Razvan Penescu pare sa jongleze usor cu ceea ce inseamna munca de Senior Manager intr-un Big 4 si dezvoltarea continua a unui proiect cultural cu un renume deja de invidiat, LiterNet. Cum a ajuns sa le faca pe amandoua, ne-a povestit deja, dar noi ne-am pus problema cum arata la modul concret o zi de munca si de ce, chiar daca nici pentru el nu exista mai mult de 24 de ore, reuseste, totusi, sa faca… mai mult.
Cineva spunea odata ca viata este ceea ce ni se intampla in timp ce ne facem alte planuri. Cum ai vrea sa arate zilele vietii tale si cum arata, de fapt, o zi?
“Nişte europeni au plecat într-o expediţie, în America Latină parcă. Au de urcat un munte. Se grăbesc îngrozitor, ca şi cum ar fi mânaţi din urmă. La un moment dat, şerpaşii care le cărau bagajele se opresc brusc şi nu mai vor să pornească cu nici un chip, nici cu vorba bună, nici cu biciul. Trece o vreme şi, la fel de brusc, şerpaşii se ridică şi pleacă mai departe. “Ce s-a întîmplat?”, îi întreabă curioşi europenii, enervaţi de toanele localnicilor. “Mergeam prea repede şi ne-am oprit puţin ca să ne ajungă sufletele din urmă”, răspund aceştia.”
Alerg mult în zilele vieţii mele. Am mereu lucruri de făcut şi am mereu lucruri nefăcute. Am o anxietate a neterminării care mă obligă să alerg din ce în ce mai tare. Dar am şi un fel de voluptate a încărcării, încărcarea e un fel de dovadă a existenţei mele. “Fac lucruri, deci exist.” O dilemă fără de ieşire.
În timpul săptămînii programul e aproape standard. Mă trezesc puţin după 8, fac duş, mă îmbrac semi-mecanic şi plec la birou. Mă perind prin metrou, apoi printr-un microbuz, răsfoiesc ziarele unor zile trecute prin paginile cărora nu am apucat să “alunec”. La birou mă cufund în proiectele zilei. La unele trebuie să fiu inventiv şi deştept, la altele fac ceea ce e de făcut aproape din instinct. O parte semnificativă din munca mea e administrativă, ca la orice manager. Dar uneori mă cufund în calcule şi de cele mai multe ori regăsesc pasiunea cu care îmi alergau degetele pe taste la început, cînd tot ce făceam era pentru mine noutate.
La prînz am o pauză de o oră, mănînc la cantina de la parterul clădirii de birouri sau, mai des în ultima vreme, din ceea ce îmi aduc de acasă. Schmb reţete sau păreri despre filme cu colegele, discut fotbal sau tenis cu colegii. Seara plec spre oraş (la teatru sau la film sau la un concert) sau direct spre casă. În cele 10-12 minute petrecute în microbuzul semiîntunecat adorm. E o folosire optimă a timpului.
Acasă mănînc din nou şi mă apuc de LiterNet. Uneori mă uit la un serial, alteori la un film, alteori la un meci de tenis sau de fotbal. E un intermezzo de LiterNet. La ora 12 noaptea prietena mea cedează somnului. Postez, răspund la e-mailuri, planific ziua următoare, “răsfoiesc” ziarele sportive pe net şi văd uneori meciuri de tenis pe calculator, citesc puţin. Aproape tot timpul cu un post de radio online în căşti (ascult rock clasic). Încerc să nu trec mult peste ora 2. Uneori reuşesc, alteori nu.
Simt nevoia de a citi mai mult. De a citi fără presiune, de a citi lent, bucurându-mă de fiecare rînd, fără obligaţia de a decide publicarea sau de a corecta eventuale erori. Îmi doresc să mă reîntorc la cărţi miezoase, profunde, semnificative, formatoare. Pe unele să le recitesc, pe altele să le descopăr.
Îmi doresc zile în care să mă urc într-un autobuz curat de dimineaţă, să mă aşez pe un scaun şi să deschid o carte. Şi să citesc. Să citesc nesfârşit, cu peisaje, oameni, raze de soare, zgomote venind şi plecînd. În blugi şi adidaşi, cu genunchii rezemaţi de scaunul din faţă. Îmi doresc zile în care să stau pe o bancă într-un parc sau pe iarbă verde şi moale şi să citesc. Sau pe o plajă, cu zgomot de val în urechi şi cartea deschisă să ţină şi umbră.
Îmi doresc zile în care să stau întins pe spate pe tartanul unui stadion, cu o cască de i-pod într-o ureche şi să împart muzica. Îmi doresc zile la TIFF şi îmi doresc întunericul sălilor de cinema şi liniştea brăzdată de cuvinte a Grădinii botanice de la Cluj. Îmi doresc Leonard Cohen pe un stadion cu iarbă proaspăt tăiată. Îmi doresc libertatea schiului şi plăcerea cu care joc (prost) tenis. Îmi doresc pasiunea cu care rezolvam probleme de matematică din Gazeta matematică, probleme în care creativitatea era mai importantă decît cantitatea de cunoştinţe. Îmi doresc proiecte în care să trebuiască să gîndesc, să inovez, să experimentez, să am voie sau chiar să fie necesar să greşesc de cîteva ori înainte de a găsi soluţia bună.
Îmi doresc zile în care să am sentimentul că ceva semnificativ îmi iese din mâini, că fac ceva ce contează cu adevărat, ceva ce modifică puţin axa vieţii unor oameni.
Îmi doresc zile în care să fac ceva alături de alţii pentru un scop comun suficient de puternic cît să ne ţină împreună. Îmi doresc zile în care să modelez cîţiva copii curioşi (cred că aş fi un bun profesor într-o lume care ar ştii să dea profesorilor statutul pe care îl am acum în meseria mea).
Îmi doresc de fapt să retrăiesc multe amintiri care m-au făcut fericit la un moment dat.. O fi bine?
Noi credem ca da. Ne-au mai ramas cateva intrebari pentru Razvan: despre sens (si daca l-a gasit), despre scop (daca simte ca se indreapta spre el) si… dar e mai bine sa il lasam pe el sa ne povesteasca. Cititi continuarea interviului in cateva zile, pe PortalHR.
No comments:
Post a Comment