Cinstirea Crucii şi a Maicii Domnului – Părintele Nicolae STEINHARDT („Dăruind vei dobândi”)

„…fiecare este liber a crede ce vrea, să meargă pe calea pe care-l poartă inima şi-l în­­deam­nă conştiinţa, urmând, fireşte, a purta răspunderea alegerii făcute. Învăţătura lui Hristos pe aceste două entităţi chiar se întemeiază: pe libertatea deplină a insului, pe în­trea­­ga lui răs­pundere în ziua Judecăţii celei mari.

Sunt două evlavii de care cu adâncă părere de rău constat că stau departe fraţii noştri de altă credinţă, lipsindu-le astfel de două mari şi minunate consolări şi săvârşind totodată, sunt convins, două imense greşeli.

Despre cruce se afirmă, sub o formă ori alta, că a fost un simplu mijloc de tortură şi de uci­dere, pe care ce rost ar avea să-l proslăvim şi venerăm? La ce bun ne-am închina unei ab­­jecte unelte de chinuire şi executare a criminalilor, folosită de romani şi de iudei? Ba ni se dă de înţeles că semnul crucii şi crucea însăşi sunt cu adevărat profanări ale cultului creş­­tin. Cru­cea prin urmare e înlăturată din casele de rugăciune şi din viaţa spirituală a fra­­ţi­lor no­ş­tri de altă credinţă.

Rău fac, greşit procedează, la bun şi puternic sprijin renunţă.

Crucea, pentru Hristos, nu-i simplu şi degradant instrument de tortură şi moarte. Este sfânta cruce stro­pi­tă şi sfinţită de scumpul şi preacuratul sânge al Mântuitorului nostru. E altar, pe locul sacru al suferinţei Ne­vi­­novatului, al Răscumpărării omenirii şi al ruperii za­pi­su­lui ce apasă asupra noastră de la Adam încoace. Pe cruce s-a săvârşit Cel care, ascultând de porunca Tatălui şi pentru mân­tu­i­rea noastră, S-a deşertat de a Sa dumnezeire şi a primit moar­tea, şi încă moartea pe cruce. Pe cru­ce s-a oficiat o slujbă şi o jertfă şi un act de reaşezare a o­me­nirii în situaţia ei de necorupţie originară.

Hristos, fratele, prietenul, însoţitorul nostru, dar şi Cel ce Şi-a aflat sfârşitul pe lemnul bles­temat, sub privirile ironice şi biruitoare ale unor duşmani neînduplecaţi, setoşi de spec­ta­co­lul zvârcolirilor bietului trup sortit morţii. Cel defăimat, învins, pradă a unui obiect neîn­su­fle­ţit care-şi împlineşte, rece şi dur, groaznica menire. Şi acesta e Hristos. Pe acesta să-l tre­cem cu vederea?

Chenoza crucii e dovada cea mai limpede şi mai puternică a totalităţii şi seriozităţii în­tru­­pării lui Dumnezeu. A fost ales un popor mic, sărac şi subjugat, a fost preferată familia mo­des­­tă a unui teslar (nu aunui nobil, unui bogătaş, unui cărturar, unui preot). Ba mai mult decât atât, spre a da întrupării caracterul ei ireversibil, totalitar, autentic, cinstit, neprecupeţit s-a re­curs la moartea pe cruce, chin cumplit, prelung, supliciu ruşinos şi socotit blestemat, infamie su­premă: spre a preface întruparea divinităţii în acceptarea completă a condiţiei ome­neş­ti. …Domnul a ţinut să cunoască în deplină realitate condiţia umană în forma ei cea mai neca­mu­­fla­tă, maximală, exasperată…Iar noi să dăm uitării şi să trecem neatenţi pe lângă acest fapt de iubire de neîchipuit şi de părtăşie fără seamăn a nesulemenitei noastre incertitudini ome­neş­ti! Câ­tă nedreptate, nesimţire, ingratitudine, împietrire, învârtoşare şi dispreţ ar fi din par­tea noas­tră! Cum de ne-am înfrăţi cu toţi acei care treceau clătinându-şi bărbile şi rânjind sar­cas­­tic pe dealul Căpăţânii?

… A nu pomeni crucea, a ne feri de amintirea celor petrecute pe Golgota e, parcă, tot una cu a minimaliza fapta lui Iisus, a o relega printre alte jalnice amănunte istorice, a voi cu tot dinadinsul să uiţi un incident neplăcut. Au mai fost prooroci, învăţători, filosofi şi doc­tri­na­­ri de seamă care au predicat şi enunţat lucruri frumoase, înălţătoare, minunate. Dar care-i ace­la care şi-a pus la bătaie trupul şi s-a dat de bună voie unei morţi îndelungate şi cumplite? Nici unul nu s-a învoit să moară „ca un câine”… Şi tocmai caracteristica aceasta a lui Hristos să fie refulată în adâncurile conştiinţei noastre susceptibilă şi stăpânită de grija îngropării ac­ci­den­telor (sau, fie erorilor) supărătoare pentru chietudinea noastră sufletească? Să eliminăm esen­­ţa, fapta capitală, neegalabilă, inimaginabilă pentru psihia noastră mai presus de orice au­to­­compătimitoare?

Crucea, geometric şi simbolic vorbind, e semnul întretăierii celor două planuri, e u­ni­­­rea dintre spiritual şi material, e metafora dublei noastre naturi: duhovnicească şi pă­mân­­teană. Ea se rezumă, ne recapitulează, ne reprezintă grafic şi cardinal, ne expune în du­bla, paradoxala, perpendiculara, fundamentala, noastră solemnă şi derizorie situaţie de făptură care deopotrivă ţine de lume şi de cer.

De ce, ne putem întreba, a fost aleasă crucea drept mijloc de tortură şi omorâre a Fi­ului lui Dumnezeu? Probabil pentru că presupune o lungă agonie(de natură a mulţumi ura, invidia şi ticăloşia osânditorilor, siliţi totuşi să iuţească spectacolul ca să nu-i apuce sâmbăta şi nu cumva să se răzgândească dregătorul, …); apoi pentru că prezenta un mod de executare ruşinos, rezervat în genere sclavilor şi tâlharilor. Legea veche socotind spânzurarea pe lemn a fi un gen de moarte blestemată, iar romanii o execuţie infamantă (Răstigneşte-L!).

Îmi închipui însă că adevărata explicaţie adâncă, psihanalitică ne-o dă verticalitatea ei: omul, fiinţa înduhovnicită, bipedul, singura creatură care păşeşte mereu vertical, e pedepsit prin această însuşire a sa chiar: e pedepsit fiind expus ocării, batjocurii, înjosirii; el, fiinţa cu sim­ţul ruşinii, pudoarei şi demnităţii, e despuiat întreg (brâul din jurul coapselor Mântuito­ru­lui e o ficţiune picturală), e defăimat şi luat în râs tocmai prin aceea ce îl defineşte şi deose­beş­­­te de celelalte animale şi îl separă, îl înnobilează. E ţintuit (el, fiinţa superioară, nobilă, ac­ti­­­vă, slobodă, el capabil de a privi firmamentul şi pe Ziditor faţă către faţă) pe un nenorocit şi îm­­­puţit de lemn şi lăsat să moară prin şi din însăşi verticalitatea sa: organele intră în ptoză, se­tea devine chin atotstăpânitor, e expus gol privirilor reci, indiferente sau batjocoritoare ale se­me­­nilor. Omul răstignit e distrus de ceea ce i-a fost podoaba şi unicitatea. Nu i se adaugă ni­mic crucii. Chinul e pur, provine din ce are omul mai propriu, mai vrednic de uimire şi tă­rie. Ce triumf pentru vrăjmaş, cu mâinile nepătate de sânge, absolvit de folosirea vreunui arte­fact! Pe cruce omul nu e propriu-zis chinuit: e numai scos din mişcare şi libertate. Carac­te­ris­ti­cile aces­tea ale fiinţei, coordonatele sale psihofizice, sunt întoarse împotriva lui. Eşti ver­ti­cal? Ver­tical vei muri, din pricina însăşi a verticalităţii tale. Eşti doar fixat, imobilizat. În de­pli­nă în­sigurare şi intensificare a însuşirilor tale primordiale. Batjocura stă nu atât în goliciune şi imo­bilitate, cât în parodierea celor două axe, orizontală şi verticală, care descriu starea de tră­su­ră de unire a coordonatelor universului, prefăcând-o în caricatură de figură centrală a du­re­rii şi derâderii. (Biciuirea, cununa de spini, piroanele sunt de altfel superfetatorii şi de ori­gi­ne ro­ma­­nă: fariseii şi cărturarii îşi pot spăla şi ei mâinile: nu-ţi facem nimic, te legăm de lemn şi te lă­­săm să mori).

Scoaterea lemnului crucii din locaşurile de cult creştin, evitarea facerii semnului sfin­tei cruci, tăcerea în jurul jertfei supreme sunt tot atâtea dovezi de nerecunoştinţă fla­gran­tă, de ipocrizie istorică şi de atâtea dovezi de complexă (psiho-patologică) voinţă de a uita fi­na­litatea vieţii pământeşti a lui Hristos, Care neîncetat şi în cele mai diverse prilejuri S-a re­fe­rit la moartea de care avea să aibă parte.

Un creştinism fără cruce este identic într-una din cele mai teribile povestiri ale Marto­ri­lorPatimilor de Giovanni Papini (Marele rabin oferă Papei convertirea tuturor evreilor ce­rând în schimb ştergerea din Evanghelii a episodului Răstignirii). Prin jertfa Sa pe cruce S-a dovedit Iisus Hristos Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului. Pentru aceasta I S-a dat pu­terea de a judeca lumea, fiindcă a cunoscut-o cum nu se poate mai temeinic, mai ne­mij­­­lo­cit: prin suferinţă, prin suferinţa rezervată celor mai netrebnici dintre oameni. … Hristos-Dum­ne­zeu şi-a ales partea cu tâlharii şi netrebnicii. A murit părăsit de ai săi, expus gol, plin de răni, de vânătăi şi de sânge, pe un dâmb spurcat, luat în derâdere, provocat, apa­rent de-a pu­r­u­ri bi­ru­it şi compromis, exemplificând, vertical şi exasperat, condiţia umană.

Care nu e numai a Sa. E a noastră a tuturor. Acoperind-o, ne minţim pe noi înşine, ne trădăm, ne lipsim de lucrul acela prin care s-a înfăptuit mântuirea noastră. … Fără cruce şi răs­­­tignire, Hristos ar fi fost un mare şi nobil propovăduitor; numai prin ele Se măr­tu­ri­seş­­­te Fiu al lui Dumnezeu, Fiu al Omului, şi Izbăvitor. A ne lepăda de cruce, înseamnă a nu înţelege misiunea pământească a lui Hristos, voinţa Sa de a se identifica soartei ome­neş­­­ti, de a o cunoaşte în forma sa cea mai neprefăcută.

… Pe cruce s-au unit dumne­ze­i­rea şi omenirea, indisolubil, şi s-a pecetluit în­dum­ne­zeirea făpturii. Aşezând crucea la loc de cinste în biserică şi în casă, purtând-o sub chip de cruciuliţă pe trupul sau veşmintele noastre, ne afirmăm de fapt con-dumne­zei­rea, aducem prinos de cunoaştere condiţiei omeneşti care nu-i decât vrerea de teandrie.

Cât despre Maica Domnului, a o da la o parte este curată aberaţie şi ciudăţenie cum mai greu de priceput nu poate fi! Maica Domnului este pentru noi creştinii însăşi blân­de­ţea. Care cu puterea nevi­no­văţiei, supuşeniei, curajului şi blândeţii ei înfruntă legile cau­za­li­tă­ţii şi simpla dreptate abso­lu­tă şi mecanică a universului acestuia împlătoşat în stricta-i drep­ta­te!

Ea este aceea care se roa­gă neîncetat pentru ne-dreptate (cum crede Sfântul Isaac Si­rul), este apărătoarea cazurilor disperate, neîncetata rugătoare pentru toţi păcătoşii, vi­no­vaţii, greşi­ţii şi marginalii! Pentru desconsideraţi, ocărâţi, pentru cei de tot singuri, pentru cei care nu au cine să-i iubească, să-i miluiască, să le surâdă, să se roage pentru ei!

…ea este aceea care mereu se află în preajma oropsiţilor, lângă femeia nevinovată, crunt bătută de un soţ beţiv, lângă copilul alungat din casa părinţilor, lângă infirmul nevin­de­ca­­­bil pe care nu are cine-l îngriji, lângă torturatul care tocmai nu mai rabdă şi este gata să ce­de­ze…

Pentru marea masă a oamenilor Maica Domnului este maica mereu gata să ierte, să se roage, să îndrăznească a cuprinde pe Domnul cu temeritatea ei de mamă şi să-L roage pen­tru săr­manii muritori. Căci, mult poate rugăciunea mamei pentru îmblânzirea Stă­pâ­nu­lui. Maica Domnului e izvorul lacrimilor, e neobosita noastră apărătoare (avocată), neruşinata (fără de ru­şine, de sfială) şi stăruitoarea noastră solitoare împotriva dreptăţii stricte. Repre­zin­tă în cer dul­ceaţa feminină şi nemărginita dragoste maternă.

Păcat de cei care o nesocotesc. Aceştia nu sunt păcătoşi, ci sunt nenorociţi.

Nu-mi este ruşine să mi-o închipui pe Maica Domnului zbătându-se, cerând, implorând, in­tervenind, stăruind; după cum nu-mi este ruşine a mi-o închipui copilăreşte, dar nu eretic, a­ler­­gând la poarta raiului cu o chisea de argint în mână şi cu mahrama pe braţ ca să întâmpine pe mucenicii Fiului ei, să le ureze bun venit, să-i îmbie cu neînchipuit de bună dulceaţă şi să le steargă sudoarea frunţii şi sângele cu mahrama ei cea sfântă. Tare trebuie să se simtă sin­gu­ri pe fariseica lor virtute, dreptate şi tare trebuie să-şi facă râs de milă şi de îndurare, să se pre­zin­te cu fruntea semeaţă la porţile raiului cei care din Maica Domnului fac o „simplă femeie cre­dincioasă”. Bravo lor.

Noi, cei de jos, noi, nesiguri de soarta ce ne aşteaptă, noi, temătorii de Judecata de Apoi (şi de ispitele şi primejdiile ce ne înconjoară, pe acest pământ bogat în capcane), cum de nu ne-am simţi fericiţi peste măsură că ne putem număra printre cei care cred în milostivirea pu­ru­ri Fecioarei Maria, bucuria tuturor celor necăjiţi?

De aceea, bună socotim rugăciunea creştinească dinainte de culcare, cea care uneşte cele două evlavii: O, preacinstită şi de viaţă făcătoare crucea Domnului! Ajută-mi cu Sfân­ta Doamnă Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi sfinţii în veci, Amin”.