Jeffrey Franks sau Merrick Chatfield?

Luna trecută a venit în România un personaj despre care, evident, nu se ştie nimic şi nu s-a scris nimic, nicăieri. Se numeşte Merrick Chatfield, este australian (din Melbourne) şi e unul dintre cei mai mari specialişti din lume în managementul crizelor. Putem pune prezenţa lui în relaţie sau în opoziţie cu cea a reprezentantului FMI, distinsul domn Jeffrey Franks, care tot un fel de specialist în crize este, dar în sensul că le provoacă. Cel puţin asta se observă în ultimul timp, când unii ziarişti, iritaţi probabil de năravul de a mesteca gumă al şefului Delegaţiei FMI, au început să cerceteze ce a făcut omul pe unde a mai fost, în misiuni similare, respectiv în Ecuador, Ucraina, Letonia, Ungaria etc.

De partea cealaltă, Merrik Chatfield conduce o echipă de experţi în managementul crizelor şi al dezastrelor de orice fel şi face asta de 35 de ani (în România nici nu se ştia până acum că există şi o astfel de formă de management). Merrick Chatfield a colaborat cu 40 de guverne din Asia, din zona Oceanului Pacific, America de Nord, Europa şi Orientul Mijlociu, printre care: Afganistan, Australia, Bangladesh, Cambodgia, China, Timorul de Est, Fiji, Hong Kong, India, Indonezia, Iordania, Laos, Malaezia , Maldive, Mongolia, Myanmar, Nepal, Noua Zeelandă, Coreea de Nord, Pakistan, Papua Noua Guinee, Filipine, Samoa, Insulele Solomon, Sri Lanka, Suedia, Elveţia, Tadjikistan, Thailanda, Tonga, Tunisia, Turcia, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Vietnam etc.

Merrick Chatfield a venit în România nu la invitaţia vreunui reprezentant al statului român, care, probabil, habar n-are (statul) că există şi asemenea specialişi (în România singurii experţi în aşa ceva fiind, aşa cum se ştie, Traian Băsescu şi Emil Boc). Merrick Chatfield a venit în România pe banii lui, la invitaţia profesorului Florian Colceag, care este, la rându-i, doctor în economie şi specialist internaţional în guvernanţă sustenabilă. Scopul invitaţiei a fost iniţiativa lui Florian Colceag de a inaugura şi în România un institut de management al crizelor. Australianul a fost dus de Florian Colceag la Preşedinţie, la Parlament, la Guvern şi la o parte din opoziţie; a văzut, a scanat, şi-a luat notiţe şi s-a apucat de treabă împreună cu profesorul Florian Colceag. Reamintesc că acesta din urmă este autorul unor proiecte despre care CERTITUDINEA îşi tot răceşte gura de aproape un an: Modelul de ţară, Noua Constituţie, Programul de reprofesionalizare şi retehnologizare a României, Programul ROSBIR de dezvoltare sustenabilă criză etc. Rămâne de văzut cine va sprijini crearea Institutului de Management al Crizelor sau, măcar, cine va avea curiozitatea să vadă cum lucrează şi ce soluţii oferă nişte specialişti mondiali cu o expertiză în domeniu de 35 de ani.

În concluzie, avem cunoştinţă de existenţa a doi specialişi internaţionali în dezastre economice: Unul este Jeffrey Franks, reprezentantul FMI (omul care mestecă gumă), în faţa căruia fac sluj preşedintele ţării şi primul ministru. Celălalt este australianul Merrick Chatfield despre care nu ştie aproape nimeni, dar a cărui înaltă competenţă şi expertiză în domeniu sunt recunoscute şi solicitate în toată lumea (vezi... Google). Întrebare retorică; pe mâna cui vor merge Preşedinţia şi Guvernul: pe mâna lui Merrick Chatfield, sau pe mâna lui Jeffrey Franks?

Autor: Miron Manega

Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/jeffrey-franks-sau-merrick-chatfield

Andre Rieu - Il Silenzio (Maastricht 2008) DIGITAL TV

"Te pregăteşti să fii cel mai bogat din cimitir?"

Intelectualii din perioada interbelică erau nişte oameni de conştiinţă. Cam toţi proveneau din gena lui Eminescu. Un italian grozav zicea despre Mircea Eliade, Emil Cioran şi Petre Ţuţea: „Luaţi separat sunteţi extraordinari, împreună sunteţi o nenorocire!". Ei erau împreună pentru că se certau. Era şi o educaţie a firii. Dacă Eliade stătea la masă cu Sahia, care era de stânga, nu-i dădea cu cafeaua în cap. Discutau. Era un lucru de civilizaţie şi de omenie, de frumuseţe.

Cum zice Gheorghe Racoveanu: „Omenia este frumuseţea cea dintâi a acestui popor". Am avut dispute de idei, dar pe durate groaznic de scurte 1919 - 1947. Aia e România - groaznic de scurtă. Şi mai avem o Românie - de la 1877 până la 1918. În rest, stăm pe sub munţi. Iar astăzi e o perioadă de asfixiere. Ne e jenă să ne iubim ţara ca să nu fim etichetaţi drept „naţionalişti"?! Şi ce dacă eşti naţionalist? Ce, Putin nu-i naţionalist? Am văzut în Rusia cât de mult îl iubeşte poporul pe Putin. Pentru că ăla ţine cu ţara.

Am fost odată la Baia Mare, la o conferinţă despre iubire. Un puşti de 25 de ani mi-a spus ceva genial: „Domnu' Dan, vreau să vă spun cum mă iubea bunicul pe mine. Când m-a văzut, pe la 19-20 de ani, că încep să fac afaceri dubioase, s-a uitat odată aşa la mine, cu 2.000 de ani vechime, şi mi-a zis: «Ce bă, te pregăteşti să fii cel mai bogat din cimitir»?" Asta e România profundă, cea a lui Moş Ion Roată.

Trebuie făcută distincţia între realitate şi adevăr. Realitatea este că după 50 de ani de comunism şi 20 de ani de ghetou din ăsta neocomunist, am ieşit ologi. Toţi suntem ologiţi. Asta e o realitate, e un lucru cuantificabil. Dacă iei două scrumbii într-o pungă portocalie, îţi dai seama ce hal de instincte pavloviene ai?! E tragic. Adică te uiţi, râzi, dar este tragic. Însă adevărul e că România nu se reduce la realitatea ei mizerabilă. Adevărul e că România profundă luptă tacit.

Asistăm la sfârşitul clasei politice. Lumea va fi mult mai conştientă, mult mai matură, a început să-şi dea seama. Mai toată suita asta de bancuri politice care a apărut acum este un simptom al unei lucidităţi. Deci au reapărut bancurile politice. Atenţie, nu băşcălia! Ăsta e un simptom. E poate cea mai dură lecţie pe care o are poporul român. Situaţia în care ne aflăm acum e cea mai tragică din istoria poporului român. Ea este cu mult mai tragică decât Dictatul de la Viena.

Din păcate, e adevărat că suntem dezbinaţi Lucrul ăsta l-a sesizat şi Mircea Vulcănescu în 1922, când spunea: „Ne-am unit politic, dar nu sufleteşte". După 1.000 de ani cât am stat dispărţiţi, au ieşit doi oameni politici care se luptau: Maniu şi Brătianu. Şi au prins clasa politică cu garda jos. Asta în afară de faptul că e ceva congenital - cum a zis Herodot, „păcat ca nu-s uniţi". Pe lângă dezbinarea asta, s-a băgat şi spaima ideologică comunistă. Acum mai suntem setaţi şi economic.

Comunitatea Europeană este o structură politică şi economică de interes. Ea nu are un fundament spiritual. Acesta în mod clar trebuia să fie creştinismul. Nu a fost. Şi atunci este un agregat de interese, care la prima lovitură se va rupe. Cum era piaţa comună, care cel puţin era onestă, declarată fiind. I-am zis unui ambasador: „Domnule, aţi pus schimbătorul de viteze economic la Bruxelles. Schimbătorul de constituţie n-o să-l puneţi!" „Dar de ce?", mă întreabă. „Păi pentru că dacă joacă Olanda cu Spania un meci de fotbal, n-o să se strige niciodată «Hai, comunitatea europeană!»".

Autor: DAN PURIC

Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/credinta/view/te-pregatesti-sa-fii-cel-mai-bogat-din-cimitir

Agreeing a SMART goal for coaching

Discussion between an HR manager and an interviewer

Fiecare zi

Învăţământul privat de artă: Cum? Unde? De ce? De ce nu?

In timpul comunismului, întregul învăţământ practica pedagogia industrială, de tip Pestalozzi, în care se impunea şcolarizarea cât mai multor elevi la un standard mediu. Talentele şi copiii cu aptitudini peste medie erau ignoraţi în perioada gimnazială, dar se puteau dezvolta în paralel la “cercurile” de la “Casa pionierilor”. Nivelul de performanţă atins nu era extraordinar, dar menţinea în “funcţie” talentele cu care erau înzestraţi. Mai târziu, puteau urma cursurile unei facultăţi de specialitate, care aveau întotdeauna cele mai puţine locuri din sistemul de învăţământ.

Era şi bine şi rău. Bine, pentru că induceau un prestigiu uriaş domeniului artistic; rău, pentru că foarte multe talente se pierdeau chiar la examenul de intrare, unde criteriul de bază era acumularea, nu înzestrarea. În mare, lucrurile au rămas neschimbate în sistemul educaţional de stat, fără o compensare pe măsură în cel privat. În aceste condiţii, învăţământul de artă s-a “refugiat”, pe de o parte, în puţinele Universităţi private care au facultăţi sau catedre specifice domeniului amintit, dar, mai ales, în proiectele şi programele câtorva asocialţii şi fundaţii.

Universităţile private: puţină artă şi doar actoricească

În privinţa universităţilor private, dintre cele aproximativ 70 existente, foarte puţine au facultăţi sau catedre aferente artei, iar acelea s-au îngrămădit spre actorie sau regia de teatru şi film (“Hyperion”, Universitatea Ecologică Bucureşti, Colegiul Universitar Waldorf, “Tibiscus” - Timişoara). Cea mai redutabilă în acest sens este Universitatea “Hyperion”, cu o foarte puternică Facultate de Arte, care pregăteşte studenţi la actorie, regie de teatru şi film, imagine film şi TV, fotografie. Dintre actorii care au terminat aici, unii sunt déjà cunoscuţi şi au intrat în componenţa unor teatre de prestigiu: Răzvan Hâncu, Anemona Niculescu (TNB), Delia Seceleanu (Teatrul de Comedie), Ştefan Cepoi (Teatrul Naţional din Craiova), Georgiana Mazilu (Constanţa), Sebastian Lupu şi Mirela Niţă (Oradea), Denis Ştefan. Printre profesorii care predau la Hyperion se numără Maia Morgenstern, Virgil Ogăşanu, Magda Catone, Tomi Cristin, Ruxandra Sireteanu, Mircea Anca, Damian Crâşmaru, Rodica Mandache.

Eusebiu Ştefănescu, decanul facultăţii, are două “nedumeriri”. Una este legată de “struţo-cămila” învăţământului de stat, care este garantat în Constituţie ca fiind gratuit, dar şi-a creat extensii de locuri contra cost. Ceea ce lui Eusebiu Ştefănescu i se pare neconstituţional, pe de o parte, şi o formă de concurenţă neloială faţă de facultăţile private pe de altă parte. A doua “nedumerire” (de fapt, supărare de-a dreptul), este aceea că legislaţia impune profesorilor care predau în universităţi să aibă doctoratul în domeniu, ceea ce i se pare o absurditate. “Cum să cer eu Maiei Morgenstern sau lui Damian Crâşmaru să-şi dea doctoratul? N-au destulă autoritate profesională? Care e scopul cursurilor predate? Nu să formeze profesionişti? Eu n-o să fiu niciodată de acord ca actoria sau regia să fie predate de persoane care au doctoratul, dar niciun fel de practică în domeniu”. Interesant e că Eusebiu Ştefănescu este profesor doctor…

Fundaţia Calea Victoriei: artă pentru toţi

Învăţământul de artă, înţelegând prin aceasta inclusiv (sau mai ales) artele plastice, a fost obligat să se restrângă la programele şi proiectele unor ONG-uri. Iar cele care şi-au propus să îmbine educaţia cu domeniul artistic de referinţă sunt destul de puţine: Fundaţia Dan Voiculescu pentru Dezvoltarea României, Asociaţia IRSCA Gifted Education, Fundaţia Calea Victoriei şi nou înfiinţata Fundaţie “Avangarda”. Deşi au acelaşi domeniu de referinţă şi aceleaşi principii de bază, ele sunt diferite între ele, prin target. Astfel, Fundaţia Calea Victoriei se adresează tuturor, dar programele, atelierele şi cursurile de aici sunt diferenţiate pe categorii de vârstă. Cu precădere atelierele de creaţie se adresează copiilor şi tinerilor.

Dar ceea ce o delimitează clar de celelalte fundaţii, este faptul că se adresează educaţional exclusiv celor interesaţi de cultura umanistă. “Nu ne adresăm olimpicilor, ci oamenilor normali care doresc să se formeze şi să se iniţieze în domenii concrete din zona ştiinţelor umaniste” – spune Sandra Ecobescu, unul dintre cei trei membri fondatori ai Fundaţiei (ceilalţi doi sunt Neagu Djuvara şi Irina Grigore). “Spre deosebire de educaţia tradiţională, care se concentrează pe colectarea de informaţii, fără a avea ca rezultat un sistem articulat de gândire sau o cultură generală solidă, cursurile noastre pun un accent deosebit asupra creativităţii şi dialogului deschis dintre profesor şi cursant”. În privinţa cursurilor de arte plastice, enumerăm câteva care se desfăşoară hiar în această perioadă: Curs de modelaj pentru copii (din 16 octombrie), Curs de modelaj în lut (din 14 octombrie), Atelier de mozaic (9 octombrie), Atelier de pictură şi creativitate (4 octombrie), Atelier de grafică (23 octombrie), Atelier de dans pentru copii (20 octombrie), Jocul de-a pictorul (30 octombrie) etc.

Fundaţia Dan Voiculescu: educaţie complementară pentru „excelenţi”

ONG-urile cu cea mai clară şi mai targetată activitate (în sensul că se referă la educaţia de excelenţă, care cuprinde şi creaţia artistică) sunt Fundaţia Dan Voiculescu pentru Dezvoltarea României şi Organizaţia IRSCA Gifted Education.

În 2007, Fundaţia Dan Voiculescu a înfiinţat Clubul de Excelenţă, care reuneşte pe unii dintre cei mai buni tineri, cu rezultate şi performanţe deosebite, în mai multe domenii de activitate, printre care şi arta. Pentru a-i susţine în dezvoltarea talentului artistic şi completarea abilităţilor individuale, dar şi pentru a le oferi şansa de a fi cunoscuţi, fundaţia organizează, din 2007 în fiecare an, cursuri de pictură, desen, modelaj, grafică şi alte programe speciale de educaţie complementară. În plus, faţă de o pregătire de specialitate, aceşti tineri beneficiază şi de un program de consiliere psihologică, prin care sunt ajutaţi să-şi dezvolte creativitatea şi să-şi atingă nivelul maxim de potenţial

Vorbind despre necesitatea unor astfel de programe, în special în rândul tinerilor artişti, psihologul Trisi Nicoleta Cristea, director al Fundaţiei Dan Voiculescu, spune: “Pentru o dezvoltare armonioasă, copiii şi tinerii au nevoie de a acumula cunoştinţele în domenii conexe, complementare, prin programe de dezvoltare a inteligenţei emoţionale, care au rolul de a-i ajuta să se cunoască mai bine şi de a-şi clădi propriul drum, conform nu numai aspiraţiilor, cât şi aptitudinilor personale”. Printre cei mai talentaţi tineri ai Clubului de Excelenţă al Fundaţiei Dan Voiculescu se numără tinerii pictori Radu Chiruţa (18 ani), Miruna Botezan (15 ani), Daniel Nolevschi (17 ani), Mihnea Mihail (14 ani), dar şi supertalentaţii muzicieni Mircea Dumitrescu („Micuţul Paganini”, în vârstă de 12 ani), Andreea Tuduriu (o voce excepţională, care a luat marele premiu la festivalul internaţional “Little Stars”, organizat în Sankt Petersburg, anul acesta (11 ani), Matei Bucur Mihăescu (15 ani, pianist şi compozitor de muzică clasică), Mircea Gogoncea, cel mai premiat elev din România (121 diplome în 7 domenii diferite: Chitară clasică, Matematică, Informatică, Creaţie literară, Teatru, Pictură, Fotografie).

Gifted Education, un concept pentru mase, dar şi pentru supradotaţi

Promotorul educaţiei de excelenţă în România este Prof. Dr. Florian Colceag. În 2004, el a înfiinţat organizaţia IRSCA Gifted Education, care urmăreşte, printre altele, să creeze un mediu armonios pentru dezvoltarea inteligenţelor multiple, a creativităţii umane şi a realizării personale.

„Educaţia de excelenţă este o formă a educaţiei de masă cu programe specifice, orientate spre dezvoltarea abilităţilor tuturor copiilor” – spune Florian Colceag. În 2005, IRSCA Gifted Education a iniţiat şi a fondat EDUGATE – Consorţiul Român pentru Educaţia Copiilor şi Tinerilor Supradotaţi şi Talentaţi. Printre talentele artistice descoperite şi susţinute de IRSCA se numără: Noni Ene (canto clasic), Alexandra Abrudan (violonistă), Ana-Cristina Silvestru (pianistă), Mircea Ştefan Gogoncea (chitară clasică), Monica Hurdubei (pianistă), Maia Ştefana Oprea (pictoriţă, aflată acum în SUA), Ştefan Lucuţ (graphic designer).

Cel mai nou proiect extracurricular al IRSCA (coordonat de Lajos Kristof, un fost copil instituţionalizat, descoperit şi „crescut” de Florian Colceag) este Academia inteligenţelor, care va cuprinde, printre altele: Clubul de teatru (25 de copii), Clubul de dans (40 de copii), Clubul redacţiei revistei ARTES (20 de copii). Tot Lajos Cristoff a organizat anul trecut, în cadrul IRSCA, şi Festivalul Steluţelor...

Se pune totuşi întrebarea: de ce nu se predau artele plastice în liceele sau facultăţile private? E simplu: costurile! Salariile profesorilor sunt deduse din taxele şcolare. Or, disciplinele vocaţionale au avut întotdeauna un număr mai mic de aspiranţi decât celelalte, ceea ce înseamnă că numărul profesorilor tinde să fie egal cu cel al studenţilor. Ceea ce implică nişte taxe enorme şi, evident, tăierea elanului vocaţional. Atât din partea instituţiilor private, cât şi din partea posibililor studenţi..

Autor: Miron Manega

Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/arte-vizuale/view/invatamantul-privat-de-arta-cum-unde-de-ce-de-ce-nu

William James Sidis, cel mai inteligent om al secolului XX

William James Sidis (April 1, 1898 – July 17, 1944) was an American child prodigy with exceptional mathematical and linguistic abilities. He became famous first for his precocity, and later for his eccentricity and withdrawal from the public eye. He avoided mathematics entirely in later life, writing on other subjects under a number of pseudonyms.

Parents and upbringing (1898–1909)

William James Sidis was born to Russian-Jewish immigrants on April 1, 1898, in New York City. His father Boris Sidis, Ph.D., M.D., had emigrated in 1887 to escape political persecution. His mother Sarah Mandelbaum Sidis, M.D., and her family had fled the pogroms in 1889. Sarah attended Boston University and graduated from its School of Medicine in 1897.^[1] William was named after his godfather, Boris's friend and colleague, the American philosopher William James. Boris earned his degrees at Harvard University, and taught psychology there. He was a psychiatrist, and published numerous books and articles, performing pioneering work in abnormal psychology. Boris was a polyglotand his son William would become one too at a young age.

Sidis's parents believed in nurturing a precocious and fearless love of knowledge, for which they were criticized. Sidis could read the New York Times at 18 months,^[2] had reportedly taught himself eight languages (Latin, Greek, French, Russian, German, Hebrew, Turkish, andArmenian) by age eight, and invented another, which he called Vendergood.

Harvard and college life (1909–1915)

Although the University had previously refused to let his father enroll him at age nine because he was still a child, Sidis set a record in 1909 by becoming the youngest person to enroll at Harvard College. He was 11 years old, and entered Harvard as part of a program to enroll gifted students early. The experimental group included mathematician Norbert Wiener, Richard Buckminster Fuller, and composer Roger Sessions^{[citation needed]}. In early 1910, Sidis's mastery of higher mathematics was such that he lectured the Harvard Mathematical Club onfour-dimensional bodies.^[3] MIT professor Daniel F. Comstock predicted that Sidis would become a great mathematician and a leader in that science in the future.^[4] Sidis began taking a full-time course load in 1910 and earned his Bachelor of Arts degree, cum laude, on June 18, 1914, at age 16.^[5]

Shortly after graduation, he told reporters that he wanted to live the perfect life, which to him meant living in seclusion. He granted an interview to a reporter from the Boston Herald. The paper reported Sidis's vows to remain celibate and never to marry, as he said women did not appeal to him. Later he developed a strong affection for a young woman named Martha Foley.^[4] He later enrolled at Harvard's Graduate School of Arts and Sciences.

Teaching and further education (1915–1919)

After a group of Harvard students threatened Sidis physically, his parents secured him a job at the William Marsh Rice Institute for the Advancement of Letters, Science, and Art (now Rice University) in Houston, Texas as a mathematics teaching assistant. He arrived at Rice in December 1915 at the age of 17. He was a graduate fellow working toward his doctorate.

Sidis taught three classes: Euclidean geometry, non-Euclidean geometry, and trigonometry (he wrote a textbook for the Euclidean geometry course in Greek). After less than a year, frustrated with the department, his teaching requirements, and his treatment by students older than him, Sidis left his post and returned to New England. When a friend later asked him why he had left, he replied, "I never knew why they gave me the job in the first place — I'm not much of a teacher. I didn't leave — I was asked to go." Sidis abandoned his pursuit of a graduate degree in mathematics and enrolled at the Harvard Law School in September 1916, but withdrew in good standing in his final year in March 1919.^[6]

Politics and arrest (1919–1921)

In 1919, shortly after his withdrawal from law school, Sidis was arrested for participating in a socialist May Day parade in Boston that turned violent. He was sentenced to 18 months in prison under the Sedition Act of 1918. Sidis's arrest featured prominently in newspapers, as his early graduation from Harvard had garnered considerable local celebrity. During the trial, Sidis stated that he had been a conscientious objector of the World War I draft, an atheist,^[7] and a socialist.^[8] (He later developed his own philosophy of quasi-"libertarianism" based on individual rights and "the American social continuity").^[9][10] His father arranged with the district attorney to keep Sidis out of prison before his appeal came to trial; his parents, instead, held him in their sanatorium in New Hampshire for a year. They took him to California, where he spent another year.^[11] While at the sanatorium, his parents set about "reforming" him and threatened him with transfer to an insane asylum.^[4][11]

Later life (1921–1944)

After returning to the East Coast in 1921, Sidis was determined to live an independent and private life. He only took work running adding machines or other fairly menial tasks. He worked in New York City and became estranged from his parents. It took years before he was cleared legally to return to Massachusetts, and he was concerned about his risk of arrest for years.^[4] He collected streetcar transfers, published periodicals, and taught small circles of interested friends his version of American history.

In 1944, Sidis won a settlement from The New Yorker for an article published in 1937. He had alleged it contained many false statements.^[12]Under the title "Where Are They Now?", the pseudonymous article described Sidis's life as lonely, in a "hall bedroom in Boston's shabbySouth End".^[13] Lower courts had dismissed Sidis as a public figure with no right to challenge personal publicity. He lost an appeal of aninvasion of privacy lawsuit at the United States Court of Appeals for the Second Circuit in 1940 over the same article. Judge Charles Edward Clark expressed sympathy for Sidis — who claimed that the publication had exposed him to "public scorn, ridicule, and contempt" and caused him "grievous mental anguish [and] humiliation" — but found that the court was not disposed to "afford to all the intimate details of private life an absolute immunity from the prying of the press".^[13]

Sidis died in 1944 of a cerebral hemorrhage in Boston at the age of 46.^[14] His father had died of the same malady in 1923 at age 56.

Publications and subjects of research

From writings on cosmology, to American Indian history, to a comprehensive and definitive taxonomy of vehicle transfers, an equally comprehensive study of civil engineering and vehicles, and several well-substantiated lost texts on anthropology, philology, and transportation systems, Sidis covered a broad range of subjects. Some of his ideas concerned cosmological reversibility,^[15] "social continuity,"^[16] and individual rights in the United States.^[10]

In The Animate and the Inanimate (1925), Sidis predicted the existence of regions of space where the second law of thermodynamicsoperated in reverse to the temporal direction that we experience in our local area. Everything outside of what we would today call a galaxywould be such a region. Sidis claimed that the matter in this region would not generate light. (These dark areas of the universe are not properly dark matter or black holes as they are used in contemporary cosmology.) This work on cosmology, based on his theory of reversibility of the second law of thermodynamics was the only book published under his name.^[15]

Sidis's The Tribes and the States (ca. 1935) employs the pseudonym "John W. Shattuck," giving a 100,000-year history of North America's inhabitants, from prehistoric times to 1828.^[17] In this text, he suggests that "there were red men at one time in Europe as well as in America."^[18]

Sidis was also a "peridromophile," a term he coined for people fascinated with transportation research and streetcar systems. He wrote a treatise on streetcar transfers under the pseudonym of "Frank Folupa" that identified means of increasing public transport usage.^[19]

In 1930, Sidis was awarded a patent for a rotary perpetual calendar that took into account leap years.^[20] In his adult years, it was estimated that he could speak more than forty languages, and learn a new language in a day.^[21]

Vendergood language

Sidis created a constructed language called Vendergood in his second book, entitled Book of Vendergood, which he wrote at the age of eight. The language was mostly based on Latin and Greek, but also drew on German and French and other Romance languages.^[22] It distinguished between eight different conjugations: indicative, potential, imperative absolute, subjunctive, imperative, infinitive, optative, and Sidis's own strongeable.^{[citation needed]} Vendergood employed a base-12 system of numbers, because, as Sidis explained, "The unit in selling things is 12 of those things [dozens] and 12 is the smallest number that has four factors!"^{[cite this quote]}

Legacy

Abraham Sperling, director of New York City's Aptitude Testing Institute, said after Sidis's death that according to his calculations, Sidis "easily had an IQ between 250 and 300", meaning that at some time his intellectual age was 2.5 to 3 times his actual age. There was no evidence that his intellect had declined in adulthood.^[23] Boris Sidis once dismissed tests of intelligence as "silly, pedantic, absurd, and grossly misleading."^[24] Sperling commented:

"What the journalists did not report, and perhaps did not know, was that during all the years of his obscure employments he was writing original treatises on history, government, economics and political affairs. In a visit to his mother's home I was permitted to see the contents of a trunkful of original manuscript material that Bill Sidis composed."^[25]

Sidis's life and work, particularly his ideas about Native Americans, are extensively discussed in Robert M. Pirsig's book Lila: An Inquiry into Morals (1991).

Sidis in education discussions

The debate about Sidis's manner of upbringing occurred within a larger discourse about the best way to educate children. Newspapers criticized Boris Sidis's child-rearing methods. Most educators of the day believed that schools should expose children to common experiences to create good citizens. Most psychologists thought intelligence was hereditary — a position that precluded early childhood education at home.^[26]

The difficulties Sidis encountered in dealing with the social structure of a collegiate setting may have shaped opinion against allowing such children to rapidly advance through higher education in his day. But research in the intervening decades shows that, for the majority of gifted students, acceleration (including grade skipping) has beneficial effects academically and socially in pre-K through graduate school.^{[27][dubious – discuss]} Research also indicates that a challenging curriculum can relieve social and emotional difficulties commonly experienced by gifted children.^[28] Embracing these findings, several colleges now have procedures for early entrance.^[29] The Davidson Institute for Talent Development has developed a guidebook on the topic.^[30]

Sidis was portrayed derisively in the press of the day. The New York Times, for example, described him as "a wonderfully successful result of a scientific forcing experiment."^[31] His mother later noted that newspaper accounts of her son bore little resemblance to him.

Source: http://en.wikipedia.org/wiki/William_James_Sidis