IERTAREA - Părintele Nicolae STEINHARDT (Dăruind vei dobândi)

“Spre a vorbi cu folos despre virtutea iertării, atât de firească la oamenii din nea­mul ro­mâ­nesc, mereu gata să răspundă afirmativ ba cu efuziune, cu mâna întinsă şi un zâmbet prie­tenos cuvintelor: te rog să mă ierţi, se cuvine a cunoaşte că ea este de pa­tru feluri: ier­ta­rea greşiţilor noş­tri, iertarea celor cărora noi le-am greşit, iertarea de sine şi iertarea pă­ca­te­lor şi greşelilor de că­tre Dumnezeu.

1. Iertarea greşiţilor noştri e simplă, elementară şi lesnicioasă. Omul de treabă iar­tă fă­ră a se lăsa prea mult rugat şi de îndată dă glas magicei formule atât de pro­prie fiinţei sim­ţitoare şi gân­­ditoare: te iert, Dumnezeu să ne ierte pe toţi. …Domnul însuşi ne-a po­run­cit să iertăm ori­când şi ori de câte ori va fi nevoie, fără limită: căci ce înseamnă răs­pun­sul dat lui Petre (Mat. 18, 20-22): “de şaptezeci de ori câte şapte”, alt­ceva decât: de infinit de multe ori, dificil fiind a pre­su­pune că omul cel mai nărăvit ne va greşi de patru sute nouă­­zeci de ori într-o singură zi? Iar în Ru­găciunea Dom­neas­că iertarea păcatelor de către Dum­n­ezeu e condiţionată şi pusă în concor­dan­ţă pre­alabila iertare a greşiţilor, devine func­­­ţie a capacităţii insului de a-şi ierta semenii.

Felul acesta direct, limpede şi uşor de iertare implică totuşi două adaosuri:

§ Nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora.

Când un frate al nostru e nedrep­tă­ţit, insultat, lovit, ocărât, înşelat, nu avem nicio o că­de­re a ier­­ta, noi, pe făptaşul răului. Cu atât mai puţin când nu mai e vorba de un in­di­vid, ci de un grup de oameni ori de colectivitatea întrea­gă. Dacă o asemenea co­lectivitate ori o naţiune ajun­­ge a fi obiect de discriminări de orice na­tu­ră, dacă e pri­gonită, sără­ci­tă, batjocorită, min­ţi­tă, năpăstuită, îm­pilată ş.a.m.d., ne este oprit a ierta în numele ei, nu avem calitatea de a o face. Nicolae IORGA, nu numai neîn­tre­cut istoric dar şi cuge­tă­­­tor adânc, era convins de lu­crul acesta, afirmând şi el că fie­care poate ierta numai răul fă­­cut lui însuşi, nu altuia ori al­to­ra.

§ Nu ajunge să ierţi, mai e neapărat nevoie să şi uiţi.

Iertarea neînsoţită de uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală, vorbărie, flecăreală, amă­gi­re şi mas­că a ţinerii de minte a răului. …Că uitarea e mai anevoiasă decât ier­tarea nu în­cape iarăşi dubiu. Dar nu-i oare întreg creştinismul greu? Cei care vin la Hristos ne­lu­ând aminte la paha­rul pe care l-a băut (paharul amărăciunii, şi până la fund) şi la bote­zul cu care S-a botezat (moar­tea pe cruce) dau dovadă că nu ştiu că­rui Dumnezeu se în­chi­nă şi în ce obşte se află. De­si­gur că uitarea e grea, precum greu îi este greu să-şi iu­beas­­că vrăjmaşii, să întindă obrazul stâng după ce i-a fost lovit cel drept, să nu păcă­tu­iască nu numai cu fapta ci nici cu gândul, să aducă la în­deplinire toate atât de subtilele şi radicale porunci ale Predicii de pe Munte şi, în general, tot ceea ce Domnul cere de la acei care ţin şi cutează să se numească uce­ni­cii Lui.

2. Iertarea celor cărora noi le-am greşit pare a fi un paradox, de nu un sofism, şi ar con­­stitui o contradicţie, o formulare absurdă. Cum oare am ierta noi pe cel de către noi vă­tă­­mat? Nu-i limpede ca lumina zilei că lui îi incumbă a ne ierta, eventual, pe noi?

Şi totuşi, formularea nu e greşită ori forţată şi nu încape îndoială că de tot gin­gaş ne este a ier­ta pe cei cărora noi le-am greşit, adică pe acei cărora le-am dezgolit şi dez­văluit toa­tă nimic­ni­cia, sluţenia sufletească, nerozia, răutatea, necinstea, săl­bă­ti­cia, perfidia, ne­stă­pânirea, josni­cia,bădărănia ori netrebnicia noastră. Pe cei în pre­zen­ţa cărora ne-am de­şer­tat străfundurile tul­bu­ri ale subconştientului, ne-am dat ara­ma pe faţă şi poalele peste cap, ne-am făcut de basm, de oca­­ră şi de minune îi urâm. Nu lor ne-am arătat cu înfăţi­şa­rea noastră cea mai murdară şi mai ti­că­­loasă? Nu-i nevoie de prea rafinată psihologie pen­tru a înţelege că de mult mai multă ruşine şi ciu­­dă avem parte cât priveşte pe cei cărora le-am greşit noi decât în privinţa celor care ne-au gre­şit nouă, care s-au compromis ei în pre­zen­ţa noastră.

3. Grea este iertarea rubricată sub numărul 2, însă mai greu ne este a ne ierta pe

noi înşine

Iertarea aceasta de sine reprezintă probabil etapa care implică efortul cel mai pe­nibil şi mai sus­­ţinut întru biruirea poftei de înfrângere şi de adăpostire în deznădejde să­lăşlui­toa­re în tot omul păcătos, prototip al defetismului integral.

După ce ne-am căit amarnic, ne-am mărturisit fără reticenţe, ne-am împlinit ca­no­nul, am fă­­­cut penitenţă, ne-am cerut din inimă, suflet şi cuget iertare şi am vărsat la­crimile is­pă­şirii, ur­mea­­ză ca, în deplină smerenie şi nu fără de cutremur, să ne ier­tăm pe noi înşine. Psal­mul 50, de­si­gur, ne îndeamnă să ne cunoaştem fărădelegea şi vrea să ne fie păcatul nos­­­tru pururea în faţa noastră. Iată un sfat admirabil. ... Amin­tirea vie a păcatului poate fi salutară; nu-i mai puţin ade­v­ărat că poate de­clan­şa otrăvirea lentă a conştiinţei. ... ac­cen­tul asupra acestui soi de iertare, e cu atât mai anevoios de adus la îndeplinire cu cât vine în contradicţie cu învârtoşarea inimii noas­­tre şi cu funciara noastră răutate. Suntem atât de răi şi de învârtoşaţi cu inima încât, fe­­re­ca­­ţi în limitele orizontului nostru strâmt şi îm­bâcsit, abia de ne putem închipui că există putinţa ier­­tării. Ne asemănăm unor troglodiţi pe care nu-i poartă gândul până la conceperea marilor pa­la­­suri presărate pe întinsul lumii con­temporane.

4. ...trecând la al patrulea aspect al iertării, ne pomenim atât de puţin pregătiţi a crede că Dumnezeu ne vaierta păcatele oricât de sinceră şi de fierbinte ar căinţa noastră. Dum­nezeu, din fericire, e nespus mai bun decât noi şi e întotdeauna dispus a ier­ta. Omului însă, prea puţin încli­nat prin însăşi firea lui căzută a crede în bună­ta­tea altora şi prea pu­ţin por­nit a se ierta nici pe sine, îi trebuie un efort considerabil ca să creadă cu adevărat în po­sibilitatea şter­gerii depline a pă­­catelor sale. Vechea pers­pec­tivă a talionului şi a com­pen­sa­ţiei mai dăinuieşte în cugetul său, îm­­potrivindu-se lui Hristos, care nu pentru cei sănă­to­şi, drepţi şi buni a venit în lu­me, ci pentru cei păcătoşi. În Vechiul Testament, Dumnezeu i Se dezvăluie lui Moise numai ca le­giu­i­tor şi as­pru judecător; Hristos desăvârşeşte revelaţia şi ne descoperă SfântaTreime fă­u­ritoa­re, mân­tu­i­toa­re şi mângâietoare, adică Dumnezeul în­durării.

De nici un folos nu ne este a crede că Hristos e Mântuitorul dacă nu credem tot atât de pu­ter­nic, fiecare, că şi pentru mine a venit, ca să mă mântuiască pe mine, ca Mân­tuitor al meu. Uno­­ra li se pare, poate, că păcatele săvârşite de ei întrec până şi ca­pa­citatea ier­tă­toa­re a lui Dum­­nezeu. Întrucât gândul acesta îşi are obârşia în teama de Domnul, în umi­lin­ţă, scrupul şi de­licateţe a conştiinţei, e tămăduitor şi bun. Dacă însă e pricinuitor de în­do­ială în eficacitatea po­c­ăinţei, în puterea şi bunătatea lui Dumnezeu - ca pentru Iuda, şi e, deci, tocmai al dez­nă­dej­dii – se transformă în pă­cat a cărui virulenţă să poată frânge iu­bi­rea de oameni a Ziditorului. Pe de altă par­te, mai înseamnă a trece peste foarte precisele cu­vinte ale Sfântului Apostol Pavel de la 1 Cor. 6, 9-11, care dau categoric soluţia pro­ble­mei: “Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moş­te­ni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închi­nă­torii la idoli, nici adul­te­rii, nici malahienii, nici sodomiţii; nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi”. Până aici textul este constatator şi rece. Imediat însă to­na­­litatea se schimbă şi apare făgăduinţa iertării dacă s-a ivit căinţa. Metanoia răs­toar­­nă situaţia şi deschide orizontul mântuirii: “Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în duhul Dumnezeului nos­tru”. [Efeseni 2 şi 5, 5-8]

Poate că e bine să ne aducem cât mai des aminte de cuvântul Sfântului Isaac Si­rul : “Nu huliţi spunând că Dumnezeu e drept!”, cuvânt la prima vedere paradoxal şi scandalos, în fapt profund ortodox şi adevărat şi neavând de ce ne sminti. Căci dacă Dum­nezeu ne va ju­deca numai după dreptate, suntem cu toţii pierduţi, nici unul nu va ieşi izbăvit dintr-o jud­ecată exclusiv dreaptă şi contabilă. [Psalm 129, 3-4] Dumnezeu care – din dragoste pentru făpturile Sale – a fost drept, îngăduind să moară pe cruce Acel Nevinovat, nu este, spre fericirea şi nădejdea noas­tră, drept în înţelesul straşnic şi neînduplecat al termenului. Dum­nezeul nostru – Sfânta Treime – e Dumnezeul milei, care e sinonim al “nedreptăţii” adică al unei dreptăţi mai adânci, mai cu­prin­zătoare, mai tainice, unei dreptăţi de ordin su­perior. În mila Sa nespusă, Dum­nezeu (despre care s-a spus că din douăzeci şi patru de ore stă pe tronul dreptăţii nu­mai una, iar celelate le pe­tre­ce pe tronul milostivirii) poate şi vo­ieşte să ne ierte şi să ne mântuiască.

A ierta este în esenţă un atribut dumnezeiesc (iertarea omenească apărând, în conse­cin­ţă, ca încă o probă a prezenţei suflui divin în făptură). Singur Hristos poate ca, dintr-o şter­sătură de burete, să cureţe o întreagă tablă neagră plină de păcate, poa­te albi pelicula pe care s-au înre­gis­trat toate faptele şi gândurile rele ale unei vieţi ome­neşti. Străduindu-ne a ierta şi învăţându-ne a practica şi iertarea sub formele ei mai subtile (pe cei cărora le-am greşit noi, pe noi înşine după ce ne-am căit cu ade­vă­rat), ne apropiem de înţelegerea ier­tă­rii divine.

...Greu accesibilă ne este no­ble­ţea supremă a iertării. Şi misterul stă tocmai în aceea că pu­­te­rea de sus prin milă şi har scoate făptura din întunecimea încrâncenării şi-i descoperă lu­mina de pe Golgota, neângrădită, infinită, biruitoare a beznei. Să de­prin­dem a crede în ier­tare, a îndrăzni să credem aşa, să ne rugăm a fi tămăduiţi de ne­în­drăzneală. Să ne de­prin­dem a nu deznădăjdui ca Iuda, care n-a crezut nici că Hristos e de-ajuns de bun ca să vo­iască să-l ierte şi nici destul de pu­ternic pentru a pu­tea să-l ierte, ci a-l urma pe sfântul Apostol Petru care s-a căit, a plâns amar­nic şi nu s-a în­do­it de voinţa iertătoare a Învă­ţă­to­rului său. Să nu pierdem nici o clipă din ve­­dere că nu mai sun­tem sun neînduplecata Lege, că suntem sub har, adică sub milă şi bună­vo­in­ţă. Cele trei feluri de iertare omenească să nu le însuşim, aşadar, ne­te­mă­tor, în cea dumnezeiască să avem nestră­mu­ta­tă încredere. Ele, laolaltă, alcătuiesc un tot inseparabil, stau la însăşi temelia cre­din­ţei creştine şi ne în­gă­duie a nădăjdui în sfân­ta milostivnica nedreptate a Domnului acum şi în cea­sul jude­că­rii noastre.

Amin!”