Si Deus nobiscum, quis contra nos?
Îndrăzneşte să cunoşti!
Ducit Amor Patriae
Tot ceea ce este necesar ca răul să triumfe este ca oamenii buni să stea cu mâinile în sân.
(Edmund Burke)
Încearcă să nu fii un om de succes, ci un om de valoare! (Albert Einstein)
Nu voi fi un om obişnuit pentru că am dreptul să fiu extraordinar. (Peter O`Toole)
Modestia este, faţă de merit, ceea ce este umbra pentru figurile dintr-un tablou: îi dau forţă şi relief. (La Bruyere)
Maestru este numai acela care este dăruit cu harul de a învăţa pe alţii. Cu adevărat maestru este numai cel care, având el însuşi multă bogăţie sufletească, ştie să dea tot, ştiinţă, pricepere şi suflet, fără intenţii preconcepute şi fără să aştepte nimic în schimb. (Octavian Fodor)

Talent hits a target no one else can hit, genius hits a target no one else can see. (Schopenhauer)
We are what we repeatedly do. Excellence, then, is not an act, but a habit. (Aristotle)

Sunday, December 30, 2012

Despre magia cuvintelor frumoase


Pentru un an 2013 altfel


Friday, December 28, 2012

Mărgăritare duhovniceşti. Rugăciunea


Privegheaţi şi vă rugaţi” (Matei 26, 41)
Pomenirea Numelui lui Iisus să se unească cu respiraţia ta şi atunci vei cunoaşte folosul isihiei.
Pildă de rugăciune să-ţi fie văduva aceea („adică sufletul care a ră­mas văduv de Acesta”) pe care a nedreptăţit-o vrăjmaşul ei, adică tru­pul (Luca 18, 3).
Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea” (Psalmul 15, 8).
Când porneşti să stai înaintea Domnului, haina sufletului tău să fie ţesută în întregime cu firul gândurilor curat al nepomenirii de rău. Alt­fel cu nimic nu te foloseşti din rugăciune („Şi ne iartă nouă…, precum şi noi iertăm…”).
Un mod folositor de rugăciune este următorul:
a.    doxologie sinceră şi mulţumire;
b.    mărturisirea păcatelor noastre şi zdrobirea sufletului nostru, cu sen­ti­mentul că cel dintâi dintre păcătoşi sunt eu;
c.    cererile noastre.
… Rugăciunea unui om smerit care crede că este mai rău decât toţi are mai multă valoare decât privegherea pe care o face altul cu cuget tru­faş. Când ne rugăm cu mândrie ne batjocorim pe noi înşine.
Nu uitaţi că trecem prin vremuri grele şi trebuie multă rugăciune. Să vă amintiţi de nevoia cea mare pe care o are lumea astăzi şi marea pre­tenţie pe care o are Dumnezeu de la noi pentru rugăciune.
… De multe ori, multa grăire în rugăciune a creat în minte în­chi­pu­i­ri şi confuzie, în timp ce dimpotrivă, rugăciunea cu puţine cuvinte a­du­nă mintea.
Începutul rugăciunii este să fie alungate atacurile vrăjmaşe de la a­pa­riţia lor, printr-un cuvânt hotărât. Mijlocul rugăciunii este ca mintea să rămână la cuvintele şi la sensurile rugăciunii. Iar finalul rugăciunii este ca mintea să fie răpită la Domnul.
Când nu suntem singuri la vremea rugăciunii, atunci să adoptăm doar doar lăuntric starea potrivită de implorare. Iar atunci când lipsesc cei care ne vor lăuda, să adaptăm pe măsură şi starea cea din afară.
… De vreme ce te-ai îndepărtat de iubirea lumii şi de iubirea de plă­ceri, leapădă de la tine gândurile, leapădă trupul, şi atunci roagă-te! Pentru că rugăciunea nu este nimic altceva decât înstrăinarea de toată lu­mea văzută şi nevăzută. Să nu primeşti în rugăciunea ta nicio ima­gi­ne sensibilă şi închipuire, ca să nu fii înşelat şi dispreţuit.
… Rugăciunea unui om smerit care crede că este mai rău decât toţi are mai multă valoare decât privegherea pe care o face altul cu cuget tru­faş. Când ne rugăm cu mândrie ne batjocorim pe noi înşine.
… Trebuie să ne rugăm pentru toţi cei care ne grăiesc de rău şi să cerem de la Dumnezeu să le dea pocăinţă, luminare, sănătate şi să nu lăsăm înlăuntrul nostru nicio urmă de ură pentru ei.
Un creştin care nu se roagă este un creştin fără putere, şi aşa cum soa­rele este lumină în trup, la fel şi rugăciunea este lumină în suflet.
Rugăciunea este „oxigenul” sufletului, nevoia acestuia şi nu trebuie so­cotită o povară. Nu există altă osteneală mai grea decât să se roage omul şi să se nevoiască în rugăciune.
Rugăciunile noastre urcă mai lesne la cer când sunt purtate de Năs­că­toarea de Dumnezeu. „Uşa milostivirii deschide-o nouă, bine­cuvân­ta­tă Născătoare de Dumnezeu”.
Folosul rugăciunii este mare când aceasta se face cu grijă, pri­ve­ghe­re, evlavie, credinţă, cucernicie şi luare aminte.
Rugăciunea curată şi stăruinţa în rugăciune atrag harul lui Dum­ne­zeu în inima noastră.
Să te rogi mereu şi să nu te împuţinezi sufleteşte rugându-te, nici să ceri cu nepăsare mila lui Dumnezeu şi să te străduieşti ca şi cu toate ar ţine de tine.
SURSA: Cuv. Paisie AGHIORITUL (2009). Mica filocalie. Galaţi: Editura Egumeniţa. pp. 156-161.

Tuesday, December 25, 2012

Să ne facem datoria!


Sunday, December 23, 2012

Thursday, December 20, 2012

Mărgăritare duhovniceşti. Patimile, ispitele şi pocăinţa


Patimile
În Vechiul Testament, babilonia era mic copil. De pildă cereai pă­mânt şi îţi aducea paie. Acum avem babilonia cea pătimaşă. Ceri pă­mânt şi îţi aruncă o cărămidă în cap. Dacă omul se fereşte de orice lu­cra­re rea şi îşi taie voia, atunci lucrează după cuviinţă. În tot cazul, va pri­mi lumina dumnezeiască. Pentru că doar atunci când dispare păre­rea ta vin „ideile” dumnezeieşti.
Nu este o tactică corectă să te războieşti cu patimile tale. Mai bine să le tai mijloacele de supravieţuire.
Când trupul se va usca prin nevoinţă, patimile nu vor mai apărea.
Obişnuieşte-te să biruieşti patimile mici, dacă vrei să înveţi să le bi­ru­ieşti şi pe cele mari cu uşurinţă.
Aşa cum norii împiedică soarele să strălucească, la fel patimile îm­pie­dică şi întunecă mintea.
Spune-mi, ce folos ai dacă stăpâneşti peste popoare, dar eşti rob al pa­timilor tale?
Ispitele
Prin ispite, dacă le fructificăm corect, ni se dă de multe ori ocazia ca viaţa noastră, care este antievanghelică, să devină evanghelică.
Când omul este încercat de ispite, îşi descopră neputinţa, se sme­reş­te, şi astfel, atrage harul lui Dumnezeu.
Într-un fel ispiteşte Dumnezeu şi într-alt fel diavolul. Acesta din ur­mă ispiteşte ca să piardă, în timp ce Dumnezeu o face ca să ne încu­nu­ne­ze.
Omul nu este pedepsit fără îngăduinţa lui Dumnezeu. Şi aceasta se întâmplă ca să se pocăiască şi să se folosească sufletul lui.
Celor care au ispite puternice, urmează ca Dumnezeu să le dea înţe­lep­ciunea şi harul Lui. Află că, fără ispite, te găseşti departe de calea lui Dumnzeu şi nu calci pe urmele sfinţilor. Aceştia s-au întărit prin ve­­­deniile dumnezeieşti şi au răbdat orice ispită pentru iubirea lui Dum­­nezeu.
Dumnezeu nu dă nimănui o harismă fără să-i dea mai întâi o mare ispită.
Dumnezeu îngăduie ispitele:
§      prietenilor Săi, ca să aibă îndrăzneală înaintea Lui;
§      nevoitorilor, pentru creşterea bogăţiei duhovniceşti;
§      celor nepăsători, ca să-i păzească în căderile lor;
§      celor care dorm, ca să se trezească;
§      celor care sunt departe de El, ca să se apropie.
Astfel, Bunul Dumnezeu prin medicamente amare dăruieşte să­nă­ta­te sufletelor noastre.
Nimeni n-ar putea să intre neispitit în Împărăţia cerurilor. Pentru că aşa cum spune un cuvânt: „Ridică ispitele şi nimeni nu se va mai mân­tui”.
SURSA: Cuv. Paisie AGHIORITUL (2009). Mica filocalie. Galaţi: Editura Egumeniţa. pp. 145-148.
Pocăinţa
Începutul mântuirii sufletului se realizează prin izbăvirea de păcate. Omul nesăbuit moare în păcatele lui, fără să se pocăiască.
Unicul mod ca cineva să-şi îndrepte păcatele este să accepte că a gre­şit şi să se pocăiască.
Trebuie să spunem că am pierdut fiecare zi în care nu ne-am pocăit şi nu ne-am întristat pentru păcatele noastre, chiar dacă s-a întâmplat să facem alte lucruri bune în decursul acesteia.
Pocăinţa înseamnă să te lipseşti de orice mângâiere trupească, fără să te întristezi deloc.
Pocăinţa nu se realizează doar îndepărtându-e de păcatele de di­na­in­te, ci şi săvârşind fapte bune.
Ca să ştergem o greşeală de-a noastră din amintirea oamenilor ne trebuie mulţi ani. Lui Dumnezeu Îi este suficient doar o lacrimă. Deci să stingem pârjolul pe care l-au aprins păcatele noastre, nu cu multă apă, ci cu puţine lacrimi.
Atmosfera curăţită de nori este luminată de soare. Sufletul care şi-a curăţit prin pocăinţă păcatele este luminat de lumina dumnezeiască.
Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău”. „Împărate ceresc, primeşte-ne în pocăinţă şi mărturisire, ca un bun şi iubitor de oameni”.
SURSA: Cuv. Paisie AGHIORITUL (2009). Mica filocalie. Galaţi: Editura Egumeniţa. pp. 136-136.

Monday, December 17, 2012

Finland: an education phenomenon?

Ediţie specială Adevărul Live cu Academicianul Solomon Marcus

Call Me Maybe - Harvard Economics Department

Mărgăritare duhovniceşti. Cugetarea


Multele lecturi formează omul în spiritul enciclopedic. Scopul însă este cum mă voi forma teocentric.
Ca să ne fie de folos, cărţile patristice trebuie citite cu smerenie, a­ten­ţie şi rugăciune. Ele se aseamănă cu tomografele, căci aşa cum ace­lea „fotografiază” starea trupească a omului, la fel şi prin acestea se „fo­tografiază” starea lor duhovnicească. Însă duhul Părinţilor se face se­sizabil doar prin duh. Citiţi-i pe Sfinţii Părinţi, chiar şi o pagină, do­uă pe zi. Sunt „vitamine” foarte energizante!
Primul pas spre cunoaştere este ca cineva să-şi înţeleagă propria ig­no­ranţă. Ca să aprecieze însă mărimea ei, trebuie să cerceteze mult şi de toate.
Nu vă osândiţi pe voi înşivă pentru toate câte nu ştiţi fără să greşiţi, ci pentru toate câte vă arătaţi nepăsători să învăţaţi.
Cultivare este ceea ce rămâne când încheiem cititul. Din nefericire, mulţi nu citesc decât ceva uşor, ca să le vină somnul, în timp ce lec­tu­ra este ca să ne trezim.
Oamenii „deştepţi” studiază ca să afle mai multe, cei superficiali ca să se arate mai interesanţi. Cu cât studiem mai mult, cu atât desco­pe­rim neştiinţa noastră.
A citi cineva fără să aprofundeze este ca şi cum ar mânca fără să di­ge­re. Scrierile nu trebuie să fie citite, ci cercetate cu multă atenţie.
Să studiezi ceea ce merită să fie cercetat.
Cultivarea minţii este atât de necesară ca şi hrana pentru trup. Prin rugăciune ne îndreptăm spre Dumnezeu. Prin cercetarea cărţilor sfinte Dumnezeu se îndreaptă spre noi.
Prin multă cugetare şi mai multă nevoinţă, violenţa şi sălbăticia pa­ti­milor slăbeşte.
Sfânta Scriptură este arsenalul bunului creştin. Cercetând în fiecare zi Cuvântul lui Dumnezeu vei rămâne invulnerabil la atacurile păca­tu­lui.
SURSA: Cuv. Paisie AGHIORITUL (2009). Mica filocalie. Galaţi: Editura Egumeniţa. pp. 134-135.

Despre autosuficienţă cu Lucian Blaga


Thursday, December 13, 2012

Despre România profundă cu Ovidiu Hurduzeu


Mărgăritare duhovniceşti. Raţiunea


Omul trebuie să-şi silească mintea să slujească în chip corect. S-o îndemne să slujească măririlor lui Dumnezeu, ca să-L afle pe Acesta, nu să-şi facă Dumnezeu din propria minte.
Cel care crede că poate să cunoască tainele lui Dumnezeu prin me­di­taţia ştiinţifică exterioară se aseamănă cu nesăbuitul care vrea să va­dă Raiul cu telescopul.
Când omul încearcă să rânduiască lucrurile doar cu raţiunea, nă­u­ceş­te. Trebuie să-L pună pe Dumnezeu înaintea oricărei lucrări. Raţiu­nea lumească falsifică sentimentul duhovnicesc.
Când raţiunea se pune în lucrare, omul nu poate să înţeleagă nici Evan­ghelia, nici pe Sfinţii Părinţi.
Mintea simpluţă (cea care n-a fost sfinţită) este rangă de fier, fără mag­net, care loveşte metalele ca să le tragă, dar acestea sunt doar „scrie­­­je­lite”, fără să fie apucate.
Prin raţiunea noastră, noi oamenii, nu-L lăsăm pe Hristos să lu­cre­ze. Învăţaţi acum corect Evanghelia, dacă vreţi să deveniţi oameni ai Evangheliei şi nu protestanţi. Raţiunea zdruncină credinţa. Mare lucru e credinţa! Vedeţi că şi Apostolul Petru prin credinţă a mers pe valuri. Când a intrat în lucru raţiunea, însă, a început să se scufunde.
Dacă Hristos ar fi avut această raţiune omenească pe care o au as­tăzi mulţi oameni, n-ar fi lăsat tronul Său ceresc, ca să Se coboare pe pământ, să fie umilit şi răstignit de noi, oamenii nenorociţi!
SURSA: Cuv. Paisie AGHIORITUL (2009). Mica filocalie. Galaţi: Editura Egumeniţa. pp. 127-128.

Monday, December 10, 2012

Despre valoarea omului


Mărgăritare duhovniceşti. Cunoştinţele


Există primejdia ca multele cunoştinţe să ne umfle capul, să-l facă „ae­rostat” şi să-l pună în pericol, sau să se spargă în aer (prin schizo­fre­nie) sau să se sfărâme (prin mândrie) şi să se facă bucăţi.
Cel care nu se străduieşte să se cunoască pe sine îşi acoperă conti­nuu mizeriile, îşi semeţeşte fruntea, stă pentru puţin pe culmi prin mân­­dria lui, şi în cele din urmă cade grămadă la pământ.
Cercetarea de sine este cea mai folositoare dintre toate. Omul poate să cerceteze multe cărţi dar, dacă nu se cercetează pe sine, tot ceea ce ci­teşte se pierde.
Dacă omul nu se ocupă de sine însuşi, ispita îi va da de treabă să se ocupe de ceilalţi.
Cel care îi cunoaşte pe ceilalţi se numeşte cultivat, dar cel care se ştie bine pe sine este într-adevăr înţelept.
Cel care ştie puţin vorbeşte mult, iar cel care cunoaşte multe rămâ­ne tăcut. Primul se poartă aşa pentru că le socoteşte însemnate pe a­ces­tea puţine pe care le ştie. Celălalt tace deoarece ştie mărimea şi va­loa­rea celor pe care nu le ştie.
Ceea ce cunoaştem înseamnă nimic, ceea ce nu ştim este nemăr­gi­nit. Cunoaşterea seacă ne face mândri, iar înţelepciunea smeriţi.
Omul nostru cel vechi fură tot ceea ce face omul nou. Când în­vă­ţăm să-l prindem, îi prindem pe toţi hoţii care ne fură orice lucru care ni-l dă Dumnezeu, bogăţia duhovnicească rămâne la noi.
SURSA: Cuv. Paisie AGHIORITUL (2009). Mica filocalie. Galaţi: Editura Egumeniţa. pp. 89-90.

Despre relaţiile interumane cu părintele Nicu Steinhardt


Despre dezvoltare personală cu Constantin Brâncuşi


Sunday, December 9, 2012

Mărgăritare duhovniceşti. Multă vorbire


Acum se pierde mult timp cu cuvintele.
Dacă ni s-ar cere impozit pe cuvintele pe care le rostim, ştiţi cât de mult am lua aminte?
Cel care vorbeşte fără să gândească la ceea ce spune se aseamănă cu cel ce trage cu arma fără să ţintească.
Odată ce ţi-a scăpat un cuvânt nu poţi să-l aduci înapoi. Bunul Dum­nezeu ne-a dat o limbă şi două urechi, ca să auzim îndoit ceea ce spunem.
Cel care iubeşte multa vorbire nu scapă de păcat. Cel care ia seama cum vorbeşte se păzeşte pe sine de mâhniri.
Bârfa îi face pe unii nelucrători, absenţi cu desăvârşire.
De multe ori m-am căit că am vorbit, dar niciodată că am tăcut. Alt­ceva este să spun multe cuvinte şi altceva să spun cuvinte potrivite. Aşadar, te faci stăpânul cuvintelor când n-ai grăit şi robul acelora când ai grăit.
Pe om nu trebuie să-l judecăm după modul în care vorbeşte, ci şi după modul în care tace. Cel care ştie să-i asculte pe ceilalţi a învăţat multe.
Cel ce spune multe cuvinte, dar este lipsit de fapte, se aseamănă cu un copac cu multe frunze, însă fără rod.
Ieşind din chilia ta, să faci economie în folosirea limbii, pentru că aceasta ştie să răspânească degrabă multe osteneli.
Cel care se îngrijeşte pentru ceasul morţii lui îşi împuţinează cu­vin­tele. Şi cel care a dobândit doliu în sufletul lui fuge ca de foc de multă grăire.
Mai bună este căderea pe pământ decât căderea din pricina lim­bii”. (Isus Sirah 20, 19)
SURSA: Cuv. Paisie AGHIORITUL (2009). Mica filocalie. Galaţi: Editura Egumeniţa. pp. 154-155.

Saturday, December 8, 2012

Un sfat pentru votul de mâine


Tuesday, December 4, 2012

Fericirile Cuviosului Paisie AGHIORITUL




1)         Fericiţi sunt cei care au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lu­mii şi trăiesc departe de lu­me şi aproape de Dumnezeu împăr­tă­şin­du-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.
2)         Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască ascunşi şi dobândind vir­tuţi mari, n-au dobândit nici mă­car o faimă mică.
3)         Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe nebunii pentru Hristos pă­zindu-şi în felul acesta bo­gă­ţia lor duhovnicească.
4)         Fericiţi sunt cei care nu propovăduiesc Evanghelia prin cuvinte, ci o trăiesc şi o pro­po­vă­du­iesc prin tăcerea lor, prin harul lui Dum­ne­zeu, care îi trădează.
5)         Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt clevetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lă­u­da­ţi pe drept pentru viaţa lor virtuoasă. Acesta este semnul sfinţeniei şi nu nevoinţa seacă a fap­telor tru­peşti şi numărul mare al nevoinţelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie şi cu scopul de a omo­rî pe omul cel vechi, creeaza nu­mai simţăminte false.
6)         Fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi decât să ne­drep­tă­ţeas­că şi primesc ne­tul­bu­ra­ti şi în tă­cere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atot­ţii­torul” şi de Acesta aşteaptă să fie îndreptăţiţi iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.
7)         Fericiţi sunt cei care fie s-au născut betegi, fie s-au făcut din nea­ten­ţia lor, dar nu murmură, ci slă­vesc pe Dumnezeu. Aceştia vor avea locul cel mai bun în rai împreună cu mărturisitorii şi mu­ce­nicii, care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi pi­cioa­re­le lor spre tăiere, iar acum, în rai, neîncetat sărută cu evlavie picioarele şi mâinile lui Hristos.
8)         Fericiţi sunt cei care s-au născut urâţi şi sunt dispreţuiţi aici, pe pământ, deoarece acestora, dacă slă­vesc pe Dumnezeu şi nu câr­tesc, li se păstrează locul cel mai frumos din rai.
9)         Fericite sunt văduvele care au purtat haine negre în această viaţă, fie şi fără voie şi au trăit o via­ţă duhovnicească albă slăvind pe Dumnezeu fără să murmure, iar nu cele care poartă haine pes­tri­ţe şi duc o viaţă pestriţă.
10)     Fericiţi şi de trei ori Fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, de­oa­re­ce unii ca aceştia au izbutit să-şi fa­că pe Dumnezeu tată încă din această viaţă, având în ace­laşi timp depusă în casieria lui Dumnezeu afecţiunea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu do­bândă.
11)     Fericiţi sunt părinţii care nu folosesc cuvântul nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viaţa lor sfântă, pe care copiii o imi­tă şi, bucuroşi, urmează lui Hristos cu nobleţe duhov­ni­ceas­că.
12)     Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi din pântecele maicii lor”, dar mai Fericiţi sunt ace­ia care s-au născut cu tot felul de pa­ti­mi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dez­rădăcinat do­bândind împărăţia lui Dumnezeu întru sudoarea feţii” lor.
13)     Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhov­ni­cesc şi astfel, fără osteneală, au spo­rit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai Fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi care nu au fost ajutaţi deloc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi în­tor­­cându-se cu 180 de grade, şi-au înaripat su­fletul ieşind din sfe­ra de atracţie a pământului şi mişcându-se în orbita duhovni­ceas­că.
14)     Mirenii îi numesc norocosi pe astronauţii care se mişcă în spaţiu, câteodată în jurul lunii, al­te­ori pe lună. Însă mai Fericiţi sunt ne­ma­terialnicii lui Hristos, zburătorii prin rai, care urcă la Dum­ne­zeu şi adeseori umblă prin rai, în adevarata lor locuinţă, cu mij­lo­cul cel mai rapid şi fără mult com­bustibil, ci doar cu un posmag.
15)     Fericiţi sunt cei care slăvesc pe Dumnezeu pentru luna ce îi lu­mi­nează şi îi ajută să meargă noap­tea, însă mai Fericiţi sunt cei care au priceput că nici lumina lunii nu este a lunii şi nici lumina lor du­­hovnicească nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Căci zidirile, fie că lucesc ca o­glinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conservă, da­că însă nu vor cădea razele soarelui peste ele, nu este cu putinţă să lu­cească.
16)     Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care trăiesc în palate de cristal şi au toate înlesnirile, însă mai Fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa lor şi s-au eliberat de lanţul acestei evo­lu­ţii lu­meşti a multor înlesniri (de fapt a multor greutăţi) şi astfel s-au slo­bozit de neli­niş­tea în­fri­co­şătoare a epocii noastre.
17)     Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care pot să dobândească bu­nă­tă­ţile lumii. Dar mai Feri­ci­ţi sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos şi se lipsesc de orice mângâiere ome­neas­că a­flân­­du-se ast­fel lân­gă Hristos zi şi noapte în mângâierea Sa dumnezeiască, care de multe ori este atât de mare, în­cât unii îi spun lui Dum­ne­zeu: Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este mul­tă şi nu încape în inima mea cea mică”.
18)     Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, de­oa­rece aceştia au toate înlesnirile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai Fericiţi sunt cei care au nu­mai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spu­ne dumne­ze­iescul Pavel. În fe­lul acesta ei au izbutit să se în­stră­ineze de lumea cea deşartă folosind pământul doar ca reazem pi­­cioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflân­du-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.
19)     Norocoşi sunt cei care devin generali şi miniştri, dar şi cei care devin şi pentru câteva ore, atunci când se îmbată şi se bucură pen­tru aceasta. Dar mai Fericiţi sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat şi au izbutit prin Duhul Sfânt să de­vi­nă îngeri pă­mân­teşti. Unii ca aceş­tia au aflat caneaua paradisiacă prin care beau şi se îmbată mereu de vinul paradisiac.
20)     Fericiţi cei care s-au născut nebuni, caci vor fi judecaţi ca nebuni şi astfel vor intra în rai fără pa­şa­port. Dar mai Fericiţi şi de trei ori Fericiţi sunt cei foarte învăţaţi, care o fac pe ne­­­bu­nii pentru dra­­gostea lui Hristos şi îşi bat joc de toată deşertăciunea lumii. Această ne­bu­­nie pentru Hristos pre­ţuieşte mai mult decât toată ştiinţa şi înţelepciunea înţelepţilor în­tre­gii lumi.

Monday, December 3, 2012

ÎNVAŢĂ DE LA TOATE



Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la pietre cât trebuie să spui,
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
Învaţă de la toate, că toate-ţi sânt surori,
Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la apă să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea s-o cunoşti,
Învaţă de la stele că ceru-i numai oşti.
Învaţă de la greieri, când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş cu ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci!

21 de ani de la moartea marelui Petre Ţuţea. Doamne, odihneşte-l cu drepţii Tăi!

Saturday, December 1, 2012

SMART DIASPORA



Am onoarea de a participa online mâine 2 Decembrie 2012 între orele 2 şi 4 p.m. la Webinar-ul SMART DIASPORA- Dezbateri Globale LSRS despre întoarcerea acasă.

LSRS pregătește o propunere pentru adoptarea unei strategii naţionale privind atragerea tinerilor cu studii în străinătate în sistemul public şi în mediul privat românesc.

Acest document va fi înaintat autorităţilor şi va fi făcut public la cea de-a patra ediţie a Galei Studenților Români din Străinătate (8 ianuarie 2013, Bucureşti). Înainte de definitivarea propunerii de Strategie, LSRS îi invită pe toți membrii să se pronunțe asupra lor în cadrul unor dezbateri.

Filiala LSRS Marea Britanie va organiza un Webinar pe data de 2 decembrie.

CE: Strategia Multidimensională de Atragere în România a Tinerilor din Diaspora, dezbatere în filiala Marea Britanie.
CINE: Voi, studenţii români din UK.
UNDE: Online pe Facebook, sau la sediul Institutului Cultural Român dacă sunteţi în Londra.
 
Agendă:
1. Prezentarea contextului dezbaterii.
2. Prezentarea Propunerii SMART (focus pe recomandările formulate).
3. Discuţii în jurul „Întoarcerii acasă”.
4. Discuţii în jurul „Păstrării și valorificării celor ce revin”.
5. Discuţii în jurul „Reorientării către România”.
6. Concluzii. Prezentarea paşilor următori.

Mesaj către românii de pretutindeni




DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE!
CROIEŞTE-ŢI ALTĂ SOARTĂ!

ISTORIA ZILEI DE 1 DECEMBRIE 1918


Despre viitorul României


Trei culori


Maică Românie, eu din suflet te iubesc !



Îmi propun de ceva timp să scriu acest text. L-am scris şi rescris de mai multe ori considerând că nu este suficient de elocvent şi că nu exprimă în totalitate sentimentele mele. Am mai avut câteva încercări şi anii trecuţi în diverse contexte.
Dar azi pentru că e ziua ta, Maică Românie, voi încerca să o fac din nou, să zugrăvesc prin cuvinte ceea ce simt.
România, român, românism, românitate...Sunt cuvinte pe care le port mereu cu mine indiferent unde mă aflu. Iubirea de neam şi de ţară sunt nişte lucruri atât de speciale încât le asemuiesc cu iubirea de mamă.
Mă uit în jur şi aud mereu vorbe de genul: „m-am săturat de ţara asta!”, „ o ţară frumoasă, păcat că e locuită”, „România? Lumea a treia”. Sunt doar câteva dintre apelativele care descriu România şi românii. Şi sunt spuse de români, aici în România. Paradoxuri, controverse, probleme. Toate acestea despre Maica noastră, a românilor de pretutindeni. Oare suntem fericiţi să auzim aşa ceva? Oare este adevărat? Ne reprezintă? Eu cred că nu. Depinde ce fel de Românie purtăm în sufletul nostru. Pentru mine România e profundă, autentică şi frumoasă.
Gândindu-mă la toate aceste lucruri, îmi vin în minte şi cuvintele marelui Nicolae Bălcescu, cel care ne învaţă: „ O naţie nu se poate mântui decât prin sine însuşi”. Aşadar să avem încredere în zestrea noastră nativă şi să luptăm pentru Maica Românie. Datoria cea mai importantă pe care o avem este aceea de a reconstrui, a reclădi ceea ce strămoşii noştri au luptat cu mare greutate să ne lase moştenire. Noi trebuie să lăsăm vorbele la o parte şi să facem loc faptelor. Mă bucură să văd că uşor, uşor, apar tot mai multe iniţiative de promovare a României autentice. Lupt şi eu cât şi cum pot pentru această Românie: cea a olimpicilor, a campionilor, într-un cuvânt a românilor frumoşi.
Şi pentru că e ziua ta, Maică Românie, eu îţi doresc să redevii la fel de strălucitoare cum erai odată şi să nu uiţi că noi, fiii tăi, te iubim din tot sufletul!

Mariana Deac - Fraţi români din lumea-ntreagă