegramă, ce conţinea „un modus vivendi ungaro-sovietic privind situaţia României"[3]. Însă pericolul unei eventuale uniri a forţelor militare ungare şi sovietice, viza nu numai ţara noastră. Ci şi Cehoslovacia şi Iugoslavia. Deoarece, nou proclamata Republică Ungară a Sfaturilor, nu recunoştea Armistiţiul de la Belgrad. Situaţia a devenit astfel tot mai tensionată. Cererile, privind apărarea şi conservarea integrităţii statului maghiar creat de regele Ştefan I, erau tot mai intransigente. Iar drumul de la teorie la practică a fost extrem de scurt. Fiindcă la 20 iulie 1919, armata maghiară a realizat primul atac asupra trupelor române aflate la est de Tisa. În acest context, s-a produs contraofensiva Armatei române. Forţele române s-au constituit în două grupări:
- „Gruparea de Nord" (cea mai puternică), aflată sub conducerea generalului Moşoiu,
- „Gruparea de Sud", aflată sub conducerea delegatului Marelui Cartier general Român, locotenent-colonel Ion Antonescu.

Ofensiva a venit la timp, oprind astfel, avântul pe care începuse să-l ia mişcarea comunistă din Ungaria. Iar, reprezentantul Italiei la Conferinţa de Pace, T. Tittoni, constata: „atacul armatei ungare era o violare categorică a armistiţiului"[4]. Cu acceptul Puterilor Aliate şi Asociate, Armata română a zdrobit bolşevismul în Ungaria, protejând această ţară şi populaţia ei de masacrele comuniste. Campania Armatei române în Ungaria în 1919, a fost, cum pe drept i s-a spus, şi o campanie pentru „liniştea Europei", ameninţată atunci de extinderea bolşevismului. Şi astfel, prin jertfa de sânge de încă un an militarilor români, după încheierea războiului mondial, dar şi prin plebiscitul de la 1 Decembrie 1918, a fost recuperat întreg teritoriul naţional românesc, pe care Ungaria şi l-a alipit samavolnic. Iar actul unirii, a fost recunoscut apoi de Conferinţa de Pace de la Paris, fiind parafat prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920. Ar trebui spus aici, că o mare parte de vină în declanşarea conflictului româno-ungar, o poartă ca de cele mai multe ori în istorie Marile Puteri, mai precis Consiliul Miniştrilor de Externe. Mai întâi, fiindcă ţara noastră nu a fost invitată la negocierea armistiţiului de la Belgrad, unde s-a hotărât linia de demarcaţie dintre România şi Ungaria. Iar în al doilea rând, pentru că această linie de demarcaţie, a fost o adevărată sursă de conflict şi tensiune. Ea a alimentat speranţele revizioniştilor maghiari, în vederea menţinerii unei părţi cât mai mari din teritoriile încorporate în trecut de Ungaria. Nimeni însă, din Cei Patru Mari de la Conferinţa de Pace de la Paris, nu şi-a recunoscut vreodată vina. Iar în final, în problema reparaţiilor de război, România a fost încă odată nedreptăţită. Prin Acordul de la Spaa (din 16 iunie 1920) şi apoi Conferinţa de la Londra (din martie – mai 1921), au fixat la 1,3 miliarde mărci aur, suma ce s-ar fi cuvenit ţării noastre, pentru efortul său militar din timpul războiului. Asta în timp ce „Campanie din Ungaria" a costat statul român peste 23 de miliarde de lei şi peste două miliarde de coroane.

Negocierile de pace cu Ungaria, nu au fost deloc simple. Ele au pus la încercare, de multe ori, răbdarea celor prezenţi în capitala Franţei. Delegaţia ungară a înaintat mai multe memorii conducerii Conferinţei, oamenilor politici din ţările aliate. Totodată, în presa internaţională au fost strecurate numeroase articole prin care era contestat dreptul la autodeterminare al popoarelor, cerându-se menţinerea „Ungariei Mari". Delegaţia maghiară prezentă la Conferinţa de Pace, în frunte cu contele Albert Apponyi, a confundat în mod deliberat dreptul istoric cu dreptul strâmb al forţei, al cuceritorului. Ca urmare, „Contele negru" (cum i s-a spus în epocă), invocând în mod eronat chipurile „un mileniu de stăpânire" a Ungariei asupra unor teritorii nemaghiare, s-a străduit până în ultima clipă să convingă pe delegaţii prezenţi la Paris, că s-ar face o mare nedreptate ţării sale, prin revenirea în graniţele ei strict naţionale. I-a răspuns în spiritul dreptului naţiunilor, preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand (atunci şi preşedinte al Franţei), cu un cuvânt elocvent: „O stare de lucruri chiar milenară nu are temei să dăinuiască când s-a constatat că e contrară dreptăţii. [...] După matură chibzuinţă, Puterile Aliate şi Asociate au decis să nu modifice pe nici un punct, clauzele teritoriale conţinute în condiţiile de pace. Dacă s-au hotărât la aceasta, cauza este că s-au convins că orice modificare a fruntariilor fixate de ele ar aduce inconveniente şi mai grave decât acelea pe care le denunţă delegaţia ungară. Voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele de octombrie şi decembrie 1918, când dubla monarhie s-a năruit şi când populaţiunile de mult timp oprimate s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi sau cehoslovaci. Evenimentele care s-au produs de la această epocă constituie tot atâtea mărturii noi despre sentimentele naţionalităţilor pe vremuri subjugate sub coroana Sfântului Ştefan."[5]

Referitor la delegaţia maghiară, prezentă la Conferinţa de Pace, am putea adăuga, că ea a fost extrem de numeroasă. Astfel, pentru susţinerea cauzei lor, la Paris s-au deplasat 7 comisari generali, 6 comisari simpli, 38 de experţi (cei mai mulţi specialişti în problema românească), 6 consilieri politici, 14 secretari, 1 secretar general şi 2 secretari ajutori. Materialul documentar a fost cuprins în patru volume, tipărite pe două coloane. Primul volum avea 661 de pagini, al doilea 585 pagini, al treilea 418 pagini, iar al patrulea conţinea un număr mare de hărţi. În prefaţa lucrării, se spunea: „Această lucrare este un tezaur unic al ştiinţei ungare. Niciodată nu a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului."[6] Aceste precizări se cereau făcute, pentru că şi astăzi, după atâţia ani, propaganda maghiară revizionistă, susţine că problema graniţelor Ungariei n-a fost dezbătută serios. Din această cauză, Ungaria a fost pusă în faţa unui fapt împlinit, Tratatul de la Trianon fiind în realitate, un dictat. „Azi putem declara în mod unanim că Dictatul de la Trianon a fost extrem de nedrept, a rănit trupul ţării şi a rănit naţiunea."[7] – a afirmat în luna iunie 2001, ministrul ungar Harrach Peter, la manifestarea ţinută la monumentul „Trianon" din localitatea Zebegeny. Acelaşi ministru a mai subliniat apoi, că prevederile statului special cu privire la sprijinirea maghiarilor de peste hotare, ar trebui sprijinită de toţi, pentru că, citez: „Legea statului special leagă cetăţenii ţărilor vecine de naţiune, cetăţeni loiali ai ţărilor în care trăiesc şi îşi apăra identitatea naţională maghiară. Însă pierderile pricinuite de Trianon sunt imposibil de compensat cu o lege. Efectele acestuia pot fi însă echilibrate întrucâtva, una din consecinţe este că o parte a naţiunii a ajuns dincolo de hotare. Sarcina statului special este să trateze această situaţie."[8] Ministrul ungar, a uitat însă să precizeze un fapt. Anume, că „Legea statului", dată de guvernul de la Budapesta încalcă legislaţia europeană. Se ignoră astfel, în mod voit, prevederile „Tratatului de la Nisa", privind egalitatea cetăţenilor europeni şi nediscriminarea lor pe baza vreunui criteriu.
Se poate spune, că după Trianon, extremismul maghiar a antrenat Ungaria, ca stat, în cea mai puternică şi mai fără scrupule acţiune revizionistă. O acţiune îndreptată împotriva tuturor vecinilor, dar în primul rând, împotriva României. Insinuând, printr-o propagandă fără precedent că Ungaria ar fi fost la Trianon grav nedreptăţită de Divinitatea însăşi, acest extremism a determinat crearea unor instituţii specializate ale statului maghiar, dar şi organe ale societăţii civile (ligi, comitete) de incitare şi pregătire a întregii naţiuni şi în primul rând a tineretului, împotriva României, Cehoslovaciei, Iugoslaviei, precum şi un sistem de spionaj total, pe toate canalele, mergând până la utilizarea cultelor religioase şi a slujitorilor acestora, pentru „recuperarea", într-o conjunctură favorabilă, a teritoriilor „răpite" prin Tratatul de la Trianon. În aşteptarea şi în pregătirea acelui moment favorabil, profitând din plin şi de o politică externă insuficient de atentă şi de fermă a guvernelor de la Bucureşti, extremismul maghiar a iniţiat pregătiri intense şi perseverente, pe plan militar şi în mediile civile pe plan diplomatic, pentru o viitoare invazie „recuperatorie" în România. Fiindcă în ziua ratificării Tratatului de la Trianon (13
noiembrie 1920), extremiştii unguri s-au angajat solemn, prin jurământ, să refacă «Ungaria Mare» sau «Ungaria Milenară». Jurământul suna astfel: „Cred în Dumnezeu, cred în Patrie, cred în reînvierea Ungariei milenare."[9] Pregătirea tineretului maghiar în vederea unei viitoare invazii în România, a atins culmile absurdului, astfel într-o broşură acum foarte cunoscută, destinată propagandei în rândurile întregului tineret al Ungariei, celui din armată în special, leventul ungur Torday, scria prietenei: „Naţia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaşte decât victoria... În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Gingis-Han." Şi continua: „Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale ! Pe fiecare îl voi suprima ! Nu va fi îndurare ! Voi aprinde noaptea satele valahe ! Voi trage în sabie toată populaţia; voi otrăvi fântânile şi voi ucide până şi copii din leagăn ! În genere voi distruge acest neam ticălos şi hoţ. Nu va fi pentru nimeni nici o milă !"[10] În paralel, extremismul maghiar acţiona şi el pe cale diplomatică, pentru a pregăti „spatele" care să-i permită invazia într-un viitor cât mai apropiat. Şi a găsit sprijinul, după cum se ştie, în Adilf Hitler şi Mussolini. Astfel s-a ajuns la Dictatul de la Viena din 1940, când o parte a Transilvaniei a fost smulsă României şi dată Ungariei. Iar în Transilvania răpită astfel, a început teroarea extremismului maghiar, teroare pregătită minuţios dinainte şi dezlănţuită cu o cruzime fără egal.
La încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, extremismul maghiar s-a declarat din nou nemulţumit de hotărârea Conferinţei de Pace. Drept urmare au fost reluate pregătirile sistematice, pe toate direcţiile, în vederea unei acţiuni viitoare. După evenimentele din decembrie 1989, în care s-a implicat puternic, acest extremism a considerat că poate trece la atac. O parte a presei, dar şi cărţi care au putut să apară şi la noi, au denunţat, cu dovezi incontestabile, această reluare a extremismului şi neorevizionismului maghiar, vizând România în etapa actuală. Ceea ce nu ştie sau nu vrea să ştie acest extremism, este faptul că prin atitudinea adoptată ajută forţele malefice ale dominaţiei planetare, forţe care reprezintă marea primejdie pentru toate naţiunile lumii, deci şi pentru naţiunea maghiară. Şi toate acestea, se întâmplă – după cum bine remarca într-un articol, Octavian Paler - „Într-o Europă care încearcă să stingă focarele de iritare şi de conflict..."[11] Încheiem aici „povestea" Tratatului de Pace de la Trianon: 4 iunie 1920. Dar înainte, aş dori să atrag atenţia asupra unei realităţi. Anume, că fiecare stat suveran, ar trebui să ţină seama, în relaţiile internaţionale, de drepturile suverane ale celorlalte state. Să respecte obligaţiile ce-i revin din dreptul internaţional şi din tratatele internaţionale la care participă. De aceea, opinia publică are obligaţia de a urmări şi amenda, tendinţele cercurilor politice şi diplomatice revizioniste. Fiindcă revizuirea, fie că este „brutală" sau „paşnică", este o practică generatoare de război.

[1] Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş - Administraţia militară horthystă în nord-vestul Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pg. 13.
[2] * * * Istoria Statului Major General Român – Documente (1859 – 1947), Editura Militară, Bucureşti, 1994, pg. 27.
[3] V. Fl. Dobrinescu, Gh. Nicolescu – Plata şi răsplata istoriei. Ion Antonescu, militar şi diplomat (1914 – 1940), Editura „Institutul european”, Iaşi, 1994, pg. 26.
[4] Op. cit., pg. 29.
[5] * * * Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1988, pg. 812.
[6] Zorin Zamfir - Istorie universală contemporană, Bucureşti, 1995, vol. 1, pg. 57.
[7] Ziarul „Jurnalul Naţional”, nr. 2.449/1 iunie 2001, pg. 1.
[8] Idem.
[9] Mihai Stratulat - Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Editura Globus, Bucureşti, 1994, pg. 254.
[10] Op. cit., pg. 272 - 273.
[11] Ziarul „Cotidianul”, nr. 144 (3.002)/22 iunie 2001, pg. 1.

Autor: Gabriela Vasilescu

Sursa: http://www.art-emis.ro/istorie/375-tratatul-de-pace-de-la-trianon-4-iunie-1920.html

Wednesday, May 4, 2011

Tristetea

In Rai, omul nu cunostea . Aceasta a aparut in urma pacatului adamic si este legata de starea de cadere in care se afla omul. Ea nu tine deci de natura primordiala si fundamentala a omului. Totusi, cu toate ca este o urmare a greselii lui Adam, tristetea nu este ipsofacto o patima rea si nu este nici straina de firea omului.

Exista, intr-adevar, doua forme de tristete. Cea dintai intra in randul celor numite de Sfintii Parinti "afecte firesti si neprihanite", adica stari care au aparut in firea omeneasca in urma pacatului originar, dar care, cu toate ca sunt marturii ale caderii sale din starea de desavarsire initiala, nu sunt rele. Tristetea, care face parte dintre aceste afecte naturale, nu numai ca este "neprihanita", dar poate sluji drept temei al unei virtuti: "intristarea cea dupa Dumnezeu" (2 Cor. 7, 10), care-l face pe om sa se mahneasca pentru starea decazuta in care se afla, sa-si planga pacatele, sa se intristeze de pierderea curatiei sale de la inceput, sa sufere din pricina departarii de Dumnezeu, si care este o stare de pocainta, de doliu duhovnicesc, de strapungere a inimii, care ajunge la desavarsire in darul lacrimilor. Aceasta virtute ii este absolut necesara omului cazut pentru a regasi calea spre imparatie si a redobandi in Hristos starea paradisiaca. Astfel, Sfantul Maxim scrie: "in cei ce se straduiesc, si afectele devin bune, si anume cand (...) le folosesc spre castigarea bunurilor ceresti. De pilda (...) intristarea (o pot preface) in pocainta care aduce indreptarea de pe urma pacatului din timpul de aici.

Cea de-a doua forma de tristete, care face obiectul studiului de fata, este, dimpotriva, o patima, o boala a sufletului, produsa prin reaua intrebuintare a tristetii pomenite mai sus. In loc de a se folosi de intristare pentru a-si plange pacatele si a se mahni pentru instrainarea sa de Dumnezeu si pentru pierderea bunurilor duhovnicesti, omul o foloseste pentru a deplange pierderea bunurilor materiale; el se intristeaza pentru ca n-a putut sa-si implineasca vreo dorinta sau sa guste vreo placere, sau pentru ca a suferit ceva neplacut de la oameni. El da tristetii o folosinta contrara firii, anormala. Asa spune Sfantul Ioan Gura de Aur, aratand ca: "Nu nenorocirea, ci pacatul pe care-l facem trebuie sa ne intristeze. Dar omul a schimbat randuiala si nu face ceea ce trebuie la timpul cuvenit: face multime de pacate si nu se indurereaza din pricina lor, dar de indata ce i se intampla ceva cat de cat neplacut, cade in deznadejde". Astfel, tristetea devine "o patima tot atat de grea si suparatoare ca mania si cautarea placerii, si aduce aceleasi roade rele daca nu stim sa ne folosim de ea potrivit ratiunii si in chip prevazator".

In aceasta patima omul vadeste un indoit comportament patologic: pe de o parte el nu se intristeaza - asa cum ar trebui sa faca neincetat - pentru starea de decadere, de pacat si de boala in care se afla, care este cu adevarat o stare vrednica de plans; iar, pe de alta parte, se intristeaza din pricina unor lucruri pentru care nu merita sa te mahnesti. Putinta omului de a se intrista nu numai ca nu este folosita asa cum a voit Dumnezeu atunci cand i-a daruit-o, pentru a se indeparta de pacat, ci, dimpotriva, ajunge sa fie folosita anapoda - in chip lipsit de ratiune, daca ne gandim la menirea ei fireasca -, ca sa-si manifeste alipirea de aceasta lume, intrand astfel, in mod paradoxal, in slujba pacatului.

In afara de ceea ce arata cuvantul in sine, tristetea apare ca o stare de suflet caracterizata prin lipsa de indrazneala, slabiciune, greutate si durere psihica, deznadejde, stramtorare, apasare a inimii, disperare dureroasa, insotita cel mai adesea de neliniste si chiar de spaima.

Aceasta stare poate avea multe cauze, dar este intotdeauna o reactie patologica a facultatii irascibile sau a celei poftitoare a sufletului, sau a amandurora impreuna, fiind, deci, in mod esential legata de concupiscenta si de manie. "Uneori tristetea, scrie Evagrie, apare din cauza neimplinirii dorinte lor, alteori ea urmeaza maniei". Dar ea poate aparea in suflet si prin lucrarea directa a diavolilor sau chiar fara vreun motiv vadit, in continuare, vom examina in detaliu aceste diferite etiologii ale tristetii.

Cel mai adesea tristetea este provocata de lipsa implinirii uneia sau mai multor dorinte. "Tristetea apare din lipsa unei placeri trupesti", arata Evagrie. Sfantul Ioan Casian spune si el ca tristetea vine atunci cand "cineva a vazut spulberata speranta ce-si faurise in minte"; si ca un soi de tristete "ia nastere cand ni s-a zadarnicit o dorinta". Si pentru ca "dorinta e inceputul oricarei patimi", fiecare patima poate intotdeauna naste tristete; cel care are "inclinare patimasa pentru vreun lucru pamantesc" este adesea supus tristetii, spune tot Evagrie. Placerea fiind legata de dorinta, putem spune si ca "tristetea este lipsa unei placeri, fie prezente, fie viitoare". Sfantul Maxim Marturisitorul si Sfantul Talasie definesc tristetea in acelasi fel. Am vazut deja ca Sfantul Maxim subliniaza faptul ca placerea simturilor este in mod inevitabil urmata de durere, care cel mai adesea este de natura psihica, iar nu fizica, luand forma tristetii. De aceea el spune ca tristetea este "sfarsitul placerii trupesti".

Fiind efectul neimplinirii dorintei carnale (in sensul larg al acestui termen) si al placerii care este legata de ea, tristetea vadeste ca cel atins de ea este alipit de bunurile acestei lumi. De aceea, Evagrie subliniaza faptul ca ea este legata de toate patimile, pentru ca toate patimile implica pofta, si spune ca "nu se poate respinge un astfel de vrajmas daca avem vreo inclinare patimasa pentru vreun lucru pamantesc". Avva Dorotei spune si el, in acelasi sens: "Cel care nu dispretuieste toate cele pamantesti (...) nu poate scapa de tristete". Iar Sfantul Ioan Scararul arata ca "cel care a urat lumea a scapat de intristare; iar cel ce e impatimit de ceva dintre cele vazute inca n-a scapat de intristare. Caci cum nu se va intrista de lipsa a ceea ce iubeste ?". Tot el spune inca: "Daca cineva socoteste ca nu simte nici o impatimire fata de vreun lucru, dar inima lui e intristata pentru lipsa lui, unul ca acesta se insala cu desavarsire".

De aceea intalnim adesea tristetea nascuta din pierderea vreunui bun material sau din orice paguba de acelasi fel. Alipirea patimasa a omului de viata pamanteasca si de cele din ea care-i satisfac patimile, de asemenea, poate naste tristetea: fie din pricina gandului la toate cele ce-i pot pune viata si placerea in primejdie, fie chiar din pricina necazurilor de tot felul: boala, relele care i se pot intampla, moartea.

Tristetea poate fi trezita, de asemenea, de pizma fata de bunurile materiale sau morale ale altuia.

Ea poate fi cauzata de lipsa onorurilor din partea lumii, fiind astfel legata de chenodoxie.

Sa notam si faptul ca nu totdeauna tristetea este provocata de neimplinirea unei anume dorinte, legate de un lucru anume; ea poate sa fie legata de o insatisfactie de ordin general, de un sentiment de frustrare privind intreaga existenta, vadind astfel faptul ca nu sunt implinite dorintele profunde si fundamentale ale persoanei, chiar daca ea nu stie limpede care sunt acestea.

O a doua cauza a tristetii este mania. Astfel, Evagrie spune: "tristetea urmeaza maniei"; intr-adevar, explica el, "mania este o dorinta de razbunare care, neimplinita, naste tristetea". La fel scrie Sfantul Maxim: "intristarea (supararea) este impletita cu amintirea raului. Prin urmare, cand mintea va oglindi fata fratelui cu suparare, vadit este ca-si aminteste raul de la el". Sfantul Ioan Casian, nedand alte precizari, spune si el ca "tristetea este uneori urmarea unei manii anterioare"; si mai spune ca exista un soi de tristete care "ia nastere cand inceteaza mania".

In afara de tinerea de minte a raului, de supararea pe aproapele si dorinta de a se razbuna pe el, tristetea este legata si de alte sentimente. Uneori omul se intristeaza pentru ca mania sa a fost necuvenit de mare in raport cu ceea ce a generat-o sau, dimpotriva, pentru ca n-a izbucnit pe masura supararii sau pentru ca n-a trezit, in cel asupra caruia s-a pornit, reactia pe care o astepta.

Tristetea poate fi generata si de o jignire sau de ceea ce omul crede ca a fost o jignire: "fiind nedreptatiti sau socotind ca am fi nedreptatiti, ne mahnim".

In aproape toate aceste situatii, aceasta patima vadeste iubire de sine si este, deci, legata de slava desarta si de mandrie, cum este legata de ele si mania din care se naste ea uneori. Tristetea vadeste reactia unui ego frustrat in dorinta afirmarii de sine - situatie in care aceasta a doua cauza a tristetii apare ca inrudita cu cea dintai -, care crede ca nu este apreciat la justa sa valoare. Tinerea de minte a raului suferit, de care se leaga cel mai adesea tristetea, este de altfel un resentiment al mandriei ranite, iar mania care naste tristetea exprima adesea vointa de reafirmare a eului, de redobandire a sigurantei de sine si de inaltare in ochii proprii si in ochii celuilalt, in acest caz, tristetea este expresia sentimentului de esec sau de neputinta, care-l cuprinde pe om in incercarea nereusita de a-si recastiga onoarea pierduta.

Uneori tristetea apare ca nemotivata. "Cateodata insa, chiar fara sa existe vreun motiv care sa ne pricinuiasca aceasta cadere (...), suntem apasati de o neasteptata tristete", arata Sfantul Ioan Casian. Tot el, putin mai sus, spune ca exista o tristete, care se manifesta ca o "dureroasa disperare... fara noima". In acest soi de tristete, deosebirea dintre ea si akedie este greu de stabilit.

Trebuie stiut ca demonii au un rol important in nasterea, dezvoltarea si mentinerea oricarei forme de tristete, dar mai ales a acesteia din urma. Daca spunem despre ea ca este nemotivata, facem aceasta pentru ca nu este direct legata de o actiune anume a persoanei atinse de ea, pentru ca nu este, precum celelalte, efectul neimplinirii unei dorinte sau efect al maniei, dar nu pentru ca n-ar avea la modul absolut nici o cauza. Sfintii Parinti spun ca cel mai adesea ea apare in sufletul omului prin lucrarea demonilor. Astfel, Sfantul Ioan Casian arata ca "uneori insa, chiar fara sa existe vreun motiv care sa ne pricinuiasca aceasta cadere, din imboldirea vicleanului vrajmas suntem apasati de o neasteptata tristete". Sfantul Ioan Gura de Aur, vorbind despre starea sufleteasca a prietenului sau, Stagirie, coplesit de o puternica tristete, subliniaza in repetate randuri rolul influentei demonice. El scrie asa: "Diavolul este cel care iti invaluieste mintea cu aceasta neagra tristete, intunecand-o, si tot el se lupta sa ia de la tine orice gand bun care te-ar putea linisti si intari. Si aflandu-ti sufletul lipsit de acestea, il loveste, umplandu-l de rani".

De altfel, unul dintre efectele imediate ale lucrarii diavolesti este tocmai aparitia in suflet a unei stari de intristare. "Gandurile de la draci sunt tulburate si pline de intristare", spune Sfantul Varsanufie. Si putem afirma si contrariul: orice stare de tristete rea a sufletului este intotdeauna semn al lucrarii diavolesti. "Caci am auzit ca cele ce se fac cu tulburare si intristare... sunt ale dracilor", spune marele Batran.

Cu toate ca adesea evenimentele exterioare suscita si motiveaza tristetea, trebuie sa subliniem ca, in realitate, nu ele sunt adevarata ei pricina, ci doar simple prilejuri de manifestare. Izvorul ei se afla in sufletul omului, mai precis in atitudinea lui fata de cele ce ii vin din afara, ca si fata de sine insusi Omul este deci cel raspunzator de tristetea de care se lasa cuprins, iar imprejurarile si relele insesi care i se intampla nu-i pot servi drept scuza intemeiata. "Bucuriile ca si intristarile - scrie Sfantul Ioan Gura de Aur - nu tin atat de firea lucrurilor, cat vin din propriile noastre stari sufletesti. Daca acestea sunt puse in chip intelept in buna randuiala, inima noastra va fi intotdeauna multumita. Adesea, bolile trupului au drept cauza mai curand vreo tulburare launtrica decat starea rea a vremii sau alta inraurire din afara. Tot astfel se intampla si cu bolile sufletului. Iar daca bolile trupesti tin de firea noastra, acestea din urma nu atarna decat de vointa noastra (si ne putem feri de ele)".

Chiar si atunci cand diavolii sunt cei care trezesc sau mentin starile de tristete, ei nu pot sa faca aceasta decat daca afla in suflet teren prielnic si numai folosindu-se de participarea - mai mult sau mai putin constienta - a vointei omului. De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur ii spune prietenului sau, Stagirie: "Nu demonul este pricinuitorul tristetii neguroase care te-a cuprins, ci chiar tristetea ta il ajuta sa-ti strecoare in suflet aceste cugete rele". Adesea, tristetea se afla in suflet inainte de a interveni direct diavolul, el nefacand altceva decat sa se foloseasca de aceasta stare ca sa sporeasca patima.

Patima tristetii poate lua forma extrema a deznadejdii care este una dintre manifestarile ei cele mai grave. "O prea mare intristare este foarte primejdioasa, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, caci ea poate aduce chiar moartea omului; de aceea Apostolul Pavel ii indeamIa pe Corinteni sa-l ierte "pe cel ce a gresit, ca sa nu fie coplesit de prea multa intristare" (2 Cor. 2, 7)".

Diavolul joaca un rol deosebit de important in caderea omului in deznadejde, si prin ea poate provoca in suflet adevarate catastrofe. "Demonul, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, nu are alta arma mai de temut impotriva noastra ca deznadejdea; de aceea, el se bucura mai putin cand pacatuim, decat atunci cand ne deznadajduim din pricina pacatelor". Intr-adevar, ajuns intr-o asemenea stare, omul isi pierde cu totul nadejdea in Dumnezeu, si prin aceasta taie legatura cu El. El lasa astfel camp liber lucrarii diavolului, predandu-se puterii lui si sortindu-se mortii spirituale. Caci "intristarea lumii aduce moarte", scrie Sfantul Apostol Pavel (2 Cor. 7, 10). Sub efectul deznadejdii - uneori chiar al unei simple intristari - omul ajunge sa se dedea patimilor celor mai distrugatoare, crezand ca ele sunt un leac pentru starea lui cea rea, fie si numai pentru faptul ca il fac pentru o clipa sa uite de starea in care se afla. De aceea Sfantul Apostol Pavel spune ca asemenea oameni "petrec in nesimtire si s-au dedat pe sine desfranam, savarsind cu nesat toate faptele necuratiei" (Efes. 4, 19). Sfantul Grigorie cel Mare, avand iti minte aceste cuvinte, spune ca din intristare "vine ratacirea mintii in cele neingaduite".

Pricina de moarte spirituala, deznadejdea il duce pe om si la moartea trupeasca, impingandu-l la sinucidere: nemaiasteptand nimic de la viata, el isi pune in gand sa se omoare si ajunge chiar s-o faca. Pentru a explica aceasta situatie, Sfantul Ioan Gura de Aur arata ca in acest caz poate fi vorba si de o lucrare diavoleasca, dar insista asupra responsabilitatii omului: "Aceste ganduri aducatoare de moarte, ii scrie el lui Stagirie, nu vin numai de la diavol, ci le aduce insasi intristarea ta. Da, deznadejdea ta mai mult decat duhul rau le aduce in suflet si poate ca ea este singura lor pricina. Se stie doar ca multi oameni, fara sa fie chinuiti de diavoli, din pricina unor puternice suferinte voiesc in chip nebunesc sa-si ia viata, numai ca sa scape de ele". "O mare intristare, chiar fara ajutorul diavolului, da nastere celor mai mari rele (...) Sub apasarea deznadajduitii, nenorocitii de ei isi pun latul de gat sau isi implanta un cutit in piept sau se arunca in apa sau in alt chip se dau mortii. Chiar si atunci -cand este vadita lucrarea duhului rau in ei, oamenii pe ei insisi trebuie sa se invinuiasca pentru pierzania lor, ca s-au lasat inrobiti si doborati de suparare".

Pentru toate aceste motive, tristetea este privita de Sfintii Parinti ca o boala a sufletului de o mare gravitate si cu efecte puternice. Cu atat mai mult este asa cand e vorba despre deznadejde. "Mare este stapanirea tristetii, spune Sfantul Ioan Gura de Aur; ea este o boala a sufletului care cere multa putere si curaj pentru a i te impotrivi si pentru a izgoni raul pe care-l aduce".

Sfintii Parinti prezinta adesea aceasta patima ca pe o forma de nebunie, net vizibila atunci cand este vorba despre deznadejde. Sfanta Sinclitichia, vorbind despre "tristetea care vine de la vrajmas", spune ca este "plina de nebunie". Iar Sfantul Ioan Casian constata ca "daca printr-un asalt intamplator, sau prin diferite ocazii neasteptate, tristetea a avut putinta sa puna stapanire pe sufletul nostru, atunci... zguduie din temelii si ne cufunda in grea deznadejde mintea"; "dupa ce a pierdut orice judecata sanatoasa, iar pacea inimii i s-a tulburat, il face pe om sa se comporte ca unul iesit din minti (...), il doboara si-l prabuseste intr-o disperare dureroasa".

Efectele patologice ale tristetii sunt devastatoare. Astfel in Cartea lui Isus Sirah sta scris ca "pe multi i-a omorat intristarea" (Sir. 30, 21). Sfantul Ioan Gura de Aur nu se fereste sa spuna ca "o mare tristete este mai vatamatoare pentru noi decat loviturile vrajmasului".

Nu numai ca "intristarea este o stavila in calea binelui", ea si aduce in suflet multime de rele. Sfantul Nil Sorski o numeste "radacina tuturor rautatilor".

Pe langa faptul ca naste deznadejdea si relele ei urmari daca este lasata sa se dezvolte, inca de la primele ei manifestari patima tristetii produce atitudini patimase, facandu-l pe om morocanos, rau, ranchiunos, plin de amaraciune, pizmas, lipsit de rabdare. In felul acesta, relatiile omului cu semenii sai sunt profund tulburate.

Sa mai notam faptul ca, asemenea tuturor celorlalte patimi, tristetea intuneca sufletul si orbeste mintea, tulburandu-i puterea de judecata.

Unul dintre efectele ei specifice este ingreunarea sufletului. Omul, este prin ea cu totul lipsit de putere, devine delasator, las, paralizandu-i orice lucrare. Mai ales acest din urma efect este deosebit de grav, pentru ca-l lipseste pe om de dinamismul necesar in lucrarea celor duhovnicesti, il face sa piarda rodul eforturilor sale ascetice, "rapindu-i rugaciunea", mai ales atunci cand tristetea urmeaza faptuirii pacatului.

Jean Claude Larchet


Sursa: http://www.crestinortodox.ro/editoriale/tristetea-70225.html