„Istoria a murit”, spune sociologul american Fukuyama. Nu, istoria n-a murit, a devenit din ce în ce mai violenta, mai rapida, mai aroganta, mai necrutatoare si mai perversa.
Dar de toate acestea nu poti vorbi cu mintea, ci cu inima. Iar inima sfantului român zice: „Cand scriu… simt o durere la inima ca si cum stihurile ar fi niste faramituri desprinse din inima mea zdrobita”. Mii, zeci de mii, sute de mii, milioane de inimi zdrobite de o idee.
Murmurul de ruga al Sfantului din pustia Hozeva si murmurul de ruga al puscariasilor comuniste se unesc dincolo de „teroarea istoriei” si refac din lacrimi chipul neîntinat a lui Dumnezeu. Caci, ca sa vezi sensul vietii, al mortii si al suferintei din ghetoul comunist, nu ochiul ratiunii poate, ci ochiul plin de lacrimi, care te va duce mai presus de fire si-ti va arata drumul înapoi, spre casa.
Plutonierul comunist a devenit între timp om modern, nemurirea lui era atunci asigurata ideologic de Partid, astazi este asigurata medical prin criogenie. Sensul vietii lui era cincinalul, astazi – clipa.
Suferinta în comunism apartinea celor închisi, iar sensul ei crestin era dispretuit si considerat o ratare. Ca sa scapi de suferinta, arma lor de santaj, ti se propunea colaborationismul, compromisul fiintei, iar în lagarele dure hulirea lui Dumnezeu si a credintei… Exercitiul fusese deja facut în timpul revolutiei franceze, cand crestinii au fost internati de catre revolutionari într-un spital de nebuni.
(Laignel Lavastine si Vinchon: Les Malades de l’Esprit et leur Medecin du XVI au XIX siecle)
„Despre internatii la ospiciul Bicetre în timpul Revolutiei: misticii erau printre cei mai periculosi. Maniacii religiosi fusesera adusi la disperare si cufundati într-o adanca nefericire, din cauza unei tampenii revolutionare: interzicerea crucilor si a tuturor obiectelor si imaginilor de cult si înlocuirea lor prin cocarde tricolore. Au avut loc sinucideri”… Mai tarziu, la Pitesti, lucrurile evolueaza, erau pusi sa scuipe pe icoane. Astazi este mai soft, se cere scoaterea icoanelor din scoli si, în timp ce scriu, societatea civila revolutionara româna moderna, aduna semnaturi pentru scoaterea religiei din scoli. Si iata evolutia lui Darwin, dar nu de la o specie la alta, ci în cadrul speciei; „Sfantul a devenit mai sfant si militianul mai militian”. Numai ca sfintii nostri din puscarii n-au fost canonizati, în timp ce militianul a devenit om modern, si-a lepadat în graba constiinta sovietica pentru cea europeana.
Suferinta lui, a omului modern, este înconjurata de analgezice, a crestinului era poarta catre Dumnezeu, una cu sens paralizat în biologie, cealalta ca scara catre Ziditor.
Sensul vietii crestinului puscarias era Invierea, sensul vietii „omului modern” este longevitatea prelungita pana la absurd. Aceste sensuri ale crestinismului si ale omului mileniului III nu se vor întalni niciodata. Unii vor sa se mantuiasca de lume, dar crestinul Il roaga pe Dumnezeu sa mantuiasca lumea. Crestinii se-nchina la crucea lui Iisus, ceilalti la crucea talharului din stanga. Iar aceasta umanitate, parcata pe stanga, este cauza sensului pierdut de astazi. Darwin l-a smuls pe om din bratele lui Dumnezeu si l-a pus în bratele maimutei. Comunismul l-a smuls din bratele maimutei si l-a pus în bratele Partidului, adica al unei abstractiuni, globalizarea n-a facut decat sa-l împinga de aici în Neant. Dar despre astea eu nu pot vorbi în limba fara de inima a lumii moderne, „caci cuvintele stihurilor izbucnesc din inima ca niste scantei, dar asta se-ntampla numai atunci cand cremenea inimii este lovita de amnarul durerii…” (Sf. Ioan Românul cel Nou)
Autor: Dan Puric
No comments:
Post a Comment