Români ce nu trebuie uitaţi - Nicolae Paulescu- un savant model

Pentru că azi sunt 77 de ani de la moartea sa, mi-am adus aminte cu pioşenie de cel ce a fost Nicolae Paulescu. O persoană aparte din galeria românilor ce nu trebuie uitaţi, acei români ce vor rămâne nemuritori. Om de ştiinţă român, medic şi fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, cel care a descoperit hormonul antidiabetic elaborat de pancreas, numit mai târziu insulină. Un om despre care se pot spune atât de multe, un om pe care cu greu îţi găseşti cuvintele ce pot să îi zugrăvească adevăratul portret.
Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obţinând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza "Recherches sur la structure de la rate" ("Cercetări asupra structurii splinei"). A lucrat în spitalele din Paris, mai întâi ca extern (1891-1894), apoi ca intern (1894-1897) şi ca medic secundar la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours (1897-1900). În anii 1897-1898 a urmat şi cursurile de chimie biologică şi fiziologie generală la Facultatea de Ştiinţe din Paris, obţinând în 1899 titlul de Doctor în Ştiinţe cu lucrările "Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mişcărilor respiratorii şi cardiace sub influenţa diverselor poziţii ale corpului" şi "Cauzele determinante şi mecanismul morţii rapide consecutivă trecerii de la poziţia orizontală la cea verticală". În anul 1901, obţine la Universitatea din Paris al doilea doctorat în ştiinţe cu dizertaţia "Étude comparative de l'action des chlorures alcalines sur la matière vivante" ("Studiu comparativ asupra acţiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii").(sursa: Wikipedia)
Cea mai potrivită mi se pare descrierea pe care i-a făcut-o ÎPS Mitropolitul Ardealului Nicolae MLADIN.

”Paulescu este icoana adevăratului om de ştiinţă, pentru care ştiinţa este scară către Dumnezeu şi oglindire a duhului românesc în lucrurile Adevărului. Ştiinţa e universală, pen­­­tru că există un singur adevăr; dar adevărul acesta e umbră de lumină din adevărul cel mai pre­­sus de orice adevăr: DUMNEZEU. El este şoapta de taină a veşniciei în frământarea de lut a timpului. De aceea rădăcinile lui se învăluie în falduri de mister: e cărare sfielnică spre ocea­nul cel necuprins al Dumnezeirii. E revelare naturală a măririi divine, scara minţii pe care su­fle­tul se suie la cer...

Savantul nostru nu este, nu poate fi, o minte care suspendă lumile de vidul nefiinţei şi le scoate din nu ştiu ce haotică îngemănare de atomi: gândul lui străjuieşte, luminos şi înalt, ca o mi­reasmă a duhului românesc, sub bolţile de har ale veşniciei. Viziunea lui creşte organic din su­fletul neamului şi se arcuieşte ca un curcubeu de lumină peste veacuri. El este neamul în fa­­ţa adevărului, neamul cucerind zările adevărului. Şi supremul adevăr al neamului, ca şi al ştii­n­ţei, este DUMNEZEU. Cel ce nu înţelege adevărul ca o punte între inima neamului şi flă­că­rile de har ale cerului nu poate fi socotit savant român. Este un dezrădăcinat: aramă su­nă­­toa­re şi chimval gălăgios.

Dar ştiinţa românească mai este ea ştiinţă universală?

Fără îndoială. Ştiinţa e ancorată în lumea fenomenelor: aici savantului român i se des­chi­de un câmp comun de cercetare, în care poate da la iveală adevăruri unanim recunoscute. În privinţa aceasta, ştiinţa românească este însăşi Ştiinţa. Fenomenele însă sunt manifestări ale unei cauzalităţi mai adânci, care poate fi sesizată ca o taină şi lămurită ca o limită spre care tin­de observaţia ştiinţifică. Ştiinţa este cunoaşterea prin cauze. Nimeni nu poate opri pe omul de ştiinţă să caute dincolo de fenomen – bazat pe raţionament şi observaţie – cauza cauzelor, cauza primă şi ultimă a lumii: DUMNEZEU. ... E încoronarea firească a ştiinţei, e limanul spre care ne îndreaptă paşii zările adevărului creatural. Adevărul e climatul firesc al raţiunii. Ade­vărul e lumină, e bucurie, e eliberare; “adevărul” care nu e lumină, “adevărul” care coboa­ră spre prăpăstioasele hăuri ale nefiinţei şi nu urcă spre seninătăţile de azur ale cerului, nu este adevăr. Istoria ştiinţei a dovedit-o fără drept de apel. Adevărul coboară din Dumnezeu ca să ne urce iarăşi la Dumnezeu. Aceasta e calea Ştiinţei, a marilor savanţi occidentali; ştiinţei ro­mâ­­neşti, savantului român, nu ise cere nimic mai mult. Pe calea aceasta i se deschid şi ştiinţei româneşti orizonturile universalităţii....

Nicolae Paulescu este întruchiparea reală a savantului român. Spirit de înaltă putere de sinteză, de adâncă şi metodică analiză, putere de muncă neobişnuită, inteligenţă latină: clară, fi­­nă, pătrunzătoare, onestitate sufletească şi duh de sacrificiu, avea toate darurile unui adevă­rat om de ştiinţă. ... Ca profesor de fiziologie la Facultatea de medicină din Bucureşti, a pu­bli­cat în revistele de specialitate, lucrări ştiinţifice unanim apreciate. ... Opera lui e sin­te­ti­za­tă în două tratate cu mare răsunet în lumea medicală: Traité de Medicine (5 volume) şi Traité de Physiologie (3 volume). Dovada neândoielnică a prestigiului ştiinţific ce şi-l câş­ti­ga­se prin aceste lucrări, este faptul că Facultatea de Medicină din Paris, după moartea pro­fe­so­ru­lui LANCEREAUX, l-a chemat să ocupe catedra fostului său profesor. El însă a preferat să-şi închine toate puterile de muncă şi jertfă ţării sale...

Şi ţara, ţara aceasta care a adulat atâţia idoli deşerţi şi străini, l-a răsplătit cu uitarea.

Mai mult: s-a cerut în Parlament să fie înlăturat de la catedra de fiziologie. DE CE? Pentru că şi-a deschis cursurile la facultate cu o severă, dar ştiinţifică critică a darwinismului? Pentru că a dovedit netemeinicia materialismului şi a luminat, prin ştiinţă, zările sufletului şi ale Dumnezeirii? Pentru că a crezut în divinitatea lui IISUS şi în destinul de flacără şi cer al neamului? ... Pentru toate acestea şi poate şi pentru alte zări de lumină ce se desprindeau tai­nic din ochii lui senini ca seninul cerului. Materialismul şi darwinismul, sub forma lor hae­cke­li­ană, constituiau dogma “ştiinţei” universitare româneşti. ... Cine ar fi îndrăznit să fie de altă pă­­rere?

Nicolae Paulescu, în primul an de profesorat, n-a şovăit: a pornit lupta de luminare a ori­­zon­turilor, de descătuşare a ştiinţei şi sufletului românesc. Trebuia să sufere conse­cin­ţe­le: per­secuţie şi uitare. Mai ales că doctrina lui nu era un simplu sentimentalism: grea de do­cu­mentare, clară în perspective, evidentă în concluzii, era ca o explozie de lumină care alun­­ga întunericul rătăcirilor scientiste. Era glasul autentic al ştiinţei care dărâma fetişismul scien­tist al unui veac materialist.

Nicolae Paulescu, delicat şi modest cum era, a trecut peste toate ofensele senin şi zâmbi­tor: un aristrocrat al spiritului. Pilda mântuitorului era vie în inima lui. De aceea, înainte de a muri, ultima lui dorinţă a fost aceasta: să fie înmormântat simplu şi creştineşte, cu capul rezemat de “tricolorul care atât de mult mi-a fost drag” – “iar deasupra mea să aşezaţi chipul însângerat de spini al Mântuitorului, pe care mi l-a făcut Paciurea, inspirat de ultimile Lui cuvinte rostite pe cruce: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”.

El ştia că lupta lui este lupta adevărului, trudă ctitoritoare de ştiinţă românească şi zbu­cium de eliberare a neamului. Ştia că ştiinţa nu este armă împotriva lui Dumnezeu, ci stâlp de lu­mină pe care se spri­jină tăriile cerului: că neamul îşi va găsi deplina rea­li­za­re nu în vreo con­cepţie materialistă şi atee, ci sub bolta de har şi lumină a Bisericii, prin revărsarea iubirii lui IISUS în inima Ţării.

De sus, din lumea de fericire şi lumină divină, priveşte surâzător şi senin peste veacuri: cti­tor al ştiinţei româneşti, călăuzitor al naţionalismului creştin, icoană în veac a savantului român”.

Sursa: ÎPS Mitropolitul Ardealului Nicolae MLADIN – Doctrina de viaţă a pro­fe­so­ru­lui Nicolae PAULESCU. Iaşi: Editura PERISCOP (reeditare 1997)

Şi Nicolae Iorga l-a descris în acelaşi minunat fel:

“Profesorul Paulescu, care a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt, în­fă­ţi­şea­ză în chipul cel mai expresiv pe învăţatul român, aşa cum îl fac cele mai bune tra­di­ţii ale ţării noastre”.

Dumnezeu să îl ierte!