Martirii de lângă noi

Pentru cei mai mulţi dintre noi, cuvântul martir are o rezonanţă arhaică, reprezintă ceva care aparţine altei lumi, demult apuse. Dar, recent, am avut privilegiul să întâlnesc martiri. În mulţimea gălăgioasă, mi-a atras privirea un domn în vârstă, cu privire albastră şi senină, de dac, rupt parcă din istorie, coborât de pe Columna lui Traian, care stătea discret, fără să fie observat de alţii. În acel moment nu am mai auzit zarva din jur, pentru că am fost transpusă în altă dimensiune – una a liniştii, păcii şi sfinţeniei. Am îndrăznit să-i adresez câteva cuvinte şi din convorbirea cu domnia sa mi s-a confirmat ceea ce bănuisem eu, iar emoţiile m-au copleşit până la lacrimi. Am hotărât, atunci, să mă concentrez mai mult asupra acestui segment al istoriei noastre, pentru că importanţa problemei foştilor deţinuţi politici – cum fusese interlocutorul meu – mi se impusese şi nu am dreptul să ignor această realitate: a martirilor care şi-au sacrificat tinereţea şi sănătatea pe altarul Neamului Românesc şi care nu şi-au dat cinstea pe ruşine, nu şi-au vândut, „pe câţiva arginţi“, onoarea, patriotismul şi credinţele ancestrale, nici măcar pentru a se salva de ororile din închisorile comuniste.

Puţini dintre noi ştiu că ei au existat vreodată şi încă mai există, în ciuda chinurilor pătimite. E-adevărat că, în unii ani ai acestor ultime două decenii ticăloase, s-a mai vorbit despre foştii deţinuţi politici, dar memoria opiniei publice este scurtă. Martirilor, care au rezistat urii şi torturilor torţionarilor şi gardienilor, Dumnezeu le-a răsplătit curajul, onoarea, răbdarea şi jertfa cu senectutea frumoasă, căci, iată, supravieţuiesc şi în aceste zile oribile, când bătrânii şi nou-născuţii sunt daţi afară din spitale! Poate am trecut pe lângă domniile lor pe stradă, dar nu le-am observat prezenţa demnă şi, totodată, atât de discretă. Cine să-i mai remarce în atâta zarvă, stres, praf, trafic isteric, scandaluri mondene şi politice?! Cine să se mai gândească la bătrânii-martiri, foştii deţinuţi politici, când şi noi ne zbatem în griji şi nedreptăţi, care se înmulţesc zilnic, şi-i determină pe tot mai mulţi să privească înapoi, spre „epoca de aur“ cu mânie, nostalgie şi regrete din ce în ce mai adânci, deoarece, chiar dacă nu au trecut prin închisorile bolşevice, au ajuns, acum, într-o închisoare generală, ca urmare a ignorării şi a batjocoririi întregului popor de către guvernanţi? Iar, în timp ce privaţiunile se extind asupra a tot mai multora, alţii, o minoritate depravată, aleargă după averi ilicite, sustrase din averea publică şi, după atâta efort de delapidare, pleacă la relaxare în vacanţe consumate în locuri exotice, la preţuri pe măsură!

Şi de ce ne-am mai gândi la aceste existenţe discrete, când memoria martirilor – neştearsă, dar neconsemnată aproape nicăieri – mai subzistă într-o viaţă care mai pâlpâie ca o lumânare aflată spre stingere şi aproape nimeni nu ne spune că aceşti eroi neştiuţi, contemporani cu noi, au avut curajul să ţină piept „ciumei roşii“, care, timp de o jumătate de secol, avea să altereze minţile şi sufletele a milioane de oameni?!

Noi nu ne putem imagina acei ani grei de temniţă, de umilinţe şi schingiuiri, îndurate de martirii noştri anonimi pentru ca acest popor să nu dispară definitiv de pe faţa pământului – popor care, aflat sub vitregia vremurilor, a fost copleşit, adeseori, de povara „compromisurilor istorice“ comise de unii dintre conducătorii trădători de neam şi ţară, cu acceptul tacit al poporului asuprit şi îngenunchiat de năpasta indusă prin ideea laşă „Ce puteam face?!“ Puteam, oare, pune mâna pe arme?! De fapt, poporul român a existat prin bătrâni, prin cutuma „mersul prin bătrâni“ – semnalată de Nicolae Iorga –, adică prin înţelepciunea existentă în „sfatul bătrânilor“. Iar „o vorbă din bătrâni“ – de fapt, o expresie care sintetizează distrugerea Sodomei –, spune că „Dumnezeu cruţă o cetate plină de nelegiuiţi, dacă în ea se află măcar un om drept“ (Facerea, 19, 21-22). Aceste vremuri apocaliptice ne-au înrăit mult şi ne-au înstrăinat unii de alţii: toată lumea deplânge aceasta şi nimeni nu caută o soluţie de recucerire a libertăţii! Dar iată că Dumnezeu încă ne mai îndură. Şi aceasta pentru că printre noi trăiesc şi câţiva „drepţi“: martirii, care au luat pe umerii lor laşitatea şi neputinţele celor slabi şi răutatea călăilor lor. Pentru virtuţile şi credinţele lor, au pătimit mai multe decât pedepsele cuvenite ultimului criminal, iar acum îşi duc bătrâneţea şi se luptă cu alte nedreptăţi: se luptă îndeosebi cu uitarea, indiferenţa şi cinismul celor pentru care s-au sacrificat, inclusiv cu indiferenţa şi cinismul celor născuţi după ce s-au scris filele istoriei contemporane.

Bătrânilor, veteranilor le datorăm supravieţuirea noastră ca Neam, încă independent şi aproape integru – pentru cât timp?! –, însă noi nu-i cunoaştem.

Haideţi, în ultimul ceas, să facem un efort de memorie şi de grijă faţă de ei şi să privim către Gherla, Aiud, Piteşti, Poarta Albă (la „Canal“) şi alte puşcării de „reeducare comunistă“, să ne amintim şi să-i pomenim pe cei care s-au ridicat mai repede la Ceruri, ca să se roage pentru cei slabi şi neştiutori, rămaşi în afara zidurilor reci şi a zăbrelelor lugubre, pentru cei grăbiţi şi dispuşi să comită compromisuri compromiţătoare. Prea adesea se aude prima parte a unui adagiu – „Capul plecat, sabia nu-l taie“ –, ca scuză a laşităţii, dar se uită partea a doua: „Dar cu umilinţă, lanţul l-înconvoaie“! Tocmai această umilinţă, această slugărnicie deplorabilă şi deplin condamnabilă a unor conducători – de ieri şi de azi – i-a cufundat pe ei şi generaţiile care au urmat în bezna istoriei, în frică, laşitate şi lehamite. Îndeosebi în aceste ultime două decenii, a dominat lehamitea, exprimată într-un fapt istoric de o mare gravitate: circa jumătate din electorat nu s-a prezentat la vot! Adică nu şi-a manifestat calitatea sa esenţială de cetăţean liber măcar în exprimarea opţiunii politice. De aceea, în această epocă de ocupaţie a tranziţiei s-au perpetuat la conducere aceiaşi conducători abuzivi, formând o dictatură a parveniţilor, de genul celei împotriva căreia se revoltaseră martirii noştri: unii şi-au jertfit chiar viaţa, iar supravieţuitorii şi-au sacrificat cei mai frumoşi ani. Să-i admirăm pe martirii căzuţi şi pe camarazii lor, care au scăpat cu viaţă, să admirăm serenitatea supravieţuitorilor, să le privim feţele luminoase, de sfinţi pe pământ, ca dovadă a credinţei lor că Binele mai e posibil! Să lăsăm încrâncenarea şi nepăsarea şi să încercăm să înţelegem de ce în ochii acestor oameni nu se citeşte nici furie, nici ură, nici regret, ci doar seninătate, pace, demnitate şi credinţă. Ei ne aşteaptă, încă, pentru ca noi să îi avem drept model!

Oare mai avem noi dreptul să fim încrâncenaţi, gândindu-ne că, oricâte rele ne-ar fi servit unii dintre semenii nedemni ai noştri – de cele mai multe ori, pentru că noi înşine le permitem! –, toate acestea, însumate, nu ar însemna nici un sfert din câte au pătimit aceşti martiri supravieţuitori?! De la martiri putem să învăţăm să iertăm, pentru că nu degeaba ne numărăm printre primii creştinaţi; să reînvăţăm onoarea şi demnitatea, ignorate după atâta amar de asuprire politică şi socială; iubirea pentru libertate, adevăr şi pentru aproapele nostru (Matei 22, 37-40); spiritul de sacrificiu; să ne redobândim curajul şi credinţa că Dumnezeu nu-i dă omului mai mult decât poate el să ducă; să ne refacem puterea de a ne apăra „râul, ramul“, precum, odinioară, străluciţii noştri strămoşi – să ne reînsuşim toate aceste calităţi moştenite de ultimii martiri ai Neamului. Dacă fiecare dintre noi ar încerca să se (re)educe cu aceste calităţi străvechi, s-ar opri şi soarele în loc, să ne privească, dar ne trebuie voinţă, curaj, patriotism şi rectitudine morală, ca să fim patrioţi. Atunci ne-am mântui ţara de nedreptăţi şi ne-am recăpăta respectul în ochii proprii şi ai întregii omeniri, iar Injustiţia ar putea fi alungată.

Sursa: http://www.ziarulnatiunea.ro/2011/04/martirii-de-langa-noi/