Prin geţi, istoria îi ridică pe români pe piedestalul urmaşilor celui mai numeros şi celui mai civilizat popor antic european, anterior Romei latine. Ce altceva îi face pe români să refuze cu îndârjire şi chiar cu ură, acest piedstal, în afara unei prostii fără margini? Are cineva vreo explicaţie pentru această îndârjire strigătoare la cer?
Documentaţiei istorice irefutabile i s-a substituit fantezia unora după care românii ar fi nici mai mult nici mai puţin decât urmaşii patricienilor Romei, fără a sesiza nimeni că se frizează impostura, până la ironiile contemporane, ce culminează cu campaniile denigratoare ale massmediei occidentale, precum salutul roman contemporan al rumânilor. Pe un prost este imposibil să-l convingi că el e prost, la fel cum nici pe români nu-i mai poate convinge cineva că ei nu sunt urmaşii Romei, ci străbunii Romei. Prostia la români este la rang de politică de stat, prin conceptul oficial ce priveşte originea limbii româneşti şi a poporului român. Modul de exprimare este vulgar, dar corect atâta timp cât guvernanţii nu înţeleg efectele nefaste ale acestui concept asupra prestigiului şi psihologiei neamului românesc.
El ne pune eticheta de corcituri tâmpe şi slugarnice, fără nici un temei. Unii sunt chiar mândri de această postură de papagali handicapaţi mintal, prin aluzia la o vagă inrudire a umililor valahi, cu scursorile Romei. “Prostul nu e prost destul până nu e şi fudul”. Dojana grosolană este meritată şi de toţi intelectualii, prin faptul că nimeni nu-şi asumă riscul de a pune pciorul în prag acestei prostii deşănţate şi nu-şi mai iroseşte timpul şi energia să corecteze consecinţele ulterioare ale unui vechi moment politic, în care am fost favorizaţi de asemănarea limbii valahilor cu cea a nobililor stăpâni de sclavi romani.
Dacă azi suntem la ananghie, trebuie neapărat să împroşcăm cu noroi tot neamul? Oare noi nu avem niciun prestigiu? Tentativele de clarificare ale identităţii naţionale sunt pur şi simplu batjocorite, de către unii “oficiali”, cu etichetări de tipul “protocronism” şi “naţionalism” sovin. Din câte ştiu eu, naţiunea noastră nu a dat dovadă de instigare şovină nici atunci când am fost obligaţi să colaborăm în război cu cei care aveau asemenea practici şovine. Pot fi numiţi românii naţionalişti, şovini, după o convieţuire paşnică cu toată lumea, inclusiv cu rromii, care ne-au violat graniţele de aproape 900 de ani? Nicio naţiune europeană nu se poate lăuda cu o toleranţă asemănătoare faţă de intruşi! Unde este blazonul nostru de naţiune europeană? Ce cretin a mai inventat o asemenea stupizenie, precum naţionalismul şovin la români? Pe majoritatea românilor nu-i mai interesează nimica, decât burta, de parcă ar fi nişte biete jigodii.
In loc ca oficialităţile române să fi constatat doar şi să sublinieze cu demnitate această asemănare lingvistică, relevând relaţia reală a înrudirii de sânge între rumâni şi romani, au apărut lingăii şi intriganţii, care s-au întrecut în a promova fantezii şi sforării neprobate prin nimic. Prin ce se poate proba romanizarea tuturor dacilor? Afirmaţia este făcută în ciuda evidenţei războaielor antiromane, ale dacilor liberi şi a răscoalelor dacilor ocupaţi, întinse pe sute de ani, chiar şi după eliberarea Daciei Romane.
Prin ce se poate proba că APĂ se trage din AQUA şi nu invers, când cuvântul sub forma APA există atestat în toponime ori hidronime dacice şi cu 1000 de ani înaintea Romei în sanscrită, hittită şi sumeriană, când el există numai la daco-geţii sud-dunăreni, azi bulgari, ca a OPĂ-ri, la greci ca suc APO-s, la romani ca v-APO-ri şi la albanezi ca ABU-ri? Te pomeni că ABU-rii şi v-APO-rii n-or fi tot APĂ?! La hittiţi, AQUA şi UAPE erau sinonime, cu 1000 de ani înainte de a exista Roma.
Proclamarea originii românilor la Roma sau în sudul Dunării, ca şi trâmbiţarea unei masive incuscriri cu slavii, în ideea de a fi în rând cu lumea nomazilor, nu a fost o simplă glumă nevinovată. Clamarea originii romane a rumânilor a convenit de minune descendenţior noştri fanarioţi, ce au putut să scape astfel de concurenţa “barbarilor” geţi, reuşind o performanţă unică pentru greci, aceea de a avea o ţară continentală, ceea ce nu a mai existat niciodată ca “Grecie”=Polis.
Greciile=Polisuri nu au existat niciodată decât pe coastele maritime şi niciodată la munte ori în interiorul continental. Orice “Grecie”, Polis independent, a dispărut în urmă cu 2.300 de ani, după ce macedonienii le-au spulberat şi subjugat, incepând cu Filip al II-lea şi continuând cu fiul său Alexandru cel Mare, ce avea o ţară continentală, dar nu era grec, ci “tartorul” grecilor, care s-au luptat sute de ani, fără succes, ca să scape de jugul macedonean, conform oricărui manual serios de istorie, inclusiv cel al lui A.Oţetea.
Rumânii “originari” din Roma nu-şi mai puteau revendica o moştenire (traco-)getică în Balcani. Astfel Elefteria lui Alexandru Ipsilante a putut să-şi îndeplinească, pe teritoriul românesc, “nobila” misiune de a-i tăia capul lui Tudor Vladimirescu (şi să-l arunce într-o fântână), fără nici măcar un gest de protest din partea “patrioţilor români”, care i-au urat drum bun lui Ipsilante, ca să obţină de la otomani o Grecie Continentală în 1821, ştergând de pe faţa pământului oraşul Moscopole şi ucigând până şi pruncii de macedo-rumâni, pe care Statul Grec nu vrea nici azi să-i recunoască minoritate naţională, de teamă ca să nu-şi revendice dreptul, real, de etnie majoritară.
Lingvişti de două parale, au ronţăit peste două secole o halviţă bună, cu nişte tâmpenii de îngheaţă apele, punând eticheta de cretini pe strămoşii noştri, care vezi doamne au coborât din copac la venirea lui Traian şi s-au apucat brusc să înveţe asiduu latina, fără ca nimeni să realizeze că "goţii", geţi nomazi nomazi plecaţi cândva, demult, dintre rumânii geţi sedentari, vorbeau încă latineaca rumânească atunci când i-a găsit Cezar şi fără să realizeze că în româna colocvială nu există cuvinte latineşti pentru a descrie ceea ce se presupune că ar fi trebuit să vină, cu legiunile romane, precum, cărămizi (romanul bric, în franceză şi engleză), castre (Man-CHESTER, Glo-CHESTER, banul roman neMUNIA, în Anglia), oraşe, poduri drumuri etc, ci doar pentru aspecte ce nu au nicio legătură cu ei, precum, apa, soarele, boii şi vacile, cu care legiunile romane plecau din Dacia.
Conceptul este aservit marilor puteri ale vremii şi în confomitate cu el, umila naţiune, nou admisă în cărţi, era obligată să-şi vadă lungul nasului şi să intre în rând cu naţiuni produse de năvălitori, stăpâni ai bâtei, precum turcii, ungurii, slavii, francezii, care obligatoriu trebuiau să ne şi înveţe, dacă nu altceva, măcar să vorbim.
Aproape nimeni nu a încercat, cel puţin, să studieze româna ca pe o limbă de sine stătătoare. Toţi au folosit nişte şabloane străine şi nimeni nu a îndrăznit să supere marile genii ale lingvisticii mondiale, de parcă ei ar cunoşte mai bine româna, decât cei ce o grăiesc. Toţi vorbesc de transferul de cuvinte dintr-o limbă în alta, ca şi cum lumea ar fi inceput cu grecii şi romanii, fără să ştie cum s-au născut cuvintele şi când şi unde s-au format ele.
Tabelul de 1.200 cuvinte româneşti, ca atare, scrise în sanscrită, a lui Marin Bărbulescu-Dacul, reprodus de A.Deac, atestă limba română, cu fondul ei propriu, inclusiv “latin şi slavon”, cu peste 1000 de ani înainte de a exista s1Roma şi cu peste 2.500 de ani înainte de a exista slavii, aspect reconfirmat azi de cele 2.000 de cuvinte ale geţilor descoperite în Punjabi de L.I.Cueşdean.
Româna Onomatopeică, este un fond nemaiîntâlnit aiurea, de peste 350 de cuvinte primare, înţelese doar de români. Ungurii sunt definiţi prin doar 250 de cuvinte proprii ugro-finnice, după Marius Sala, et al., în Limbile lumii, Ed.Şt.şi Encic., Buc., 1981. Româna Onomatopeică reprezintă 10% din limbajul colocvial, de zi cu zi, comparabil cu tot fondul slavon şi depăşind de aproape 4 ori toate etimoanele “slave” nord-dunărene (100 în total), între care rusa are 35 de cuvinte, după DEX-ul din 1975.
Româna Onomatopeică atestă, în sine, o vechime în epoca de piatră. Arheologic, teritoriul românesc indică prima societate agricolă, deci sedentară, de 9.300 de ani, după Prof.Dr.în arheologie Vasile Boroneanţ, cea mai veche din Europa. Sistemul de canalizare subterană de la Sarmisegetuza Regia, de acum 7.200 de ani, este primul în lume, mai vechi decât Roma cu 4.500 de ani şi este un indiciu de civilizaţie, nemaiîntâlnit aiurea.
Civilizaţia Ceramicii Pictate de la Ariuşd-Cucuteni-Tripolia, cu oraşe sistematizate, unele, în Moldova, în cercuri concentrice, cu străzi radiale spre un centru civic, depăşind fiecare 20.000 de locuitori, de acum 7.000 de ani, prima civilizaţie urbană în lume, după Marija Gimbutas, înCivilizaţie şi cultură, Ed.Meridiane, Buc., 1989, este mai veche decât apariţia grecilor, cu 3.100 de ani şi decât Roma, cu 4.200 de ani. Românismul este atestat de peste 7.500 de ani prin cronologia de pe lespedea de la Putna, a lui Ştefan cel Mare, concordantă cu datele arheologice new-picture-11româneşti. Portul Românesc este atestat de peste 7.000 de ani pe relicve arheologice situate în Bazinul Dunării de jos, de pe ambele maluri ale fluviului, după Augustin Deac, în Istoria adevărului istoric, Ed.Tentant, Giurgiu, România, 2001 şi Preda Constantin , în Enciclopedia arheologiei vechi a României, Ed.Encic., Buc.,1994.
Româna Onomatopeică, conduce la originea cuvintelor, la originea sistemului de comunicare sonoră a europenilor, cu definirea în română a principalelor noţiuni, compuse ca metafore româneşti, copiate apoi de alţii doar prin rădăcini, care pierd onomatopeia, “imaginea” sonoră, iniţială, păstrând doar copia, complet abstractă, în uz curent.
Cât timp o să mai susţină oficialii că rumânii sunt nişte papagali ce repetă doar cuvintele învăţate de la toţi cotropitorii? Scepticismul unor români depăşeşte orice limite. Lor nu le vine a crede, că s-ar putea, ca ei să nu fie numai nişte bieţi papagali, care repetă doar cuvintele altora. Ce-i drept e că asta este ce învaţă, în scolile din România, amărâţii de ei. Prin cap nu le trece că ei vorbesc cu cuvintele părinţilor lor rumâni, nu romani.
Sursa: Old Europe
Autor: Dr.Lucian Iosif Cuesdean
No comments:
Post a Comment