Există
primejdia ca multele cunoştinţe să ne umfle capul, să-l facă „aerostat” şi
să-l pună în pericol, sau să se spargă în aer (prin schizofrenie) sau să se
sfărâme (prin mândrie) şi să se facă bucăţi.
Cel care nu
se străduieşte să se cunoască pe sine îşi acoperă continuu mizeriile, îşi
semeţeşte fruntea, stă pentru puţin pe culmi prin mândria lui, şi în cele din
urmă cade grămadă la pământ.
Cercetarea
de sine este cea mai folositoare dintre toate. Omul poate să cerceteze multe
cărţi dar, dacă nu se cercetează pe sine, tot ceea ce citeşte se pierde.
Dacă omul
nu se ocupă de sine însuşi, ispita îi va da de treabă să se ocupe de ceilalţi.
Cel care îi
cunoaşte pe ceilalţi se numeşte cultivat, dar cel care se ştie bine pe sine
este într-adevăr înţelept.
Cel care
ştie puţin vorbeşte mult, iar cel care cunoaşte multe rămâne tăcut. Primul se
poartă aşa pentru că le socoteşte însemnate pe acestea puţine pe care le
ştie. Celălalt tace deoarece ştie mărimea şi valoarea celor pe care nu le
ştie.
Ceea ce
cunoaştem înseamnă nimic, ceea ce nu ştim este nemărginit. Cunoaşterea seacă
ne face mândri, iar înţelepciunea smeriţi.
Omul nostru
cel vechi fură tot ceea ce face omul nou. Când învăţăm să-l prindem, îi
prindem pe toţi hoţii care ne fură orice lucru care ni-l dă Dumnezeu, bogăţia
duhovnicească rămâne la noi.
SURSA: Cuv. Paisie AGHIORITUL (2009). Mica
filocalie. Galaţi:
Editura Egumeniţa. pp. 89-90.
No comments:
Post a Comment