Si Deus nobiscum, quis contra nos?
Îndrăzneşte să cunoşti!
Ducit Amor Patriae
Tot ceea ce este necesar ca răul să triumfe este ca oamenii buni să stea cu mâinile în sân.
(Edmund Burke)
Încearcă să nu fii un om de succes, ci un om de valoare! (Albert Einstein)
Nu voi fi un om obişnuit pentru că am dreptul să fiu extraordinar. (Peter O`Toole)
Modestia este, faţă de merit, ceea ce este umbra pentru figurile dintr-un tablou: îi dau forţă şi relief. (La Bruyere)
Maestru este numai acela care este dăruit cu harul de a învăţa pe alţii. Cu adevărat maestru este numai cel care, având el însuşi multă bogăţie sufletească, ştie să dea tot, ştiinţă, pricepere şi suflet, fără intenţii preconcepute şi fără să aştepte nimic în schimb. (Octavian Fodor)

Talent hits a target no one else can hit, genius hits a target no one else can see. (Schopenhauer)
We are what we repeatedly do. Excellence, then, is not an act, but a habit. (Aristotle)

Thursday, May 31, 2007

Tuesday, May 29, 2007

Patimi şi virtuţi naţionale


Urmărind în seara aceasta emisiunea moderată de Liviu Mihaiu pe TVR 1, Între bine şi rău mi-a venit ideea de a scrie acest nou post. Tema discuţiei din această seară: România şi românii, calităţi şi defecte. Invitaţi de marcă şi-au spus opiniile cu privire la această problemă pe care românii o dezbat de ceva timp: Sandra Pralong, Marie Rose Mociorniţa, George Pruteanu, Lucian Georgescu, directorul general PWC România, reprezentantul Comisiei Europene la Bucureşti şi alţii.
Din acest motiv doresc să expun în cele ce urmează un eseu pe care l-am redactat în urmă cu doi ani şi care tratează această temă.
Pentru că ne aflăm într-un moment crucial şi anume cel al integrării în Uniunea Europeană, consider că este prilejul cel mai bun de a aduce în discuţie o temă uitată şi anume cea a psihologiei popoarelor. De ce acest lucru? Fiindcă trebuie să intrăm în această familie de state şi e necesar să ne facem cunoscute defectele şi virtuţile naţionale.
“ Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate întotdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor… Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta…”
Iată cum încerca să contureze una din dimensiunile teribilei tragedii a neamului nostru marele istoric şi om de cultură, Nicolae Iorga. Desigur se vor găsi mulţi care să conteste această viziune idilică asupra evoluţiei noaste ca naţiune. Se vor găsi mulţi care să susţină că am rămas cu nostalgia vremurilor de vitejie medievală şi cu obsesia de victimă constantă a istoriei, nereu-şind să ne eliberăm de mituri care în zilele noastre atât de cântatei integrări europene sunt un jalnic anacronism. Destui sunt cei care să nege aproape tot ce este valoare a spiritului românesc, fiind gata să se închine la orice semn al apusului, apus care n-a reuşit niciodată să ne trateze cu respectul cuvenit , dacă nu cuvenit nouă, atunci măcar bunului lor simţ.
Şi nu de puţine ori ne încearcă o amară mâhnire, aceea de a vedea cum, zi de zi, ceea ce până ieri stătea pe piedestalul valorilor supreme este acum terfelit în noroiul blamului colectiv. Cineva ar putea obiecta că orice sistem axiologic ar trebui să suporte reevaluări, reformulări, re-valorizări. E adevărat, lumea e în schimbare, galopul istoriei e din ce în ce mai rapid, caruselul modelelor se învârte din ce în ce mai nebuneşte, dar un lucru e cert: valorile clasice vor rămâne mereu în picioare. Sub o formă sau alta esenţialul rămâne esenţial.
Tonul vremurilor pe care le trăim nu este cel al depersonalizării totale. Ideea integrării în comunitatea europeană şi mondială prin negarea propriei identităţi este nu numai de un dureros absurd, dar şi de o izbitoare inutilitate.
Beethowen e german, Shakespeare e englez, Khayyam e arab, Tagore e indian… Toate acestea spun multe despre fiecare, permit o localizare imediată, o proiectare pe un fond specific. Şi mai spun că geniile n-au ajuns niciodată nişte apatrizi. Omenirea îşi are punctele sale de referinţă în naţiunile sale. Oare nu e atunci o aberaţie ruşinea de a te recunoaşte român, felul unora de a privi aşteptând izbăvirea de după gard? În primul rând trebuie să ne întoarcem din această nebunie către noi înşine, cu calităţi şi defecte, şi să ne afirmăm cu inteligenţă, iar nu cu infatuare sau cu teamă.
Pentru că ne aflăm în spaţiul psihosociologiei se cuvine să încep acest demers cu câteva precizări de ordin teoretic care ne vor ajuta să clarificăm problema psihologiei popoarelor, cu deosebire cea a poporului român. De aceea noţiunea teoretică pregnantă în această problemă este cea de comportament colectiv, la care se adaugă diversele teorii dezvoltate de psihosociologi de-a lungul timpului. Comportamentul colectiv cuprinde activităţi umane care apar, de regulă, în afara instituţiilor oficiale şi la care participă un număr mare de indivizi ce se influenţează reciproc fie prin relaţii directe, fie de la distanţă. Sintagma “comportament colectiv” acoperă o gamă largă de manifestări umane, în care predominante sunt mecanismele sociopsihologice, începând de la isteria de masă, panica, trecând de la zvonuri, modă, opinie publică şi până la revoltele de stradă şi miş¬cările sociale organizate. Diferitele forme ale comportamentului colectiv pot fi clasificate, în funcţie de natura scopurilor, pe mai multe dimensiuni:de la spontane la conştiente, de la obiective de scurtă durată la cele pe termen lung, de la expresive la instrumentale. Există mai multe teorii care încearcă să explice şi să descrie comportamentele colective. Teoria contagiunii emoţionale, care mizează pe faptul că indivizii, în cadrul manifestărilor de masă, îşi pierd uzul raţiunii şi simţul responsabilităţii personale, se lasă copleşiţi de voinţa mulţimii, fenomenul sugestional fiind dominant, aşa cum îl descrie Gustave le Bon în „Psihologia mulţimilor” (1895).
Teoria emergenţei normelor afirmă că în situaţiile de manifestări colective chiar dacă ele încep cu totul spontan, participanţii dezvoltă, pe parcursul interacţiunii dintre ei, anumite reguli de conduită şi dau semnificaţie acţiunii lor. Altfel spus pe măsura desfăşurării evenimentelor se cristalizează o serie de norme şi obiective, are loc o construire emergentă a realităţii.
Alte două concepte centrale ale analizei de faţă sunt cele de identitate etnică şi psiholingvistică. Termenul de identitate etnică este un construct multidimensional definit prin implicarea în practicile culturale şi activităţile propriului grup etnic,atitudini pozitive faţă de membrii grupului, ataşament şi mândrie etnică, sentimente de securitate determinate de apartenenţa grupală. Acest concept designează sentimentul de sine definit în termeni etnici, în termenii unui grup dintr-un context mai larg, care pretinde o obârşie comună şi împărtăşeşte unul sau mai multe din următoarele elemente: cultură, religie, limbă, rudenie sau loc natal; include şi o componentă dinamică, reprezentată de măsura în care un individ şi-a cristalizat sentimentele conexate propriei etnicităţi. Cel de-al doilea termen important este cel de identitate etnolingvistică, identitate care este determinată de comunicarea între grupurile etnice şi accentuată nu doar de grupul de apartenenţă atribuit participanţilor în funcţie de criteriile externe, ci şi de gradul în care interlocutorii îşi declară, într-un anumit mod, apartenenţa etnică diferită în timpul întâlnirii.
Apropiindu-mă astfel cât mai mult de subiect trebuie să precizez numele câtorva personalităţi din aria psihologiei, sociologiei, antropologiei şi sociobiologiei care au abordat cu mult talent şi spirit critic problema psihologiei poporului român: Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, Constantin Rădulescu-Motru, Dimitrie Drăghicescu, P.P.Negulescu, D.D.Roşca, Lucian Blaga, Dimitrie Gusti, Petre Andrei, Nichifor Crainic, Emil Cioran, Mihai Ralea, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, George Călinescu, Nicolae Paulescu. În contemporaneitate, subiectul se reia deoarece ne aflăm din nou într-un momentul crucial al naţiunii noastre şi anume acela al unei importante alegeri: integrarea României în Uniunea Europeană, o decizie ce nu putea fi evitată. Acum e momentul să cântarim cu atenţie care ne sunt punctele tari şi punctele slabe cu care dorim să fim parte a acestei uniuni de state europene, dar să vedem şi care sunt oportunităţile şi riscurile acestei integrări. Este momentul în care trebuie să fim în cea mai mare măsură să ne evaluăm şi reevaluăm identitatea naţională şi să intrăm cu un deplin sentiment de dem¬ni¬tate în cadrul U.E.
Pentru că subiectul este unul foarte vast, nu am să realizez o tratare exhaustivă a acestuia, ci am să fac trimiteri la unele din operele marilor autori enumeraţi mai sus.
Neagoe Basarab, realizează un veritabil ghid de conduită pentru fiul său Teodosie, în cartea sa „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Imaginea omului în opera lui Neagoe Basarab este o veritabilă sinteză între tradiţia medievală şi modernitatea care avea să urmeze. Sfaturile sale de fapt nu îl privesc doar pe fiul său, ci sunt o analiză de o foarte mare fineţe a poporului român din acele timpuri. Cele mai importante virtuţi care ar trebui să-l caracterizeze pe fiecare român ar fi după părerea sa următoarele: înţelepciunea, judecata raţională, stăpânirea de sine, comportamentul moderat, viaţa cumpătată, modestia şi demnitatea, dreapta măsură şi pacea socială. Observăm că este vorba de valori care au fost mereu preţuite în cultura română şi mentalitatea noastră.
Alt moment important al analizei psihosociologice a trasăturilor românilor este determi¬nat de opera marelui savant Dimitrie Cantemir care în două din operele sale anlizează cu precizie această problemă. Este vorba de Hronicul şi Descrierea Moldovei, două lucrări de referinţă a lui Cantemir. El preia şi amplifică ideile cronicarilor, le refundamentează teoretic şi istoric. Cantemir este puntea de legătură între epoci şi catalizatorul noilor codificări ale ideii naţionale. Un loc aparte în această radiografie a spiritului naţional îl are lucrarea Descrierea Moldovei, elaborată de Cantemir în 1716, la cererea Academiei din Berlin. Este o lucrare structurată în trei părţi: partea geografică, partea politică şi partea a treia care se referă la organizarea religioasă, la limbă, la scriere şi la starea învăţământului. Capitolul 17 al lucrării în discuţie e unul din cele mai controversate pentru că savantul face o anliză la rece a poporului său fără a-l lăuda aşa cum era de aşteptat, ci făcându-i o critică destul de dură. Astfel el afirmă tranşant că în cazul moldovenilor în afară de credinţa cea adevărată şi de ospeţie nu găsim prea lesne ceva a lăuda. În mod paradoxal el crede că trăsătura fundamentală a moldovenilor este lipsa de măsură. Moldovenii nu sunt constanţi nici în modul de ducere al războiului, uită uşor duşmăniile, dar nici prietenia nu o ţin prea mult, sunt petrecăreţi, iubesc băutura, iubesc viaţa, dar sunt fatalişti şi nu sunt iubitori de învăţătură. Iată nişte sentinţe grele pentru secolul XVIII. Este un tablou negativ, îngroşat, apăsat, care vin parcă să certe această fire dezordonată a neamului său. Se pune întrebarea ce l-a determinat pe Cantemir să relizeze un astfel de tablou. O interpretare de ordin filosofic şi istoric avansează Constantin Noica. El consideră că viziunea critică a lui Cantemir vine din faptul că el proiectează asupra românilor un sistem de valori occidental. Cantemir era practic prins între dragostea de neam şi dragostea de adevăr.
Spre deosebire de părerile, de altfel foarte bine conturate a celor doi mari conducători şi oa¬meni de cultură, Neagoe Basarab şi Cantemir, concepţia lui Constantin Rădulescu-Motru este deja una care vine din partea unui specialist, a unui om care a avut preocupări intense pe această temă. În concepţia lui Motru, studiul psihologiei etnice este legitimat de realitatea naţională din România, o realitate nu numai specifică prin ineditul firesc al naţionalităţii române, dar şi datorită com¬plexităţii relaţiilor interetnice în graniţele Regatului Român şi în statele unde erau înglobate teritorii locuite majoritar de către români. Sufletul românesc se distinge, deci, prin particularităţi cu rol esenţial în determinarea modului de a gândi şi de a acţiona al românului. Motru s-a afirmat din primele sale manifestări publice drept un gânditor cu o viziune europeană asupra problemei naţionale. Format în atmosfera spirituală a Europei de la sfârşitul secolului trecut dominată de dezbaterile privind principiul naţionalităţilor şi drepturile individului, Rădulescu-Motru a conceput etnicul ca realitate psihologică ce fiinţează într-un mediu cultural. Dimensiunea esenţială a operei lui Rădulescu-Motru este studiul psihologiei românului. Acest mare om de cultură care a fost Motru, a precizat un lucru semnificativ şi anume acela că sufletul românesc este altceva decât sufletul individual al românului, şi acesta oferă românilor continuitate şi durată istorică.
Iată, deci, exprimată teza substratului psihologic etnic al dezvoltării noastre istorice. Timpul istoric românesc este identificat în profilul psihologic al românilor. Cea mai mare parte din trăsăturile atribuite românului sunt, în fapt, determinate de dependenţa sa de grup. Există în opera lui Motru un principiu metodologic important: evaluarea pozitivă a trecutului, a istoriei naţionale şi concomitent, examinarea acelor elemente necesare pentru evoluţia viitoare a naţiunii române, care nu pot fi aceleaşi cu cele din trecut. Astfel, Motru remarcă drept trăsătură esenţială a românului sufletul său gregar, o stare impusă de împrejurări şi tradiţii. Gregarismul, susţine Motru, este anterior culturii, iar producerea lui se face întotdeauna prin imitaţie, ceea ce determină lipsa oricărei iniţiative personale sau a unui activism social. Ceea ce este interesant la Motru este faptul că surprinde calităţile şi defectele neamului său cu un spirit analitic, incisiv, pătrunzător reuşind să evalueze cu o deosebită intuiţie şi inteligenţă sufletul poporului său. Ceea ce trebuie reţinut de la Motru este faptul că el observă modul de gândire a românilor în cadrul grupului, în colectiv. Sunt o serie de trăsături pe care le vom observa şi la alţi autori. Cea mai importantă rămâne întrebarea lui Motru ce trebuie să facem şi ce nu trebuie să facem.
Un alt spirit luminat al neamului nostru, profesorul Dimitrie Drăghicescu a realizat şi el un studiu de profunzime de psihologia poporului român. Trăind şi el la fel ca şi Motru într-o perioadă de puternice frământări sociale şi de definire a identităţii naţionale Drăghicescu surprinde nişte aspecte esenţiale ale poporului nostru. Spre deosebire de Constantin Rădulescu-Motru care în efortul său ştiinţific era orientat în special spre analiza practicilor politice ale vremii, Drăghicescu a fost cu mult mai ambiţios în intenţiile sale şi ne apare dominat de realizarea unei pa¬no¬rame istorico-spirituale a poporului nostru. Desele convulsiuni ale istoriei au produs o tendinţă de instabilitate şi de nedesăvârşire a sufletului românesc. Evenimentele care au venit ca o avalanşă peste poporul nostru nu ne-au dat răgazul necesar de a ne finisa lucrurile începute şi nici de a desăvârşi anumite proiecte ce vroiam a le realiza. Permanent ameninţat de invazii şi continuu supus unor vicisitudini ale vremurilor, românul- consideră Drăghicescu- nu şi-a putut elabora un model statornic de muncă şi de viaţă şi nici n-a dobândit un stil ordonat de a se manifesta. Drăghicescu vorbeşte de două categorii de manifestări socio-psihologice între care s-au produs reacţii complementare. O primă categorie am putea-o numi anxietatea istorică şi care rezultă din actele de represiune continuă ce s-au exercitat asupra păturilor de bază ale societăţii româneşti şi care au reacţionat printr-o conduită de evitare. Cea de-a doua categorie de manifestări poate fi numită după cum spunea Blaga noncooperare cu istoria. Marele filosof, dominat de patosul românesc arăta că permanentele intruziuni străine în spaţiul nostru etnic au diminuat sensurile etnocentriste şi au făcut posibilă „involuţia duhului românesc”. Drăghicescu echivalează acest fenomen cu un instinct de conservare. Ceea ce trebuie apreciat în opera lui Drăghicescu este faptul că îşi organizează foarte bine demersul metodologic şi reuşeşte să închege o teorie unitară despre poporul său. Este deosebit de interesant primul capitol unde întâlnim elemente de psihologie comparată a popoarelor. El îşi propune să înfăţişeze într-o lumină vie materialul sufletesc primordial ce a intrat în compoziţia psihologiei noastre etnice.
Şi pentru că ne aflăm în zona iluştrilor noştri oameni de cultură care ştiu să îşi analizeze obiectiv propriul popor nu pot să îl uit pe Mircea Vulcănescu, cel care în lucrarea Către fiinţa spiritualităţii româneşti priveşte cu un ochi critic omul românesc. Aş vrea să utilizez chiar propriile sale cuvinte pentru a putea să observăm modul în care gândea acest mare sociolog. El încearcă să explice care sunt acele trăsături fundamentale care stau la baza neamului românesc şi dă o definiţie foarte interesantă a neamului şi analizează cu atenţie elementul psihologic, sufletesc al românilor şi ispitele la care au fost ei supuşi de-a lungul timpului. Ceea ce constituie un neam este o realitate care stă la încheietura metafizicei cu istoria, o unitate de soartă, de destin în timp, unitate pentru care pământ, sânge, trecut, lege, limbă, datini, obicei, cuget, credinţă, virtute, muncă, aşezăminte, port, dureri, bucurii şi semne de trăire laolaltă, stăpâniri şi asupriri constituiesc doar chezăşii, semne de recunoaştere, peceţi, temeiuri, spunea Mircea Vulcănescu. Suportul acestui neam variază de la o vreme la alta, cu semnul principal de recunoaştere al celor ce-l alcătuiesc. Actual, neamul nostru este ceea ce vom fi noi în stare să facem din el. Cât de actuale sunt aceste cuvinte. Autorul spune că pentru fiecare din cei care avem temeiuri să ne simţim români, neamul se înfăţişează ca o chemare. Istoriceşte neamul nostru e fără îndoială extrem de complex. De aceea Vulcănescu ne îndeamnă să luăm la cunoştiinţă această complexitate şi să o analizăm. Mai apare apoi un adevăr în spusele lui Vulcănescu: Românii au admirat şi criticat totdeauna alte popoare. De ce? Tocmai datorită puternicului spirit de observaţie şi spiritului critic. O altă întrebare fantastică la care dă răspuns acest sociolog de mare calibru este aceasta: Comportarea românului printre străini ne-ar putea confirma existenţa acestuia? Românul printre străini are o serie de însuşiri foarte curioase. Admirator al caracterului dintr-o bucată, oriunde ar fi; scârbit de compromisuri, cu ochii la stele, românul în realitate se acomodează, caută să uimească prin sclipire şi nu se ţine de cuvânt, dând astfel, printre străini, mai ales în Apus, o stranie impresie de secătură seducătoare, de minte corectă, gata la orice expedient, cu inimă bună din fire, dar pus pe orice să străbată spre a străluci.
Ultimele cuvinte ale studiului Omul românesc, ne dau un sfat prietenesc de care am putea ţine cont şi acum în contemporaneitate: Se zice că, odinioară, turcii obişnuiau să pună-n cisme, când plecau de acasă din pământul ţării lor, spre a nu păşi niciodată decât pe pământul ţării lor. Să luăm şi noi în sufletul nostru ceva din sufletul acestei ţări. Şi atunci în orişice domeniu ne vom avânta, suntem siguri că la capătul drumului ne vom recunoaşte în de noi, români, aşa cum se vor recunoaşte alţii!
Făcând trecerea spre un alt mare nume, al sociobiologiei româneşti, Nicolae Paulescu, trebuie să precizez că este unul dintre singurii specialişti care se ocupă de această temă, şi care ne propune şi câteva soluţii pentru a depăşii momentul critic în care s-a aflat poporul nostru: găsirea unui echilibru între patimi şi virtuţi astfel încât să reuşim să ne definim ca naţiune. Românii au nenumărate virtuţi, calităţi specific naţionale care fac posibilă o renaştere naţională fantastică: vitalitatea (forţa vieţii) - românul este un tip al vieţii, al supravieţuirii în orice condiţii-, inteligenţa vie, creatoare - românii au o inteligenţă creatoare, nu speculativă, care trebuie exploatată - , românul este un tip foarte harnic şi atunci se pune întrebarea de ce am pierdut acest cult al hăr¬niciei şi al muncii - soluţia ar putea fi una extrem de simplă aceea de a vedea şi de a imita şi nevoia care îl învaţă şi pe leneş să fie harnic - , curajul - care se manifestă în cadrul colectivităţii.
În contemporaneitate există preocupări în domeniul psihologiei poporului român din partea unor psihologi şi sociologi precum Aurora Liiceanu, Constantin Schifirneţ, Daniel Barbu, Petru Iluţ, Septimiu Chelcea sau Ilie Bădescu. Dar aş vrea să aduc în discuţie un autor mai puţin cunoscut şi anume Beniamino Faoro prin cartea Românul şi felul lui de a fi. Un autor practic necunoscut şi fără o specializare în domeniul psihologiei sociale sau al sociologiei, dar cu un spirit fin de observaţie a reuşit să construiască un tablou cu nenumărate aspecte a poporului român, cu atât mai important cu cât este realizat de un străin. El s-a născut în România, lângă Sibiu. Faoro şi-a petrecut copilăria în România, unde, până la vârsta de douăzeci de ani, a absolvit Şcoala primară şi Liceul. A urmat apoi studii universitare în Italia şi Elveţia, specializându-se în Inginerie Mecanică-Electronică şi Inginerie de Construcţii. Este profesor de Drept Internaţional, actualmente preşedinte al Camerei Europene a Experţilor, pentru România şi Republica Moldova. În această remarcabilă şi îndrăzneaţă tentativă, Beniamino Faoro este coautor şi „tovarăş de aventură’’ cu inginerul Ion Mărginean, om al locurilor şi fin observator al realităţilor contemporane. Cei doi autori surprind cu foarte mult talent atât calităţile cât şi defectele românilor, şi ceea ce e surprinzător e faptul că analiza e în profunzime realizată, pe profesii: ţăranul, muncitorul, maistrul, inginerul, profesorul, preotul, bancherul etc. Acest mod de a se comporta al românilor în diverse profesiuni e caracterizat cu multă claritate. Există un capitol special dedicat schimbării mentalităţilor, un capitol extrem de interesant în care se surprind aspecte esenţiale din viaţa românilor care trebuie schimbate. Iar în ultimul capitol se face o adevărată compilaţie a caracteristicilor generale ale românilor.
Problematica abordată mai sus, este cu atât mai importantă dacă ţinem cont de faptul că lumea se află într-o etapă importantă de transformări globale, iar Europa se află într-un proces de integrare a statelor europene. Putem aprecia procesul de integrare europeană ca un adevărat proces de germanizare a Europei şi ca atare putem presupune că toate instituţiile germane şi modelul economiei sociale de piaţă se vor impune în Uniunea Europeană. Ca atare, se impune o conştientizare a defectelor şi virtuţilor naţionale, precum şi căutarea remediilor pentru a crea o naţiune română responsabilă şi activă în cadrul Uniunii Europene. Ar fi interesant să se efectueze un studiu aprofundat asupra conceptelor germane de „societate formată” şi de „irenică socială”, care ar putea contribui la o reconciliere a diferitelor viziuni ale grupurilor din societate şi a diferitelor concepţii despre naţiune. Irenica socială contribuie la apropierea unor puncte de vedere diferite şi se aplică pentru reconcilierea diferitelor concepţii despre viaţă, a ideologiilor şi religiilor existente în interiorul hotarelor naţionale. Se poate realiza o adevărată educare a acestor calităţi şi o îndreptare a defectelor prin introducerea unei discipline liceale, chiar şi universitare de psihologia poporului român. Preocuparea noastră a tuturor pentru această temă ne poate ajuta să depăşim această problemă.
Studiile asupra reprezentării Celuilalt au luat amploare în contextul postmodernismului global care valorizează diferenţa, multiplicitatea, eclectismul într-o societate a informaţiei şi a comunicării. Postmodernismul global promovează o deschidere ambiguă faţă de diferenţă şi periferie, pluralismul cultural şi descentrare a marilor naţiuni apusene. Fenomenul nu este unilateral. Lui i se opune rezistenţa împotriva diferenţei, încercarea de a restaura canonul civilizaţiei apusene, asaltul contra multiculturalului, întoarcerea la metanaraţiunile istoriei, limbii şi literaturii drept garanţi ai identităţii şi culturii naţionale, apărarea absolutismului etnic şi cultural. Formula ideală care să pună în acord proiectul globalizării cu păstrarea identităţii naţionale şi culturale, a centrului cu marginea, rămâne nodul gordian al teoriei şi practicii noii arhitecturi mondiale. Sentimentul identităţii fie general europeană, fie naţională, este mult prea puternic pentru a fi ignorat. Nici chiar corporaţiile transnaţionale nu vor reuşi să izoleze vocile individuale pentru a le topi într-o voce unică, dominantă, politic şi economic. Realizabilă este însă comunicarea internaţională şi interculturală, dincolo de frontiere şi interese, nepermiţând închistarea într-o identitate ostilă diferenţei.



Monday, May 28, 2007

Cele mai răspândite bariere în calea performanţei


Energie scăzută
Nervozitate
Atitudine defensivă
Negativism şi pesimism
Atitudine critică la adresa altora
Toleranţă scăzută la stress
Toane, iritabilitate
Slabe abilităţi pentru munca în echipă
Inflexibilitate, rigiditate
Lipsa concentrării
Anxietate ridicată
Proastă administrare a timpului
Neîncredere în alţii
Lipsa integrităţii
Nehotărâre
Slabe abilităţi de comunicare
Slabe abilităţi de ascultător
Lipsa entuziasmului
Încredere în sine scăzută
Lipsa empatiei
Dependenţă excesivă
Dezechilibru între muncă şi viaţa personală

Secretele succesului- Benjamin Franklin


Citind diverse cărţi despre învingători, succes şi alte subiecte asemănătoare mi-am adus aminte de lista făcută de Benjamin Franklin în acest sens. O prezint în cele ce urmează:
Cumpătarea
• Nu mânca până la îngreunare
• Nu bea până la ameţire
Liniştea
• Nu spune decât ceea c ear putea folosi ţie sau altora
• Evită conversaţiile mărunte
Ordinea
• Lasă toate lucrurile pe care le ai la locul lor
• Acordă fiecărei părţi a ocupaţiei tale timpul ei
Hotărârea
• Fii hotărât sa faci ceea ce trebuie
• Realizează fără greş ceea ce ai hotărât
Chibzuinţa
• Nu cheltui decât pentru binele tău sau al celorlalţi
• Nu irosi nimic
Hărnicia
• Nu pierde timpul
• Fii mereu ocupat cu ceva folositor
• Elimină toate acţiunile inutile
Sinceritatea
• Nu-l induce în eroare pe celălalt pentru că se simte rănit
• Gândeşte inocent şi drept, iar dacă vorbeşti, vorbeşte la fel
Dreptatea
• Nu nedreptăţi pe nimeni
Moderaţia
• Evită extremele
• Abţine-te să urăşti relele care ţi s-au făcut pe măsura gravităţii lor
Curăţenia
• Nu tolera murdăria corpului, a hainelor sau a locuinţei
Calmul
• Nu te lăsa deranjat de nimicuri sau de accidentele obişnuite sau inevitabile
Castitatea
• Practică rareori sexul şi numai pentru a avea copii sau a-ţi păstra sănătatea
• Nu recurge niciodată la el din plictiseală, slăbiciune sau pentru a strica reputaţia cuiva
Umilinţa
• Imită-i pe Iisus şi Socrate


Friday, May 25, 2007

Invaziile barbare


În seara aceasta am revăzut acest film care se cheamă Invaziile barbare, un film foarte bun şi plin de înţelesuri. Aş dori să expun aici o analiză pe care o făcusem în urmă cu câtva timp asupra lui.
Vizionarea acestui film te pune pe gânduri încă de la prima secvenţă. În opinia mea regizorul Denys Arcand a vrut să tragă un semnal de alarmă în legătură cu noul tip de societate şi implicit noul tip de cultură în care am intrat. Criza valorilor, lipsa de sens în cultura actualã, invaziile barbare reprezintã teme profund conturate în coproducţia canadiano-francezã. Totul în acest film are o simbolistică specială, pornind de la modul în care s-a realizat filmarea (acele prim-planuri atât de sugestive) şi până la frazele utilizate în film, fraze cu un înalt grad de încărcătură emoţională în unele replici, iar în altele pline de sens istoric şi cultural.
Filmul nu are o acţiune complicată, nu este un film care ne prezintă zeci de personaje şi numeroase acţiuni, ci are un substrat psihanalitic, un substrat care urmăreşte să aducă lămuriri cu privire la societatea cunoaşterii.
Invaziile barbare este un titlu metaforic, titlu ce reprezintă invadarea societăţii actuale de sistemul mediatic, de avalanşa informaţională care nu mai poate fi oprită şi care nu poate fi gestionată cu mijloacele clasice. Subiectul este unul simplu: ultima parte din viaţa unui profesor universitar, Remy, care se retrage din învăţământ pentru că este victima unei boli incurabile: cancerul. Fiul său, Sebastien, care face parte din noul tip de cultură, cultura de masă, nu reuşeşte să îşi înţeleagă tatăl care aparţine unui alt tip de cultură, cultura specializată. Relaţia dintre cei doi este însă mediată de o mamă şi o soţie iubitoare care ştie să aducă cele două culturi la masa dialogului şi a negocierii. Tatăl face diverse remarci cu privire la viaţa sa, precum şi la mersul istoric al faptelor. Observă foarte bine că istoria omenirii a fost un lung şir de barbarii, şi că acele invazii barbare din vechime, nu numai că nu au dispărut, dar tendinţa lor de reapariţie este una evidentă în societatea actuală. Conversaţiile relevă extraordinar de bine diferenţa culturală tată-fiu. Tatăl, în momentul în care sosesc toţi prietenii şi îl vizitează la spital, reintră în modul său specific de viaţă, reintră în societatea pe care simţea că o pierduse. El se declarase socialist convins, dar în acelaşi timp recunoştea în fiul său valorile capitalismului, care erau evidente. Comunicarea dintre cei doi reapare după mult timp doar în acest moment dificil din viaţa lor: o boală incurabilă, care se pare că este factorul de coeziune al familiei. Fiul îşi aduce aminte că are un tată pe care îl uitase de mult şi pe care nu îl înţelegea, iar tatăl încearcă să pătrundă în sistemul de valori al fiului şi începe să se intereseze de noul tip de cultură căreia îi aparţinea acesta. Avem şi o altă opoziţie: societatea canadiană (cu influenţe franceze) versus societatea americană. Fiul încearcă să îşi convingă tatăl că este mai bine să fie tratat în SUA, pentru că deţin tehnici avansate pentru tratamentul bolii sale. El acceptă doar realizarea unor investigaţii în SUA, dar nu acceptă să rămână acolo la tratament. Cum am putea traduce acest comportament în limbajul filosofiei culturii? Tatăl acceptă să arunce o privire în cultura de masă, dar nu îşi doreşte să rămână captivul ei. Pentru tată criteriul valoric este important, dar pentru fiu important devine criteriul comercial. Fiul este omul tranzacţiilor, el rezolvă totul prin vehiculul dominant al noii culturi, banul, iar tatăl este cel care apreciază cultura autentică, forţa potenţialului cognitiv, este un analist fin al istoriei şi al etapelor sociale pe care le-a parcurs sau despre care a studiat. De cele mai multe ori în această societate postindustrială, societate a informaţiei sunt pierdute din vedere cauzele şi se caută doar gestionarea eficientă a unor efecte deja existente sau dacă nu gestionarea, măcar atenuarea lor.
O nostalgie legatã de trecut existã însã faţã de marii gânditori, de operele celebre, de valorile unei culturi deja dispărute; şi tocmai aceastã nostalgie devine o cauzã a problemelor de adaptare. Sunt scene memorabile din film în care Rèmy, alãturi de prietenii sãi, cei care îi împãrtãşesc concepţiile, rememoreazã şi aduc în prim plan perioada vârstei de aur, ai cãror exponenţi sunt, cu toate caracteristicile ei, cu modul de gândire, componenta morală etc.
Boala de care suferă Rèmy, nu este aleasă aleator în film, ci are şi ea o simbolistică aparte. De-a lungul istoriei oamenii au luptat cu o serie de maladii, unele mai dureroase, altele letale, dar fiecare dintre ele i-au demonstrat omului efemeritatea şi fragilitatea sa. Cancerul lui Rèmy este practic figura de stil prin care Denys Arcand încearcă să ne spună că societatea în care trăim este una cancerigenă, în care o invazie de celule strãine care se înmulţesc haotic duc la distrugerea organismului societal.
Limitele acestui eseu nu îmi permit să dezvolt foarte mult acestă temă a postmodernităţii pe care regizorul acestui film ne-o propune spre discuţie. Incertitudinea rămâne cuvântul de ordine al momentului şi fiecare caută principiile de bază, liniile directoare care ar permite cartografierea mutaţiei actuale. La acest sfârşit de veac, dinamica dominantă este mondializarea economiei, prezentă în film prin personajul Sebastien, „prinţul barbarilor”, cum nu întâmplător îl numeşte tatăl său. El este cel care îi explică tatălui său în ce constă ideologia „gândirii unice”, care a decretat că acum este posibilă o singură politică economică şi că numai criteriile de piaţă şi neoliberalismul permit unei societăţi să supravieţuiască pe o planetă care a ajuns o junglă concurenţială.
Comercializarea generalizată a cuvintelor şi a lucrurilor, a corpurilor şi a spiritelor, a naturii şi a culturii care constituie caracteristica centrală a epocii noastre aşază violenţa în miezul noului dispozitiv ideologic. Filmul face referiri frecvente la spectacolul violenţei şi la efectele sale mimetice cărora li se adaugă din ce în ce mai mult, în mod insidios, formele noi de cenzură şi de intimidare care mutilează raţiunea şi anulează spiritul.
Chiar atunci când, aparent, triumfă democraţia şi libertatea pe o planetă eliberată parţial de regimurile autoritare, sub înfăţişări foarte diferite, cenzurile şi manipulările amorsează o paradoxală întoarcere în forţă (scena cu prăbuşirea avioanelor la World Trade Center, simbolul economiei americane). „Opiumuri ale maselor” noi şi seducătoare propun un fel de „cea mai bună lume”, distreză cetăţenii şi îi abat de la acţiunea civică şi revendicativă. Heroina care îi este oferită în film lui Rèmy, pentru a-i calma durerile, este de fapt drogul pe care îl consumăm cu toţii conştient sau nu în fiecare zi, este acel drog care ne adoarme simţurile, ne face să privim fără nici o urmă de criticism efectele pe care cultură aceasta de masă le are asupra vieţilor noastre.
Există o altă scenă plină de încărcătură simbolică în film, cea în care Gaelle, soţia lui Sebastien, este chematã sã evalueze nişte obiectele religioase provenite din biserici. Statuile sfinţilor, care reprezintã cu siguranţă valorile unei culturi anulate, nu îşi mai gãsesc locul în societatea postmodernă, guvernatã de o culturã de masã. Biserica încearcã sã se adapteze, sã îşi „vândã” valorile pentru a-şi gãsi un loc în noul spaţiu cultural, dar nu reuşeşte pentru că valorile superioare, spirituale, sunt înlocuite de valorile comerciale, de consum, iar lumea se desacralizeazã, se apropie de un spirit cu adevărat profanator. Totul acţionează într-o logică de tip puzzle în care mereu ne lipsesc piese, mereu jocul o ia de la început.
Cultura modernă este în agonie, iar cultura postmodernă este într-o stare de extaz straniu, un extaz care pregăteşte un final pe care nu îl vom putea controla.
În lirica şi proza culturii pretehnologice aflăm ritmul unui om care avea timp de aventuri, om care avea şi are plăcerea să mediteze, să contemple, să simtă şi să povestească. Cultura aceasta, desuetă şi depăşită, nu mai poate fi redobândită decât de visători naivi şi paseişti.
În concluzie, filmul prezintă realitatea zilelor noastre, adică explică într-o manieră metaforică şi încărcată de simboluri cultura de masă şi omul unidimensional al lui Marcuse. Trebuie să învăţăm să acceptăm noul tip de societate şi noul tip de cultură, o cultură amalgam, o cultură mozaicată, o cultură în care cuvântul cheie este evoluţie, înspre ce nu se ştie exact. Astfel cultura de masă este văzută adesea ca o mitologie a fericirii, având drept scop să coboare de pe piedestal cultura înaltă şi să o aducă în plasma cotidianului.

Wednesday, May 23, 2007

Cum evaluăm performanţele personalului?


În contextul general al procesului de globalizare, caracterizat printr-un ritm accelerat al dezvoltării tehnologice, al mondializării pieţelor şi printr-o concurenţă fără precedent, managementul organizaţiilor a devenit tot mai preocupat de performanţă. Nici o organizaţie nu îşi mai poate permite să-şi plătească angajaţii decât pentru performanţe ridicate (excelenţă). Din acest motiv, evaluarea performanţelor profesionale a devenit foarte răspândită şi este utilizată în toate tipurile de organizaţii, din domenii de activitate diferite. În timp, aceasta şi-a extins paleta metodelor de evaluare, de cuantificare obiectivă a performanţelor, de reducere sistematică a surselor de erori şi de restructurare a sistemelor de apreciere. În ultimii 20 de ani, s-a impus conceptul de management al performanţei, o abordare care asigură activarea mecanismelor motivaţionale, optimizarea performanţelor şi a managementului resurselor umane. Organizaţiile contemporane au devenit organizaţii multiculturale, dinamice şi mult mai deschise, şi din acest motiv aprecierea performanţelor profesionale s-a transformat dintr-o activitate birocratică şi punitivă, într-un mijloc constructiv şi educativ pentru angajaţi.
Descoperirea şi evitarea erorilor în procesul de evaluare a performanţelor profesionale, rămâne în continuare o problemă deschisă pentru activitatea de cercetare. Accentul s-a mutat pe instruirea evaluatorilor în efectuarea aprecierilor, în sensul înţelegerii standardelor de performanţe şi a modului în care sunt definite acestea. De asemenea, evaluatorii au fost implicaţi în construirea sistemelor de evaluare, iar instruirea lor s-a concentrat în special pe cunoaşterea şi evitarea erorilor sistematice de apreciere. Procesul evaluării performanţelor profesionale este un proces circular care nu duce nicăieri şi în care în loc să se evalueze punctele forte ale persoanei şi modul lor de consolidare, se ignoră lucrurile bune şi se concentrează pe cele negative.
La ora actuală, universul locului de muncă s-a modificat radical, clienţii organizaţiilor au o diversitate de opţiuni, scena desfăşurării competiţiei este la nivel mondial, aproape orice sursă de avantaj competiţional pare a fi epuizată, preţul produselor / serviciilor şi-a pierdut tot mai mult rolul de factor decisiv. Elementul esenţial al oricărei afaceri îl constituie acum, păstrarea unei baze de angajaţi şi de clienţi fideli, pentru a asigura supravieţuirea şi creşterea profiturilor organizaţiilor. Soluţia pe termen lung nu se mai poate baza pe politici de marketing şi dezvoltare organizaţională, pe reducerea costurilor, pe retehnologizare şi pe reducerea preţurilor. Ea constă dintr-un mod nou de atrata natura umană, prin reconsiderarea relaţiilor angajat – organizaţie, angajat – clienţi, prin implicarea lor emoţională.
A sosit timpul pentru a înţelege şi recunoaşte că există talente (daruri speciale, predispoziţii naturale, care îi face pe oameni să fie eficienţi într-un domeniu de activitate), care dacă sunt utilizate în posturi adecvate lor, îi potenţează şi îi conduc pe oameni spre excelenţă, spre performanţe superioare. De asemenea, trebuie să abandonăm concepţia conform căreia oricine poate fi educat să facă orice meserie şi să renunţăm la a mai repara punctele slabe prin programe generale de instruire.

In memoriam Raluca Stroescu


De mult timp îmi propun să scriu un articol referitor la moartea Ralucăi Stroescu. Am vrut să îmi intitulez această postare Altarul muncii. Mă întrebam şi încă mă întreb cât este nevoie să jertfim pe acest altar al muncii pentru a ne simţii împliniţi. E nevoie să murim muncind? Sau merită un salariu acest sacrificiu? Cred că trebuie să învăţăm să spunem NU, să ştim să realizăm un echilibru în vieţile noastre, să ne aducem aminte că existenţa înseamnă şi altceva pe lângă bani şi faimă. Trebuie să avem o poziţie socială, trebuie să avem cu ce să ne întreţinem, dar nu e nevoie să ne distrugem viaţa pe care merită să o savurăm clipă de clipă. Am citit zeci de articole despre moartea Ralucăi şi am meditat îndelung, de aceea scriu de abia acum. Moartea ei a tras un semnal de alarmă pe care cei care îl vor înţelege cu adevărat vor pricepe ce se întâmplă în jurul nostru. Povestea ei de viaţă m-a impresionat şi de aceea vreau să o reamintesc puţin. A dus lipsa unei familii adevărate dupa divorţul părinţilor ei, a iubit arta, când era mică, şi cifrele, mai tarziu. Şi-a iubit bunicii, cei care au crescut-o, şi a dorit întotdeauna să se autodepaşească, să devină cea mai bună. Iubitoare a artelor plastice, pasionată de lumea fascinantă a carţilor şi de frenezia cifrelor. Sensibilă şi raţională, fire luptătoare, cu ochi pătrunzători, extrem de responsabilă şi devotată. Raluca Maria Stroescu a fost şi va fi mândreţea familiei. „Se autodepăşea printr-o ambiţie şi putere de muncă fantastică. De fapt, de mica a câştigat toate olimpiadele si concursurile la care a participat. Are zeci de diplome. A primit mereu lauri şi cununi, însă a pierdut cununa vieţii”, ne descrie Victoria Gheorghievici, în cateva fraze, viaţa nepoatei ei, Raluca. Un om deosebit după cum o descriu toţi cei apropiaţi. Nu cred ca trebuie să o privim ca pe
o ciudată, pentru că, după părerea mea, nu era deloc aşa. Dimpotrivă se lupta pentru ceea ce se 
luptă mulţi tineri: renume şi poziţie socială. Ea a greşit deoarece nu a ştiut să spună NU, nu a ştiut
să se oprească. Din păcate cazul Ralucăi nu este unul izolat. În multe din anunţurile de joburi 
întâlnim sintagma rezistenţă la stres. Începem să înţelegem de ce. Trebuie să ştim foarte clar care ne
sunt priorităţile, ce ne dorim cu adevărat. 
Din păcate Raluca ne-a arătat asta cu preţul vieţii. Dumnezeu să o ierte!   

Tuesday, May 22, 2007

Candidatul ideal în HR


În ultimul timp există o tentaţie din ce în ce mai sporită în ceea ce priveşte domeniul resurselor umane। Este o zonă în care urcarea pe scara ierarhică se face relativ mai uşor şi câştigurile sunt destul de mulţumitoare. În special în partea de recrutare există o expansiune evidentă. Să vedem care ar fi principalul motiv pentru care domeniul e atractiv. Faptul că se avansează repede, dar şi posibilitatea de a învăţa lucruri despre foarte multe industrii într-un timp scurt, dezvolţi multiple contacte şi devii un personaj vizibil pe piaţa dinamică a muncii. Dar care ar fi portretul ideal al unui astfel de om? Cum trebuie să fie HR-istul model? În primul rând discret, pentru că lucrează cu foarte multe persoane, care provin din industrii diferite şi fiecare are secretele sale ce nu trebuie divulgate. Acesta este şi un lucru cerut de codul deontologic. Trebuie să fie un bun mediator, sa gestioneze situaţiile conflictuale şi să poată lucra sub presiune. Apoi trebuie să înţeleagă businessul, să aibă abilităţi de persuasiune, să fie un bun comunicator, să fie diplomat şi nu în ultimul rând charismatic. HR-ul este un domeniu în care charisma şi diplomaţia sunt foarte importante, clienţii trebuie să aibă încredere în tine, iar viitorii angajaţi trebuie să înţeleagă că tu eşti acolo să îi ajuţi să se dezvolte, să le oferi un sprijin şi nu să îi sancţionezi sau persecuţi.

Monday, May 21, 2007

Pre-employment screening


Un nou termen pe care l-am învăţat de curând în această lume fascinantă a HR-ului. Vă întrebaţi poate ce înseamnă acestă denumire ce sună destul de complicat în aparenţă. Ea este o scanare a viitorului angajat al unei companii. După trimiterea CV-ului, începe o verificare amănunţită a informaţiilor din el înainte de angajare. Dar pentru aceasta ai nevoie de specialişti, de oameni care să ştie cum se procedează într-un astfel de caz. Fraudarea, furtul intelectual, supraevaluare sunt fenomene des întâlnite în zilele noastre atât în România, cât şi în alte ţări. Pentru astfel de verificări amănunţite departamentele de HR externalizează această activitate. Se minte de regulă în legătură cu experienţa, educaţia şi calificările profesionale. O simplă verificare se poate face şi pe Google. De aceea trebuie să fim atenţi şi la ceea ce facem în cyberspace. Pre-employment screening îmi pare un instrument excelent pentru a reduce riscul angajarii unor persoane total nepotrivite.

Sunday, May 20, 2007

Fast Jobbing


Trăim într-o lume fast. Fast food, fast blogging, fast loving, fast shopping. Pe lângă acestea avem şi fast jobbing. De ce e totul fast? De ce merge totul atât de repede? Trăim într-o lume globalizată, iar acesta este unul din efecte, totul se petrece cu repeziciune. Companiilor de recrutare nu le-a mers niciodată mai bine. Migraţia angajaţilor, de la manageri până la cei mai simpli angajaţi, a atins recorduri nemaiîntâlnite. De aceea trebuie să învăţăm să ne adaptăm timpurilor prezente.

Friday, May 18, 2007

Executive Briefing


Un termen relativ nou pe piaţa de HR din România, dar folosit uzual pe piaţa vestică. El înseamnă ceva scris pe scurt şi se referă la CV. Executive Briefing (EB) este o prezentare a ta ca viitor angajat, pe scurt şi la obiect. Nu ţine loc de CV, dar face o rezumare a calităţilor şi a acelor trăsături care te pot evidenţia faţă de ceilalţi candidaţi. EB uşurează munca celor din departamentul de HR şi îi face să înţeleagă rapid şi facil cine eşti. Pentru fiecare job la care aplicăm ar trebui să elaborăm un EB separat, funcţie de natura job-ului respectiv. EB-ul poate fi trimis singur sau împreună cu CV-ul. EB-ul poate fi calea ta spre un job de vis.