Mărgăritare duhovniceşti. Gândurile

Gândurile

Aşa cum hoţii nu se apropie cu uşurinţă de locul în care văd straja împărătească şi armele, la fel şi cel care şi-a unit inima cu rugăciunea nu este furat lesne de tâlharii înţelegători.

Pe isihaşti, dintre cele opt gânduri viclene, îi războiesc următoarele cinci: al acediei (în primul rând), al slavei deşarte, al mândriei, al tris­­­te­ţii şi al iubirii de arginţi. În timp ce pe cei care trăiesc în obşte, ur­­mă­toarele trei: al poftei pântecelui, al desfrânării şi al mâniei.

Împăratului pământesc îi este urât cel care stă înaintea lui şi după aceea îşi întoarce faţa şi unelteşte cu vrăjmaşii lui. La fel este înaintea Domnului şi cel care în timp ce se roagă primeşte gândurile necurate.

Departe de perdeaua gândurilor!

Gândurile „bune”, mişcate de mândrie sunt prinse de diavol. Asu­pra gândurilor bune pornite din smerenie şi din iubire diavolul n-are nicio îndreptăţire.

Diavolul ni le aduce pe toate de-andoaselea până când ne răstoarnă. De aceea să avem întotdeauna gândul cel bun.

Dacă cineva, aflându-se într-o discuţie, cugetă ceva care crede că este mai corect, dacă este vorba de unul de aceeaşi vârstă cu el, trebuie să spună: „Mi-a fugit gândul!”. Dacă este vorba de o persoană mai ma­­re de vârstă, trebuie să zică: „Mi-a trecut un gând de blasfemie”. Şi lucrul cel mai potrivit să-l spună cineva, acesta este de fapt necuviinţă, dacă nu are competenţă.

Mustrând răul, deseori nu iese nimic. Arătând însă binele, răul se mustră el singur.

Omul, când acceptă ceea ce i se întâmplă cu gândul cel de-a dreap­ta, primeşte ajutor. În timp ce atunci când lucrează cel de-a stânga, se chi­nu­ieşte, se topeşte, se pierde.

Gândurile bune aduc sănătate duhovnicească.

Dacă ai avea sănătate duhovnicească, le-ai vedea curate şi pe cele necurate. Aşa cum ai privi fructele, la fel ai privi şi gunoiul, pentru că acesta a ajutat să apară fructele.

Vezi că musca ştie doar unde sunt gunoaiele, în timp ce albina ştie că acolo este un crin, dincolo o zambilă.

…Din calitatea cugetelor unui om reiese starea lui duhovnicească.

Vă amintiţi cum I-au vorbit lui Hristos cei doi tâlhari care au fost răstigniţi împreună cu El? Căci amândoi L-au văzut pe Hristos pe cru­ce, pământul cutremurându-se, catapeteasma despicată etc. Ce cuge­ta­re a avut însă unul şi ce cugetare celălalt! Unul a mers în Rai şi celălat în Iad!

În momentul în care omul este chinuit de gândurile ruşinoase care-i trec prin minte despre lucrurile sfinte, aceasta este dovadă că nu sunt ale lui, ci vin din afară. De aceea nu trebuie să ne simţim vinovaţi şi pentru păcatele diavolului!

Dacă dai importanţă unui gând de hulă, el poate să te chinuiască, să te frângă. Trebuie şi puţină nepăsare fericită.

Gândurile de hulă vin sau pentru că diavolul speculează hieper­sen­si­bilitatea sau mândria sau judecata noastră etc.

Patimile sunt ale noastre şi nu trebuie să le desconsiderăm, în timp ce gândurile de hulă sunt ale diavolului şi trebuie să ne scârbim de ele.

Încrederea în gând este începutul înşelăciunii şi creează probleme su­­fleteşti. A se încrede omul duhovnicesc în cugetul lui este începutul înşelăciunii. Mintea se întunecă din pricina mândriei şi poate să se r­ă­tă­cească. Mai bine este să înnebunească, pentru că atunci are cir­cum­stanţe atenuante. Este ca şi cum cineva ţine în mâinile lui fitile şi cere să fie ajutat ca să nu le aprindă să explodeze.

Să nu te încrezi în cugetul tău, nici dacă îţi spune că eşti un nimic, nici dacă-ţi spune că eşti sfânt.

Capriciile pleacă de la gânduri, iar omul se eliberează de acestea prin ascultare.

Toată viaţa duhovnicească se bazează pe gânduri. Sporirea în viaţa du­hovnicească ţine de gând.

Gândurile pe care le creează nenorocirea sunt mai viclene decât cele rele, deoarece nu le înţelegem ca să le aruncăm departe.

Avem nevoie de cugete drepte. Trebuie să preschimbăm maşinile  ne­­sigure, înşelătoare, ale „fabricii” noastre în maşini bune. Cea mai bu­nă lucrare este ca omul să creeze o „fabrică” a gândurilor bune.

Gândurile bune = deşertare = har dumnezeiesc.

„Inima curată…” este atunci când nu îngăduim să ne treacă prin min­te gânduri rele pentru ceilalţi.

Doar când omul pune gândul cel bun îndreptăţeşte harul dumne­ze­iesc să vină.

„Înapoia Mea, satano!” De vreme ce Hristos i-a spus diavolului ast­­fel, noi de ce să purtăm discuţii cu el prin gândurile cele de-a stân­ga­?

Să apuci grenada şi s-o arunci în vrăjmaş, ca să-l ucizi.

Tu nu priveghezi, nu-ţi spui rugăciunea şi nu poţi să fii apărat. Şi vine telegrama diavolului din afară, şi o iei, o citeşti, o reciteşti, crezi ce scrie în ea şi o pui la arhivă. Aceste plicuri le va arăta, nemernicul, în ziua Judecăţii, ca să te osândească.

Când arunci într-o sobă hârtii, gunoaie, acestea ard. La fel şi cu o­mul duhovnicesc, orice i-ar arunca ispita, el arde, este „foc mistuitor”. Cugetele ruşinoase nu se lipesc de el, şi după aceea şi diavolul obo­seş­te şi pleacă.

Păsările au aripi ca să evite cursele, iar noi oamenii cugtul şi să ur­căm la tronul lui Dumnezeu. Să alungaţi cugetele rele pe care le aduce diavolul! Să nu le daţi importanţă, ci să le aruncaţi în spate.

Dacă am da cu pietre după oricare câine care latră, pietrele ar fi foarte scumpe.

SURSA: Cuv. Paisie AGHIORITUL (2009). Mica filocalie. Galaţi: Editura Egumeniţa. pp. 128-133.