Mărgăritare duhovniceşti. Rugăciunea

„Privegheaţi şi vă rugaţi” (Matei 26, 41)

Pomenirea Numelui lui Iisus să se unească cu respiraţia ta şi atunci vei cunoaşte folosul isihiei.

Pildă de rugăciune să-ţi fie văduva aceea („adică sufletul care a ră­mas văduv de Acesta”) pe care a nedreptăţit-o vrăjmaşul ei, adică tru­pul (Luca 18, 3).

„Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea” (Psalmul 15, 8).

Când porneşti să stai înaintea Domnului, haina sufletului tău să fie ţesută în întregime cu firul gândurilor curat al nepomenirii de rău. Alt­fel cu nimic nu te foloseşti din rugăciune („Şi ne iartă nouă…, precum şi noi iertăm…”).

Un mod folositor de rugăciune este următorul:

a.    doxologie sinceră şi mulţumire;

b.    mărturisirea păcatelor noastre şi zdrobirea sufletului nostru, cu sen­ti­mentul că cel dintâi dintre păcătoşi sunt eu;

c.    cererile noastre.

… Rugăciunea unui om smerit care crede că este mai rău decât toţi are mai multă valoare decât privegherea pe care o face altul cu cuget tru­faş. Când ne rugăm cu mândrie ne batjocorim pe noi înşine.

Nu uitaţi că trecem prin vremuri grele şi trebuie multă rugăciune. Să vă amintiţi de nevoia cea mare pe care o are lumea astăzi şi marea pre­tenţie pe care o are Dumnezeu de la noi pentru rugăciune.

… De multe ori, multa grăire în rugăciune a creat în minte în­chi­pu­i­ri şi confuzie, în timp ce dimpotrivă, rugăciunea cu puţine cuvinte a­du­nă mintea.

Începutul rugăciunii este să fie alungate atacurile vrăjmaşe de la a­pa­riţia lor, printr-un cuvânt hotărât. Mijlocul rugăciunii este ca mintea să rămână la cuvintele şi la sensurile rugăciunii. Iar finalul rugăciunii este ca mintea să fie răpită la Domnul.

Când nu suntem singuri la vremea rugăciunii, atunci să adoptăm doar doar lăuntric starea potrivită de implorare. Iar atunci când lipsesc cei care ne vor lăuda, să adaptăm pe măsură şi starea cea din afară.

… De vreme ce te-ai îndepărtat de iubirea lumii şi de iubirea de plă­ceri, leapădă de la tine gândurile, leapădă trupul, şi atunci roagă-te! Pentru că rugăciunea nu este nimic altceva decât înstrăinarea de toată lu­mea văzută şi nevăzută. Să nu primeşti în rugăciunea ta nicio ima­gi­ne sensibilă şi închipuire, ca să nu fii înşelat şi dispreţuit.

… Rugăciunea unui om smerit care crede că este mai rău decât toţi are mai multă valoare decât privegherea pe care o face altul cu cuget tru­faş. Când ne rugăm cu mândrie ne batjocorim pe noi înşine.

… Trebuie să ne rugăm pentru toţi cei care ne grăiesc de rău şi să cerem de la Dumnezeu să le dea pocăinţă, luminare, sănătate şi să nu lăsăm înlăuntrul nostru nicio urmă de ură pentru ei.

Un creştin care nu se roagă este un creştin fără putere, şi aşa cum soa­rele este lumină în trup, la fel şi rugăciunea este lumină în suflet.

Rugăciunea este „oxigenul” sufletului, nevoia acestuia şi nu trebuie so­cotită o povară. Nu există altă osteneală mai grea decât să se roage omul şi să se nevoiască în rugăciune.

Rugăciunile noastre urcă mai lesne la cer când sunt purtate de Năs­că­toarea de Dumnezeu. „Uşa milostivirii deschide-o nouă, bine­cuvân­ta­tă Născătoare de Dumnezeu”.

Folosul rugăciunii este mare când aceasta se face cu grijă, pri­ve­ghe­re, evlavie, credinţă, cucernicie şi luare aminte.

Rugăciunea curată şi stăruinţa în rugăciune atrag harul lui Dum­ne­zeu în inima noastră.

Să te rogi mereu şi să nu te împuţinezi sufleteşte rugându-te, nici să ceri cu nepăsare mila lui Dumnezeu şi să te străduieşti ca şi cu toate ar ţine de tine.

SURSA: Cuv. Paisie AGHIORITUL (2009). Mica filocalie. Galaţi: Editura Egumeniţa. pp. 156-161.