Sfântul Ioan Botezătorul – Părintele Nicolae STEINHARDT (Dăruind vei dobândi)

„Ioan Botezătorul ne este îndeobşte cunoscut pentru marea sfinţenie a vieţii sale. I se spu­ne înger în trup sau om îngeresc, de cât de aspră i-a fost viaţa în pus­­tie şi cât de intrasi­gen­­tă asceza. Ştim că drept îmbrăcăminte avea o haină din păr de cămilă şi că împrejurul mij­­lo­­cu­lui purta o cingătoare de curea. De hrănit se hrănea numai cu lăcuste şi miere săl­ba­ti­că.

…socotesc că mai de folos ne este a evoca alte însuşiri ale unui sfânt căruia râvna po­po­­rului lui Dumnezeu nu a şovăit să-i atribuie aripi de înger, iar ico­na­rii, la rândul lor, n-au pregetat să-l înfăţişeze astfel în multe icoane şi picturi bi­se­riceşti.

Însuşirile la care doresc să mă refer sunt: absoluta smerenie, capacitatea de a iubi pe un altul nu numai ca pe sine ci şi mai mult decât pe sine, capacitatea de a re­cunoaşte supe­ri­­o­ri­tatea altuia, capacitatea de a şterge şi anula sinea proprie în­locuind-o cu a altuia.

Viaţa Sf. Ioan Botezătorul ne este cunoscută în toată simplicitatea şi ri­goa­rea ei. Moar­­tea lui, timpurie, constituie o dovadă a ceea ce istoricilor …le place a numi absurdi­ta­­tea isto­riei. Regele Irod Agrippa îşi luase drept soţie pe femeia fra­telui său Filip. Căsă­to­ria aceasta era de fapt un concubinaj osândit de Ioan Bo­tezătorul cu acele vorbe fără suli­man şi acel ton aprig care îi erau proprii. …Iro­diada, femeie frumoasă şi inteligentă însă cru­dă, ambiţioasă şi ne­ruşinată, îl duş­mănea de aceea pe Ioan şi-i tot cerea regelui să-l stâr­­pească. În cele din urmă iz­­buti să obţină întemniţarea celui vrăjmăşit de ea: Ioan a fost închis în beciurile pa­latului. Aco­­lo se afla când i se ivi Irodiadei prilejul de ase des­co­to­­rosi de acel de a cărui viaţă îi era ca un ghimpe în ochi. Fiind ziua de naştere a lui Irod şi săr­bătorindu-i-se aniversarea, s-a făcut praz­nic bogat după cuviinţă… Acolo, fii­ca din pri­ma căsătorie a Irodiadei, Salomeia, a dansat; dan­sul tinerei fru­moa­sei fete într-atâta i-a plă­cut şi l-a tulburat pe rege încât, ameţit de băutură şi aprins de poftă, i-a spus: cere-mi ce vrei, până la jumătate din regatul meu, şi-ţi voi da. Şi şi-a întărit vorba cu jurământ.

Salomeia, neştiind ce să ceară, s-a sfătuit cu maică-sa. Irodiada nu a stat pe gân­duri: ce­re capul lui Ioan Botezătorul, i-a grăit, acum şi aici; să ţi-l aducă pe o tipsie. Regele Irod atunci s-a cutremurat. Nu era deloc dispus să-l omoare pe Ioan despre care ştia că norodul îl so­­­coteşte proroc; şi apoi nici lui omul nu-i era cu totul antipatic; în felul lui îl respecta şi con­­sim­­ţise la arestarea lui numai ca să scape de gura muierii. Nerodului, ameţit cum era, i-a fost în­să ruşine să-şi cal­ce nesăbuitul jurământ. Ar fi putut prea bine să-i explice fetei: ţi-am făgă­du­it pâ­nă la jumătatea regatului meu, dar omul acesta preţuieşte mai mult decât ju­mă­tate din re­gatul meu, astfel nu ţi-l pot da; cere-mi altceva. Dar nu l-a purtat min­tea către acest răspuns drept, şi ca netotul a împlinit sălbatica sfruntată ce­re­re: lui Ioan i s-a tăiat capul în chiar beciu­ri­le palatului şi cinstitul cap i-a fost adus Salomiei pe tipsie, precum dorise ticăloasa de Iro­dia­dă.

Smerenia absolută a Botezătorului reiese cu prisosinţă din textul celor patru Evan­ghe­lii care folosesc aproape aceleaşi cuvinte centrate în jurul a cinci idei::

§ Iisus e mai puternic decât Ioan;

§ Ioan nu este vrednic să-I dezlege cureaua încălţămintei;

§ Ioan nu poate boteza decât cu apă, pe când Iisus va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc;

§ Iisus este anterior lui Ioan;

§ Iisus este Cel ce va să vină.

… Botezătorului i se pune întrebarea: „Cine eşti? Eşti tu Hristosul, eşti tu Ilie, eşti tu pro­orocul? Iar el, ne spune textul evanghelic, „a mărturisit şi n-a tă­gă­duit şi a mărtu­ri­sit: Nu sunt eu Hristosul, nu sunt nici Ilie şi nici Proorocul”. Cu deplină modestie şi po­tri­vit adevărului, cel întrebat din nou răspunde: „Eu sunt gla­sul celui care strigă în pustie: în­dreptaţi căile Domnului”.

Şi iarăşi, tot ca în celelalte referate: „Eu vă botez cu apă, dar în mijlocul vos­tru se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Că­­ru­ia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei”.

De două ori afirmă Ioan, arătându-L pe Iisus: „Iată Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ri­di­că pă­catul lumii”. Iar după botezul Domnului în Iordan: „Am văzut Du­hul coborându-Se din cer ca un porumbel şi a rămas peste El”.

Şi în acelaşi mod, mai categoric însă: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu”. Iar mai apoi ur­­mează (Ioan 3, 20) una dintre cele mai emoţionante, mai neaşteptate, mai răscolitoare şi mai ie­şite din comun fraze din câte se află în Sfânta Scrip­tu­ră: este declaraţia-mărturisire a no­bi­lului Ioan „Eu trebuie să mă micşorez, iar El trebuie să crească”.

Cine oare ar mai glăsui astfel? Care dintre toţi oamenii sălăşluitori vreodată pe acest pă­­mânt ar spune despre sine că-şi doreşte să se micşoreze, că i se cade să se umilească în vre­­me ce aproapelui său i se cuvine să crească, să sporească? Fi­resc îi este omului raţio­na­men­tul cu totul invers: să voiască a creşte şi apropăşi el pe seama şi dauna celorlalţi. Cei­lal­ţi? Să-l ad­mi­re, să-l slujească, să-l răsfeţe, să-l ri­dice în slăvi! Oricât de mult de fără de în­trerupere, de ne­­reticent. Sătul de la­u­de, complimente, slujiri şi plecăciuni nu se va declara nicio­dată. Con­vins de per­fec­ta-i superioritate nu va înceta în veac a fi. Egocentrismul şi ido­latrizarea eu­lui sunt cererile şi dorinţele sufletului omenesc obişnuit, câtuşi de puţin şter­­ge­rea şi înfrânge­rea sinei, recunoaşterea superiorităţii altuia. Ceilalţi îi sunt toţi infe­ri­o­ri, orbi care nu se pri­cep să-i deosebească însuşirile excepţionale şi să-l aprecieze cum ar tre­bui.

Şi totuşi Ioan Botezătorul aceasta chiar face, lucrul acesta de necrezut, de po­trivnic firii, de scandalos pentru orice psihie normală: pe sine se vrea micşo­rân­du-se, pe celălalt cres­când, biruind, afirmându-se, împlinindu-se! De aceea şi este fra­za de la Ioan (3, 30) atât de ne­pă­mân­tească, de fără de pereche, de anevoie asi­milabilă minţii noastre. În cu­prin­sul Scripturii, bo­gată în formule fascinate şi în sentinţe vrednice a se întipări în cu­ge­tul nostru, zicerea Bo­te­ză­­torului stră­lu­ceş­te totuşi cu o lumină nespusă şi ni se înfăţişează ca un giuvaier. Ea contra­zice atât de făţiş tendinţa oricărei individualităţi de ase socoti cen­trul cercului în­conjurător şi de se considera ca legitim să-şi acorde numai drepturi şi mo­no­­po­lul dreptăţii încât nu se poate să nu uimească aşa cum ar face mărul care, sfi­dând le­gea universală a gravitaţiei, în loc să ca­dă la pământ când se desprinde din pom, s-ar înălţa spre cer.

În relaţia dintre Iisus şi Botezător se iveşte problema ucenicilor. Se pare că a existat o ri­­valitate între ucenicii unuia şi ai celuilat. Evangheliile Sfinţilor Ma­tei (11, 2-5) şi Luca (7, 19-22) ne relatează că, închis fiind, Ioan şi-a trimis uce­nicii să-L întrebe pe Iisus: tu eşti Cel ce vine, sau aşteptăm pe altul? Între­ba­re cât se poate de ciudată pentru că ştim că Ioan Îl măr­turisise pe Iisus a fi întru adevăr Fiul lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu, Care ridică pă­ca­­tul lumii şi Cel asupra Căruia S-a pogorât Duhul Sfânt. Cum putem rezol­va o asemenea con­­­tradicţie flagrantă? Explicaţia cu precădere plauzibilă o consider a fi aceea care pre­supune o înţelegere prealabilă (expresă sau tacită) între Iisus şi Ioan. În ve­de­rea lămuririi ucenicilor săi şi a potolirii incertitudinilor care-i frământau, Ioan îi tri­mite lui Iisus o întrebare ce re­pre­zen­ta de fapt nu gândul său neşovăitor ci şo­vă­ielile şi um­bre­le­le din cugetele lor. Iar Iisus, cu acea inteligenţă omenească la care nu se sfia să facă uneori apel (spre pildă în cazul plăţii daj­diei către Cezar ori al femeii măritate cu şapte fraţi ori al sem­nului cerut de saduchei), nu se pro­cla­mă a fi Hristosul ci, cu multă abilitate şi modestie, le cere să constate faptele, lă­sân­du-le pe acestea să vorbească, iar pe învăţăcei poftindu-i să tra­gă doar con­clu­zia care se im­pu­nea. Le arată cele ce se petrec aievea: orbii văd, surzii aud, şchio­pii umblă, leproşii se curăţesc, mor­­ţii înviază. Desigur că ucenicii nu puteau de­duce altceva decât că Acel ce săvârşeşte ase­me­nea minuni este Mesia.

Dar cum apare Ioan văzut de Iisus?

Textul de la Luca (7, 24) şi urm. este edificator şi clar. Zice Domnul către mul­ţimi, du­­pă plecarea ucenicilor, pasămite, trimişi de Ioan: ”Ce aţi ieşit să pri­vi­ţi în pustie? Oare tres­­­tie clă­tinată de vânt? Oare om îmbrăcat în haine moi şi scum­pe? Oare proroc?” Şi tot El răs­pun­de cu glas ferm: „Da, zic vouă: şi mai mult decât un proroc. Acesta este cel des­pre care s-a scris: „Iată trimit înaintea fe­ţei Tale pe îngerul Meu care va găti calea Ta, îna­in­­tea Ta”. Şi încă: „Zic vouă: Între cei născuţi din femei nu este mai mare decât Ioan; dar cel mai mic în îm­pă­ră­ţia lui Dumnezeu, este mai mare decât el”.

Domnul, aşadar, confirmă caracterul îngeresc al lui Ioan, …Sensul taini­ce­lor cuvinte cred că nu poa­te fi decât acesta: Ioan, ultimul prooroc al Vechiului Testament, Ioan Vesti­to­­rul, Înainte­mer­gătorul şi Botezătorul lui Hristos nu a primit botezul creştin. Aşa fiind, întocmai ca patriarhii, drepţii şi proorocii Ve­chiu­lui Testament, el va sălăşlui cu sufletul în iad până ce Dom­nul după răs­tig­ni­rea Sa va fi coborât în acel loc spre a-i slobozi. Ioan nu a pri­mit botezul creştin în numele Sfintei Treimi, iată de ce e socotit mai mic decât oricare din­tre locui­to­rii îm­pă­răţiei lui Dumnezeu. Ne putem întreba acum ce semnifică pentru noi Ioan Botezătorul, prin care însuşiri ale lui ni se arată admirabil, adică vrednic de mirare şi ve­neraţie, prin care ne poate fi călăuzitor şi model?

Prin smerenia sa absolută, desigur. Prin iubirea sa totală faţă de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine şi a înlocuirii ei cu iu­birea pentru al­tul. …Iată ce este Ioan Botezătorul: este minunata pildă de „eu” care iese din sine şi, cu sme­­re­nie şi neţărmurit devotament, dobândeşte pu­tinţa de a-şi iubi semenul mai mult decât pe si­ne însuşi.

Ioan Botezătorul ne poate fi tuturor îndreptar pe calea strâmtă a înfrân­ge­rii tru­fi­ei, a neroadei trufii, a egoismului şi egocentrismului nostru ridicol care-şi fa­ce râs de noi în­­dem­­nându-ne a crede că suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii şi ne dă ghes a ne crede numai în noi înşine, a ne închide şi în­cu­ia în carapacea bine ferecată a sinei noas­­­­tre imperialiste.

Ioan Botezătorul ne poate fi pildă sigură de dragoste pentru Mire, adică pen­tru Hristos şi de slujire neprecupeţită a Sa. Dar, vă veţi întreba poate, cum de-L putem sluji şi iu­­bi ca pe un prieten pe Hristos care acum nu se mai află în cu­prinsul pământului ci S-a înăl­­ţat la cer? Cum de-I putem sta alături, Îl as­cul­ta, Îi vădi iubirea noastră?

Răspuns nu poate altul decât:…Hristos e prezent pe acest pământ în sfân­ta Euha­ris­tie sub chipul pâinii şi al vinului. Şi mai este prezent, la fel de lu­cră­tor, sub chipul tu­tu­ror oame­ni­lor asupriţi, obidiţi, încercaţi, ispitiţi de suferinţe, ne­voi şi nedreptăţi. Iu­bin­du-i şi slu­jindu-i pe aceşti foarte mici fraţi ai Săi, Lui Îi manifestăm dragostea noastră şi pe El în­­­suşi Îl slujim. Blasfemie este a zice că nu avem cum sluji, întocmai ca Botezătorul, pe Hris­tos, că El nu mai este de faţă în lumea sensibilă! Dragostea, virtute creştinească su­pre­­mă şi sin­gura pere­nă, este mijlocul fără de greş care ne stă la îndemână pentru a ne do­ve­di uma­ni­tatea şi creştinătatea …

Noi reţinem din viaţa şi jertfa Sf. Ioan Botezătorul: capacitatea omenească de a ieşi din sine, de a depăşi strâmtoarea fenomenalităţii, de a iubi pe un altul. Noi cutezăm chiar a ne fa­ce o călăuză (sau măcar un temei de neîncredere în afir­maţii sumare) din zgudui­toa­rea, admi­ra­bila, senina frază de la Ioan (3, 30): „Acela trebuie să crească, iar eu să mă mic­şo­­rez”. Cu ea în suflet şi-n inimă şi-n cu­get şi-n adâncul inimii şi-n adâncul sensibilităţii noas­tre biruite să părăsim acum, nu fără a mulţumi Domnului, acest sfânt locaş”.