Saturday, August 27, 2011

Sfântul Ioan Botezătorul – Părintele Nicolae STEINHARDT (Dăruind vei dobândi)

„Ioan Botezătorul ne este îndeobşte cunoscut pentru marea sfinţenie a vieţii sale. I se spu­ne înger în trup sau om îngeresc, de cât de aspră i-a fost viaţa în pus­­tie şi cât de intrasi­gen­­tă asceza. Ştim că drept îmbrăcăminte avea o haină din păr de cămilă şi că împrejurul mij­­lo­­cu­lui purta o cingătoare de curea. De hrănit se hrănea numai cu lăcuste şi miere săl­ba­ti­că.

…socotesc că mai de folos ne este a evoca alte însuşiri ale unui sfânt căruia râvna po­po­­rului lui Dumnezeu nu a şovăit să-i atribuie aripi de înger, iar ico­na­rii, la rândul lor, n-au pregetat să-l înfăţişeze astfel în multe icoane şi picturi bi­se­riceşti.

Însuşirile la care doresc să mă refer sunt: absoluta smerenie, capacitatea de a iubi pe un altul nu numai ca pe sine ci şi mai mult decât pe sine, capacitatea de a re­cunoaşte supe­ri­­o­ri­tatea altuia, capacitatea de a şterge şi anula sinea proprie în­locuind-o cu a altuia.

Viaţa Sf. Ioan Botezătorul ne este cunoscută în toată simplicitatea şi ri­goa­rea ei. Moar­­tea lui, timpurie, constituie o dovadă a ceea ce istoricilor …le place a numi absurdi­ta­­tea isto­riei. Regele Irod Agrippa îşi luase drept soţie pe femeia fra­telui său Filip. Căsă­to­ria aceasta era de fapt un concubinaj osândit de Ioan Bo­tezătorul cu acele vorbe fără suli­man şi acel ton aprig care îi erau proprii. …Iro­diada, femeie frumoasă şi inteligentă însă cru­dă, ambiţioasă şi ne­ruşinată, îl duş­mănea de aceea pe Ioan şi-i tot cerea regelui să-l stâr­­pească. În cele din urmă iz­­buti să obţină întemniţarea celui vrăjmăşit de ea: Ioan a fost închis în beciurile pa­latului. Aco­­lo se afla când i se ivi Irodiadei prilejul de ase des­co­to­­rosi de acel de a cărui viaţă îi era ca un ghimpe în ochi. Fiind ziua de naştere a lui Irod şi săr­bătorindu-i-se aniversarea, s-a făcut praz­nic bogat după cuviinţă… Acolo, fii­ca din pri­ma căsătorie a Irodiadei, Salomeia, a dansat; dan­sul tinerei fru­moa­sei fete într-atâta i-a plă­cut şi l-a tulburat pe rege încât, ameţit de băutură şi aprins de poftă, i-a spus: cere-mi ce vrei, până la jumătate din regatul meu, şi-ţi voi da. Şi şi-a întărit vorba cu jurământ.

Salomeia, neştiind ce să ceară, s-a sfătuit cu maică-sa. Irodiada nu a stat pe gân­duri: ce­re capul lui Ioan Botezătorul, i-a grăit, acum şi aici; să ţi-l aducă pe o tipsie. Regele Irod atunci s-a cutremurat. Nu era deloc dispus să-l omoare pe Ioan despre care ştia că norodul îl so­­­coteşte proroc; şi apoi nici lui omul nu-i era cu totul antipatic; în felul lui îl respecta şi con­­sim­­ţise la arestarea lui numai ca să scape de gura muierii. Nerodului, ameţit cum era, i-a fost în­să ruşine să-şi cal­ce nesăbuitul jurământ. Ar fi putut prea bine să-i explice fetei: ţi-am făgă­du­it pâ­nă la jumătatea regatului meu, dar omul acesta preţuieşte mai mult decât ju­mă­tate din re­gatul meu, astfel nu ţi-l pot da; cere-mi altceva. Dar nu l-a purtat min­tea către acest răspuns drept, şi ca netotul a împlinit sălbatica sfruntată ce­re­re: lui Ioan i s-a tăiat capul în chiar beciu­ri­le palatului şi cinstitul cap i-a fost adus Salomiei pe tipsie, precum dorise ticăloasa de Iro­dia­dă.

Smerenia absolută a Botezătorului reiese cu prisosinţă din textul celor patru Evan­ghe­lii care folosesc aproape aceleaşi cuvinte centrate în jurul a cinci idei::

§ Iisus e mai puternic decât Ioan;

§ Ioan nu este vrednic să-I dezlege cureaua încălţămintei;

§ Ioan nu poate boteza decât cu apă, pe când Iisus va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc;

§ Iisus este anterior lui Ioan;

§ Iisus este Cel ce va să vină.

… Botezătorului i se pune întrebarea: „Cine eşti? Eşti tu Hristosul, eşti tu Ilie, eşti tu pro­orocul? Iar el, ne spune textul evanghelic, „a mărturisit şi n-a tă­gă­duit şi a mărtu­ri­sit: Nu sunt eu Hristosul, nu sunt nici Ilie şi nici Proorocul”. Cu deplină modestie şi po­tri­vit adevărului, cel întrebat din nou răspunde: „Eu sunt gla­sul celui care strigă în pustie: în­dreptaţi căile Domnului”.

Şi iarăşi, tot ca în celelalte referate: „Eu vă botez cu apă, dar în mijlocul vos­tru se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Că­­ru­ia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei.

De două ori afirmă Ioan, arătându-L pe Iisus: „Iată Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ri­di­că pă­catul lumii. Iar după botezul Domnului în Iordan: „Am văzut Du­hul coborându-Se din cer ca un porumbel şi a rămas peste El”.

Şi în acelaşi mod, mai categoric însă: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu”. Iar mai apoi ur­­mează (Ioan 3, 20) una dintre cele mai emoţionante, mai neaşteptate, mai răscolitoare şi mai ie­şite din comun fraze din câte se află în Sfânta Scrip­tu­ră: este declaraţia-mărturisire a no­bi­lului Ioan „Eu trebuie să mă micşorez, iar El trebuie să crească”.

Cine oare ar mai glăsui astfel? Care dintre toţi oamenii sălăşluitori vreodată pe acest pă­­mânt ar spune despre sine că-şi doreşte să se micşoreze, că i se cade să se umilească în vre­­me ce aproapelui său i se cuvine să crească, să sporească? Fi­resc îi este omului raţio­na­men­tul cu totul invers: să voiască a creşte şi apropăşi el pe seama şi dauna celorlalţi. Cei­lal­ţi? Să-l ad­mi­re, să-l slujească, să-l răsfeţe, să-l ri­dice în slăvi! Oricât de mult de fără de în­trerupere, de ne­­reticent. Sătul de la­u­de, complimente, slujiri şi plecăciuni nu se va declara nicio­dată. Con­vins de per­fec­ta-i superioritate nu va înceta în veac a fi. Egocentrismul şi ido­latrizarea eu­lui sunt cererile şi dorinţele sufletului omenesc obişnuit, câtuşi de puţin şter­­ge­rea şi înfrânge­rea sinei, recunoaşterea superiorităţii altuia. Ceilalţi îi sunt toţi infe­ri­o­ri, orbi care nu se pri­cep să-i deosebească însuşirile excepţionale şi să-l aprecieze cum ar tre­bui.

Şi totuşi Ioan Botezătorul aceasta chiar face, lucrul acesta de necrezut, de po­trivnic firii, de scandalos pentru orice psihie normală: pe sine se vrea micşo­rân­du-se, pe celălalt cres­când, biruind, afirmându-se, împlinindu-se! De aceea şi este fra­za de la Ioan (3, 30) atât de ne­pă­mân­tească, de fără de pereche, de anevoie asi­milabilă minţii noastre. În cu­prin­sul Scripturii, bo­gată în formule fascinate şi în sentinţe vrednice a se întipări în cu­ge­tul nostru, zicerea Bo­te­ză­­torului stră­lu­ceş­te totuşi cu o lumină nespusă şi ni se înfăţişează ca un giuvaier. Ea contra­zice atât de făţiş tendinţa oricărei individualităţi de ase socoti cen­trul cercului în­conjurător şi de se considera ca legitim să-şi acorde numai drepturi şi mo­no­­po­lul dreptăţii încât nu se poate să nu uimească aşa cum ar face mărul care, sfi­dând le­gea universală a gravitaţiei, în loc să ca­dă la pământ când se desprinde din pom, s-ar înălţa spre cer.

În relaţia dintre Iisus şi Botezător se iveşte problema ucenicilor. Se pare că a existat o ri­­valitate între ucenicii unuia şi ai celuilat. Evangheliile Sfinţilor Ma­tei (11, 2-5) şi Luca (7, 19-22) ne relatează că, închis fiind, Ioan şi-a trimis uce­nicii să-L întrebe pe Iisus: tu eşti Cel ce vine, sau aşteptăm pe altul? Între­ba­re cât se poate de ciudată pentru că ştim că Ioan Îl măr­turisise pe Iisus a fi întru adevăr Fiul lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu, Care ridică pă­ca­­tul lumii şi Cel asupra Căruia S-a pogorât Duhul Sfânt. Cum putem rezol­va o asemenea con­­­tradicţie flagrantă? Explicaţia cu precădere plauzibilă o consider a fi aceea care pre­supune o înţelegere prealabilă (expresă sau tacită) între Iisus şi Ioan. În ve­de­rea lămuririi ucenicilor săi şi a potolirii incertitudinilor care-i frământau, Ioan îi tri­mite lui Iisus o întrebare ce re­pre­zen­ta de fapt nu gândul său neşovăitor ci şo­vă­ielile şi um­bre­le­le din cugetele lor. Iar Iisus, cu acea inteligenţă omenească la care nu se sfia să facă uneori apel (spre pildă în cazul plăţii daj­diei către Cezar ori al femeii măritate cu şapte fraţi ori al sem­nului cerut de saduchei), nu se pro­cla­mă a fi Hristosul ci, cu multă abilitate şi modestie, le cere să constate faptele, lă­sân­du-le pe acestea să vorbească, iar pe învăţăcei poftindu-i să tra­gă doar con­clu­zia care se im­pu­nea. Le arată cele ce se petrec aievea: orbii văd, surzii aud, şchio­pii umblă, leproşii se curăţesc, mor­­ţii înviază. Desigur că ucenicii nu puteau de­duce altceva decât că Acel ce săvârşeşte ase­me­nea minuni este Mesia.

Dar cum apare Ioan văzut de Iisus?

Textul de la Luca (7, 24) şi urm. este edificator şi clar. Zice Domnul către mul­ţimi, du­­pă plecarea ucenicilor, pasămite, trimişi de Ioan: ”Ce aţi ieşit să pri­vi­ţi în pustie? Oare tres­­­tie clă­tinată de vânt? Oare om îmbrăcat în haine moi şi scum­pe? Oare proroc?” Şi tot El răs­pun­de cu glas ferm: „Da, zic vouă: şi mai mult decât un proroc. Acesta este cel des­pre care s-a scris: Iată trimit înaintea fe­ţei Tale pe îngerul Meu care va găti calea Ta, îna­in­­tea Ta”. Şi încă: „Zic vouă: Între cei născuţi din femei nu este mai mare decât Ioan; dar cel mai mic în îm­pă­ră­ţia lui Dumnezeu, este mai mare decât el”.

Domnul, aşadar, confirmă caracterul îngeresc al lui Ioan, …Sensul taini­ce­lor cuvinte cred că nu poa­te fi decât acesta: Ioan, ultimul prooroc al Vechiului Testament, Ioan Vesti­to­­rul, Înainte­mer­gătorul şi Botezătorul lui Hristos nu a primit botezul creştin. Aşa fiind, întocmai ca patriarhii, drepţii şi proorocii Ve­chiu­lui Testament, el va sălăşlui cu sufletul în iad până ce Dom­nul după răs­tig­ni­rea Sa va fi coborât în acel loc spre a-i slobozi. Ioan nu a pri­mit botezul creştin în numele Sfintei Treimi, iată de ce e socotit mai mic decât oricare din­tre locui­to­rii îm­pă­răţiei lui Dumnezeu. Ne putem întreba acum ce semnifică pentru noi Ioan Botezătorul, prin care însuşiri ale lui ni se arată admirabil, adică vrednic de mirare şi ve­neraţie, prin care ne poate fi călăuzitor şi model?

Prin smerenia sa absolută, desigur. Prin iubirea sa totală faţă de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine şi a înlocuirii ei cu iu­birea pentru al­tul. …Iată ce este Ioan Botezătorul: este minunata pildă de „eu” care iese din sine şi, cu sme­­re­nie şi neţărmurit devotament, dobândeşte pu­tinţa de a-şi iubi semenul mai mult decât pe si­ne însuşi.

Ioan Botezătorul ne poate fi tuturor îndreptar pe calea strâmtă a înfrân­ge­rii tru­fi­ei, a neroadei trufii, a egoismului şi egocentrismului nostru ridicol care-şi fa­ce râs de noi în­­dem­­nându-ne a crede că suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii şi ne dă ghes a ne crede numai în noi înşine, a ne închide şi în­cu­ia în carapacea bine ferecată a sinei noas­­­­tre imperialiste.

Ioan Botezătorul ne poate fi pildă sigură de dragoste pentru Mire, adică pen­tru Hristos şi de slujire neprecupeţită a Sa. Dar, vă veţi întreba poate, cum de-L putem sluji şi iu­­bi ca pe un prieten pe Hristos care acum nu se mai află în cu­prinsul pământului ci S-a înăl­­ţat la cer? Cum de-I putem sta alături, Îl as­cul­ta, Îi vădi iubirea noastră?

Răspuns nu poate altul decât:…Hristos e prezent pe acest pământ în sfân­ta Euha­ris­tie sub chipul pâinii şi al vinului. Şi mai este prezent, la fel de lu­cră­tor, sub chipul tu­tu­ror oame­ni­lor asupriţi, obidiţi, încercaţi, ispitiţi de suferinţe, ne­voi şi nedreptăţi. Iu­bin­du-i şi slu­jindu-i pe aceşti foarte mici fraţi ai Săi, Lui Îi manifestăm dragostea noastră şi pe El în­­­suşi Îl slujim. Blasfemie este a zice că nu avem cum sluji, întocmai ca Botezătorul, pe Hris­tos, că El nu mai este de faţă în lumea sensibilă! Dragostea, virtute creştinească su­pre­­mă şi sin­gura pere­nă, este mijlocul fără de greş care ne stă la îndemână pentru a ne do­ve­di uma­ni­tatea şi creştinătatea …

Noi reţinem din viaţa şi jertfa Sf. Ioan Botezătorul: capacitatea omenească de a ieşi din sine, de a depăşi strâmtoarea fenomenalităţii, de a iubi pe un altul. Noi cutezăm chiar a ne fa­ce o călăuză (sau măcar un temei de neîncredere în afir­maţii sumare) din zgudui­toa­rea, admi­ra­bila, senina frază de la Ioan (3, 30): „Acela trebuie să crească, iar eu să mă mic­şo­­rez”. Cu ea în suflet şi-n inimă şi-n cu­get şi-n adâncul inimii şi-n adâncul sensibilităţii noas­tre biruite să părăsim acum, nu fără a mulţumi Domnului, acest sfânt locaş”.

No comments:

Si Deus nobiscum, quis contra nos?
Îndrăzneşte să cunoşti!
Ducit Amor Patriae
Tot ceea ce este necesar ca răul să triumfe este ca oamenii buni să stea cu mâinile în sân.
(Edmund Burke)
Încearcă să nu fii un om de succes, ci un om de valoare! (Albert Einstein)
Nu voi fi un om obişnuit pentru că am dreptul să fiu extraordinar. (Peter O`Toole)
Modestia este, faţă de merit, ceea ce este umbra pentru figurile dintr-un tablou: îi dau forţă şi relief. (La Bruyere)
Maestru este numai acela care este dăruit cu harul de a învăţa pe alţii. Cu adevărat maestru este numai cel care, având el însuşi multă bogăţie sufletească, ştie să dea tot, ştiinţă, pricepere şi suflet, fără intenţii preconcepute şi fără să aştepte nimic în schimb. (Octavian Fodor)

Talent hits a target no one else can hit, genius hits a target no one else can see. (Schopenhauer)
We are what we repeatedly do. Excellence, then, is not an act, but a habit. (Aristotle)