[Versiune prescurtată a prefeţei volumului Economia în şapte lecţii.]
Concizia, claritatea, coerenţa, şarmul reţinut şi anvergura cu care Mises oferă cele şase conferinţe argentiniene care sunt nucleul acestei cărţi m-au făcut să înţeleg că există un mod economic de gândire şi o tradiţie admirabilă (Şcoala austriacă de economie) în care acesta a fost cultivat cu rigurozitate.
Întâlnirea cu Mises m-a structurat şi mi-a redat interesul pentru o ştiinţă pe care instituţia de învăţământ la care eram înscris ratase să mi-o predea. Margit von Mises vorbea despre reacţia auditoriului ca la o adiere de aer proaspăt. Eu am avut o experienţă ca trecerea bruscă de la întuneric la lumină: nu eu stăteam prost cu deducţia şi limba engleză ci Keynes era confuz şi intelectualmente necinstit, nu eu eram incapabil să înţeleg matematicile modelelor macro, ci economiştii „mainstream” ofereau de regulă un amestec de şarlatanie, incoerenţă şi falsitate.
Au trecut doisprezece ani de când am citit de la cap la coadă cartea lui Mises. Revenind la ea, mă bucur să reîntâlnesc aceeaşi hartă a chestiunilor economice, desenată minimalist de Mises, însă cu suficiente şi surprinzătoare detalii. Mises nu a fost în primul rând un popularizator, asemenea lui Hazlitt, cu toate că putem vedea din această carte cât de bine o făcea. El poate fi numit fără prea multe ezitări unul dintre cei mai mari economişti ai lumii şi adevărata sa valoare este reprezentată de lucrări ca Acţiunea umană, însă nu obosea niciodată să amintească importanţa popularizării adevărurilor economice în rândul începătorilor şi al oamenilor cu orientări mai puţin savante.
S-ar putea spune că Mises vedea răspândirea ideilor economice sănătoase, fără de care cooperarea socială are mult de suferit, ca pe o întreprindere capitalistă, adică producţie de masă pentru nevoile maselor. Astăzi s-ar bucura probabil să vadă atâtea focare de „austrianism” răspândite în toată lumea, mult mai multe decât în 1958 şi cu o notabilă prezenţă în fostele ţări socialiste, a căror sistem economic fusese condamnat de Mises încă din 1920.
Teoreticianul socialist Oskar Lange l-a ironizat pe Mises, sugerând să i se ridice o statuie în holul ministerului polonez al planificării centrale, pentru sprijinul pe care l-a adus prin critica sa la rezolvarea finală a problemei calculului economic în socialism. Acea statuie a lui Mises nu s-a făcut, în schimb economiile socialiste au clacat şi în prezent există în lume peste o duzină de institute purtând numele lui Ludwig von Mises, unul chiar în Polonia.
S-ar putea întreba cineva, cât de actuale mai sunt conferinţele lui Mises din moment ce socialismul lui Lange sau Lenin a fost discreditat? Despre ce ne-ar vorbi Mises azi, dacă l-am invita să conferenţieze în România?
Eu cred că ar vorbi despre cum ar fi putut arăta o Românie cu adevărat capitalistă, despre cum am ratat privatizarea generalizată a activelor statului imediat după revoluţie, care ne-ar fi scutit de foarte multe probleme ulterioare: de şomaj şi de găurile negre din industrie, de inflaţia necesară pentru a le astupa, de hora sinistră a arieratelor şi a sectorului privat subfinanţat în favoarea celui public, de criza perpetuă din medicină, transporturi, energie, educaţie.
Despre cum pensionarii ar fi avut bătrâneţi prospere dacă am fi încetat prompt schema Ponzi a pensiilor de stat şi am fi adoptat sisteme concurenţiale de pensii private bazate pe investirea capitalului şi nu pe redistribuirea taxelor. În fine, despre cât de paşnică şi prosperă ar putea fi o ţară în care nivelul fiscalităţii ar fi mai apropiat de 5% decât de 70%.
Impresionantul capitol despre socialism, înţeles ca sistem de planificare centralizată a întregii economii, poate ar avea un caracter mai degrabă didactic, dar cele despre intervenţionism, inflaţie şi ciclu ar fi în plină actualitate. Criza mondială pe care o trăim este explicată de teoria misesiană a ciclului economic. Acelaşi sistem bancar exonerat de domnia legii proprietăţii private este nucleul expansiunii monetare peste care au proliferat alte instituţii financiare derivate, producând iarăşi distorsiunea la scară planetară a structurii de producţie: creând discrepanţe majore între ceea ce îşi doresc consumatorii finali – sau cât sunt dispuşi să aştepte înainte de a consuma – şi ceea ce anticipează mulţi antreprenori susţinuţi de sistemul bancar.
Mises ar vorbi probabil despre falimentele generalizate care sunt necesare pentru lichidarea proiectelor investiţionale eronate, ca o condiţie pentru reluarea unei creşteri economice sănătoase, însă ar observa că exact punctul nevralgic de unde ar trebui să înceapă lichidarea, sistemul bancar cu ale sale active toxice, este menţinut artificial pe linia de plutire prin transferarea pierderilor către actualele şi viitoarele bugete de stat. Erorile sunt multiplicate exponenţial prin transformarea crizelor financiar-bancare în crize ale datoriilor publice. La modă sunt falimentele statelor, iar soluţia proiectată la nivel internaţional este transferarea responsabilităţii „suverane” către entităţi suprastatale.
Uniunea Europeană se află într-un moment cheie al „dezvoltării” sale: pentru a putea gestiona crizele statale trebuie să obţină controlul fiscal asupra statelor membre. Pentru ca această tranziţie să fie cât mai lipsită de dizidenţi aflaţi în poziţii relativ sustenabile, organismele financiare europene şi internaţionale, precum FMI-ul, sunt interesate ca toate statele viitoarei uniuni fiscale suprastatale să fie îndeajuns de îndatorate. Miza prezenţei FMI-ului în România în ultimii ani nu este atât salvarea aparenţelor de stabilitate financiară şi cauţionarea conglomeratelor bancare străine cu expunere locală, urmărite de clasa politică şi de bancheri, cât creşterea îndatorării „înapoiatei” Românii până la niveluri similare cu statele „mature” ale Europei: de la aproximativ 25% din PIB, România trebuie să ajungă la datorii de 75% sau chiar peste 100% din PIB.
Mulţi ar spune că probabil aşa trebuie să se întâmple din moment ce intrarea în Uniunea Europeană a fost cea mai bună şansă acordată României. Mises ar răspunde că pentru a fi europeni nu avem nevoie de Uniunea Europeană, ba ar fi chiar necesar să ne dezbărăm de ea. Ne-ar aminti lecţia investiţiilor străine, ar observa că muncitorii români din străintate sunt deja importanţi investitori străini în România şi că ar fi mult mai convenabil, pentru cei rămaşi şi pentru cei plecaţi, să se creeze condiţiile unei productivităţi crescute în ţară.
Ne-ar spune că acest lucru se poate face cel mai bine prin instituirea liberului schimb neîngrădit de acorduri protecţioniste, prin libertatea circulaţiei capitalurilor, prin eliminarea reglementărilor minuţioase ce sufocă producţia, printr-o fiscalitate minimală care să atragă rapid investitorii străini şi, în fine, prin evitarea finanţării din fonduri publice, europene sau naţionale, care, prin condiţiile impuse şi direcţiile preferenţiale în care sunt alocate, nu fac decât să redirecţioneze resursele materiale şi energiile umane de la utilizări alternative mai urgente şi importante.
Mises ar repeta că dimensiunea teritorială mică este un garant al libertăţii economice: o ţară de dimensiuni mici, care depinde de comerţul exterior, va fi obligată să renunţe la politicile intervenţioniste şi să adopte unele liberale pentru a-şi asigura un loc favorabil în diviziunea internaţională a muncii. Acest lucru nu ne-ar împiedica să luăm ceea ce este bun şi admirabil de la Uniunea Europeană, lucruri ce ţin de tradiţia europeană a libertăţii şi respectului pentru proprietatea privată, dar, în spirit universalist, ne-ar feri de îngrădirea libertăţii în graniţele Uniunii.
Tradiţia europeană a libertăţii nu exclude dreptul de secesiune, fie teritorială, fie lingvistică, fie educaţională. Mises observa în altă parte, referitor la multinaţionalismul specific Europei de Est, că liberalizarea învăţământului, adică desprinderea completă a statului din sfera educaţiei, este o condiţie prealabilă a bunei înţelegeri şi cooperării economice în teritorii cu populaţie de mai multe naţionalităţi.
Într-adevăr, controlul etatist al educaţiei nu este important doar pentru o naţionalitate majoritară în tentativa rău intenţionată de a inculca minorităţilor limba şi valorile sale cu forţa, ci şi pentru elitele de stat în controlul formării minţilor şi caracterelor celor mici sau tineri. Acesta este un motiv în plus pentru care, în spirit misesian, educaţia ar trebui dezetatizată complet, adică ar trebui ca statul să nu mai redistribuie impozite către învăţământ şi să excludă practicile acreditării sau acordării de bonuri educaţionale (vouchere).
Aceste bonuri sunt în primul rând garantul păstrării unui anumit nivel de redistribuţie a resurselor. Apoi, voucherele înseamnă impunerea unui cadru supervizat de stat. Acest aranjament nu poate decât să compromită, după reţeta dinamicii intervenţioniste prezentate în carte, încercarea de a crea o piaţă liberă a educaţiei. Într-un asemenea cadru, instituţiile private care doresc să ofere altceva decât ceea ce este impus de curricula ministerială sunt sufocate, legal şi economic.
Astfel, instituţiile de învăţământ, „private” sau publice, nu pot concura decât pentru a fi cele mai bune fabrici de diplome cu linia de producţie specializată în satisfacerea criteriilor inerent etatiste impuse de reglementatorul central al educaţiei. În plus, orice eşec va fi pus pe seama relativei liberalizări din domeniu şi analizele „experţilor educaţionali” vor recomanda invariabil reîntoarcerea la învăţământul public, complet etatizat. Adagiul misesian după care „libertatea este indivizibilă” înseamnă că respectul pentru instituţia proprietăţii private trebuie să fie neadulterat, inclusiv în domeniul educaţiei.
O monedă unică, ar spune Mises, este utilă pentru eficientizarea comerţului şi calculului economic internaţional, însă ceea ce trebuie să ne dorim nu este o monedă unică europeană, ci o monedă unică universală şi liberă de intervenţia autorităţilor statale.
Nu moneda Euro ar trebui să fie ţinta unei ţări libere, ci moneda pe care piaţa liberă a ales-o de-a lungul istoriei şi care nu a fost înlăturată din prim-planul afacerilor internaţionale decât cu eforturile seculare ale autorităţilor intervenţioniste: aurul. Iar acest metal preţios nu ar trebui readus în circuitul monetar într-un coş valutar alături de monede naţionale compromise, aşa cum sugera de curând şeful Băncii Mondiale – soluţie care ar permite iarăşi folosirea aurului ca ţap ispăşitor pentru relele banilor de hârtie –, ci pur şi simplu ca monedă de sine stătătoare, independentă de orice aranjament etatist.
Produsele financiare moderne, precum cardurile de credit şi plăţile prin internet, ar observa Mises, ar face astăzi cu atât mai uşoară revenirea la utilizarea monetară a aurului, dacă s-ar dori acest lucru. Dar Mises nici măcar nu ar insista pe revenirea monetară anume a aurului, ci pe crearea unui cadru instituţiunal sănătos în care piaţa să îşi aleagă moneda pe care şi-o doreşte.
Acest cadru ar conţine cel puţin libertatea producţiei private de monedă şi a concurenţei între diversele monede, în conjuncţie cu reaşezarea sistemelor bancare şi financiare în rigorile ordinii neadulterate a proprietăţii private. Acest ultim lucru ar însemna abolirea legislaţiei puterii liberatorii pentru monedele de stat şi dispariţia privilegiului rezervelor fracţionare pentru instituţiile bancare, adică a puterii acestora de a crea monedă din nimic.
Recitindu-le acum, îmi dau seama că „simplele” prelegeri ale lui Mises oferă deschideri spre cele mai actuale soluţii oferite de economiştii Şcolii austriece de economie. Nu numai teoriile sale la care posteritatea a adăugat doar note de subsol (cum îi place să amintească prietenului meu Cristian Comănescu) sunt bine reprezentate în această carte, dar am avut iarăşi ocazia să constat cât de aproape ajunsese Mises de concluzia, atât de specifică autorilor mai recenţi, că democraţia, ca sistem politic al celui mai luminat tip de stat minimal, poartă în ea germenul propriei distrugeri.
Mai întâi, vorbind despre intervenţionism şi arătând cum controlul preţului laptelui lasă mai mulţi consumatori fără lapte decât înainte, puţin mai lipsea ca Mises să arate cum se formează două clase tipice de dependenţi: acei consumatori care au nevoie de puterea discreţionară a statului pentru a stabili cine capătă şi nu capătă lapte şi acei producători care au nevoie de acelaşi decret de stat prin care se stabileşte cine produce şi nu produce lapte.
Or, aceste clase dependente de stat, intrate în logica intereselor speciale descrisă în lecţia a şasea, se pot permanentiza în exploatarea profitului politic şi redistribuirea costurilor către restul societăţii. Dacă politicile intervenţioniste nu sunt adoptate de către majoritate din necunoaştere, adică din hrănirea unor idei false – în perspectiva universalistă şi idealist-democratică a lui Mises –, ci într-o cinică şi prea bună cunoştinţă de cauză, – în perspectiva particularist-minoritar-tribalistă a intereselor speciale –, atunci e cazul să ne gândim serios la posibilitatea distrugerii democratice a civilizaţiei.
Într-adevăr, în lumina dezvoltărilor teoretice ulterioare din Şcoala austriacă, privitoare la folosirea sistemului democratic pentru liberul acces pe piaţa producţiei de „rele” politice de către cei mai abili în cumpărarea voturilor – cu promisiunea exproprierii prin taxe din ce în ce mai mari şi schemelor redistributive din ce în ce mai totalitare –, este greu de văzut cum o conducere democratică în maniera misesiană a statului minimal poate fi altceva decât accident istoric. Într-a şasea lecţie Mises pare că este la un pas de această concluzie.
Ceea ce trebuie înlăturat în acest caz nu sunt doar ideile economice proaste, ci şi infrastructura prin care aceste idei ajung să domnească sistematic şi pe care Mises o considera un câştig permanent al libertăţii – democraţia însăşi ca sistem politic.
