TIMPUL SMOCHINELOR sau BELŞUGUL VIEŢII

„…potrivit Evangheliei lui Matei, Domnul alungase din templu pe cei care vindeau şi cum­părau, răsturnase mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care făceau negoţ cu po­rum­bei (Matei 21, 12-13). Conform referatului evanghelistului Marcu, scena izgonirii din tem­plu s-a produs ulterior episodului cu smochinul neroditor (Marcu 11, 15-17). Oricum ar fi, Îl aflăm pe Hristos în momente de mare tensiune şi efervescenţă, a doua zi după intrarea trium­fală în Ierusalim, după sau în ajunul curăţirii templului de „tâlhari”, în preajma tra­gi­cu­lui deznodământ al misiunii Sale pământeşti. Starea aceasta de spirit, încleştată şi neză­bav­nică, pare să o fi avut în vedere proorocul Isaia:

„S-a îmbrăcat cu dreptatea ca şi cu o pla­toşă şi a pus pe capul Său coiful izbăvirii; S-a îm­brăcat cu răzbunarea ca şi cu o haină şi S-a înfăşurat în râvna Sa ca într-o mantie” şi „Priveam în jur: nici un ajutor! Mă cuprindea mirarea: nici un sprijin! Atunci, bra­ţul Meu M-a ajutat şi urgia Mea sprijin Mi-a fost”. (Isaia 59, 17; 63, 5)

... urca de la Betania spre cetatea Ierusalimului. ...şi pe drum flămânzeşte. Şi vede, fiind încă departe, un smochin înfrunzit. Se îndreaptă într-acolo gândind, nădăjduind că va găsi şi roade. Dar Îl aşteptă o dezamăgire (de nu adeverirea unei aprehensiuni, căci nu se putes să nu ştie că nu „nu era timpul smochinelor”). Pomul, într-adevăr, nu-L îmbie (de sun­tem abilitaţi a recurge la un verb atât de cordial) decât cu frunze; fructe nu-s şi nici că pu­teau fi. Supărat, Domnul, ca niciodată, blestemă pomul: în veac să nu mai facă rod şi nimă­nui să nu-i mai fie de folos! (ATENŢIE: a nu mai izbuti să ajuţi pe aproapele tău e o neno­ro­­cire, un blestem cumplit, o năpastă!) ceea ce s-a petrecut, smochinul degrabă uscându-se din rădăcini.

… Dacă nu era timpul menit rodirii, de ce să fi fost osândit smochinul? raţionează cu­ge­tul simplu şi curat al omului de bun simţ, fie el necredincios ori şi credincios. Îi uneşte aici şi acum pe amândoi, pe necredincios şi pe credincios, comuna împotrivireva insului normal în faţa unui act de vădită inechitate; şi pe cine s-ar încumeta să-i contrazică? Speţa apare atât de sobră şi de limpede: e o nedreptate, o icnire a mâniei, nu avem cum o tăgădui, o camufla.

Se întâmplă însă cu pilda smochinului ceea ce are loc şi în alte domenii, în numeroase alte cazuri: faptele sunt judecate pe baza unor premise şi principii juste însă nedeosebitoare de situaţii diferite prin însăşi natura lor, şi de aceea false.

… Pericopa smochinului trebuie interpretată nu după regulile dreptăţii naturale şi va­lo­rile axiologiei elementare, ci la nivelul propoziţiilor duhovniceşti alegorice. Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricărui alt arbore fructifer) roade atunci când nu-i vremea re­coltei, dar nedreptatea încetează dacă realizăm ce este în fapt borba de a fi ori a nu fi de fo­los lui Dumnezeu, de a răspunde ori ba chemării Sale. Nu de smochin şi de smochine se fa­ce menţiune în parabola aceasta, ci de om (tot aşa şi alte metafore neotestamentare: parcă de păsări ori boi se îngrijeşte Atotputernicul), care nu dispune de scuză valabilă spre a-L refuza pe Făcătorul său ori pentru a-I spune: n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit. Soroace, date, condiţii, clauze, tocmeli: sunt lovite de nulitate absolută. Chemării de sus i se poate răs­punde numai cu „Iată-mă” ori cu „Da, Doamne”. Motivările, fie ele omeneşte plauzibile, nu sunt luate în considerare: nu este îngăduit a ne eschiva nici măcar pentru a ne îngropa ta­tăl ori a ne rândui cele din gospodării; nici pentru a ne duce să vedem ţarina ce tocmai am agonisit; nici pentru a cerca boii de curând cumpăraţi; nici pentru a ne despărţi de femeia de care abia ne-am însoţit prin nuntă.

Mereu şi în orice clipă este vremea, şi acum este, a răspunde „Iatămă” lui Hristos.

La acest nivel, pe acest plan nu se poate judeca potrivit celor de pe tărâmul profan al lo­gicii ju­ri­dice. Acolo termenele, intervalele, şarturile, epocile, datinile sunt perfect valabile: dincoace, cu totul nesemnificative şi nejustificate. Roadele smochinului, produse ale firii, ale na­turii naturate, sunt subordonate ciclurilor de rodire, însă devotamentul oamenilor nu cu­noaşte soroace şi pauze. Interpretarea alegorică se impune: smochinul e omul, iar smochinul ne­­roditor e omul şi el neroditor, rece, aspru, nereceptiv chemărilor cereşti. Reacţiile „robustu­lui simţ comun” nu au ce căuta în citirea spaţiotemporalităţii (sunt date peste cap); şi tot aşa nici în dezlegarea încifrărilor duhovniceşti. Iată de ce putem afirma că omul (smochinul, în limbaj codificat) trebuie să fie oricând gata, oricând disponibil pentru Hristos. …Iar a fi disponibil înseamnă a te nimeri oricând încins, cu toiagul în mână, cu încălţămintea în pi­cioa­re, pregătit de drum, de acţiune, de răspuns afirmativ, de roadă.

… După cum în textul de la Matei (5, 25) („Împacă-te cu pârâşul tău degrabă până ce eşti cu el pe cale…”), pârâşul, potrivit interpretării Părintelui Arhimandrit Ilie CLEOPA nu este decât conştiinţa noastră care ne cere să ne împăcăm cu Dumnezeu cât mai suntem în­că pe calea acestei vieţi ori după cum din înseşi cuvintele Mântuitorului (Matei 13, 18 şi urm.; Luca 8, 5 şi urm.) rezultă că locurile unde cad seminţele semănătorului reprezintă ini­m­i­le ascultătorilor cuvântului dumnezeiesc, tot astfel smochinul de la Matei (11, 15-17) nu-i decât simbolul omului în general, iar smochinele sunt faptele sale bune, supunerea sa vrerii lui Dumnezeu, propensiunea (şi datoria) sa de a veni în ajutorul aproapelui, de a nu-şi pre­cu­peţi înnăscuta putinţă: a răspunde în orice caz, repede şi cu sârg, oricărui apel al divi­ni­tă­ţii sa al semenului aflat la ananghie. Pe acest semen îl personifică îndeosebi Hristos în epi­so­dul smochinului, pentru că se arată constrâns de o nevoie strict omenească: foamea.

…Nu putem culege scuze nici dintre cele mai fireşti şi mai legitime împrejurări: ţari­ni­le, boii, nevasta, ba şi înmormântarea părintelui nu-s, când răsună goarna mobilizării (glasul lui Dumnezeu, adică, ori strigătul de chemare în ajutor al semenului), decât chichiţe legaliste şi pretexte procedurale: de aceea şi îmbracă invocarea lor un aspect incongruent de nu şi – cu excepţia dorinţei de a fi de faţă la îngroparea tatălui – de-a dreptul caraghios. Orice preo­cu­pa­re, orice grijă, orice bucurie, orice exigenţă păleşte şi piere în prezenţa vocii divine. Ori­ce ne­ascultare este vinovăţie; şi orice ne împlinire a poruncii ori solicitării de acelaşi ca­li­fi­cativ se învredniceşte, fie ea însoţită de argumentele cele lai solide. Pentru care pricină? Pentru că este mărturie de totală imposibilitate a efectuării unei ierarhizări normale între obligaţii. Dacă-i vorba de a-L urma pe Hristos sau de a-L sluji, nimic nu poate să constituie temei de ab­­senţă motivată, considerent de neîntocmire a unui proces verbal de carenţă, legitimă apă­ra­re, scuză legală. Bogăţia (parabola tânărului bogat: Matei (19, 16 şi urm.), ogoarele, do­bi­toa­cele, căsătoria, până şi pietatea filială se şterg la ivirea Domnului.

Zadarnic se apără smochinul fluturând tipicul anotimpurilor, termenelor fatale, soroa­ce­lor de obşte şi de şart. Ele toate – cum grăieşte o destul de vulgarizată şi coruptă prin abu­zi­­vă şi nediscriminatorie întrebuinţare expresie populară – nu ţin. Oricând , oriunde, în orice îm­­prejurare omul e ţinut să meargă, să alerge, să sară în sprijinul coexistenţilor săi ori la slu­ji­rea Făcătorului său. Am pomenit supra de goarna mobilizării: nici că se poate comparaţie mai adecvată: chemarea lui Hristos mobilizează irezistibil, amânare nu încape, motivaţii nu-s de conceput: nici Moise care-şi invoca gângăvia, nici tânărul care-şi pretextează bo­gă­ţia, nici omul căruia i-a rodit ţarina nu-s scuzaţi: li se cere să asculte (în amândouă înţe­le­su­ri­le).

Sărmana scuză a smochinului: nu-i vremea mea!

E întotdeauna vremea slujirii şi facerii binelui.

Şi vai de cei ce nu procedează aidoma fraţilor Simon şi Andrei (Matei 4, 20): „iar ei în­da­tă lăsând mrejele, au mers după El”; sau lui Levi-Matei (Matei 9, 9): „Şi plecând Iisus de aco­lo a văzut un om care şedea la vamă, cu numele Matei, şi i-a zis acstuia: Vino după Mi­ne, Şi sculându-se a mers după El”. Repede, de îndată, fără şovăială, toate lăsându-le baltă (de-mi este permis a zice astfel), neprivind înapoi, necerând nici o păsuire cât de mică, de în­drep­tăţită, de firească. Glasul Domnului: tunet, goarnă, instantaneitate.

Nefericitul smochin nu-i altul decât neştiutorul, proceduristul, legalistul, de sine stă­tă­torul, învârtoşatul, formalistul fariseu care se socoteşte apărat de termene şi de stricteţea prescripţiilor, care sie îşi ajunge şi nu are nevoie de milă ori duh sfânt, care altădată se în­drep­tăţea fălindu-se că dă zeciuială din chimen, izmă şi mărar!

Ce ar fi putut face, practic, smochinul?

Să fi intrat de obidă şi ruşine, în pământ; să se fi strămutat, de ciudă şi emoţie, îăn ma­­re; sau mai bine, mult mai bine, să-I fi fost Domnului – prin lăuntrică bunăvoinţă, stră­da­­­nie şi cutremurare – prilej de minune pozitivă. Există o mică legendă japoneză a cărei ci­ta­re nu-i nelalocul ei aici: un filozof se plimbă în pădure; se opreşte în faţa unui arbust şi se adresează unei ramuri rostind: vorbeşte-mi despre Dumnezeu. Creanga, atunci, înfloreşte. De nu putea să rodească fructe, smochinul ar fi putut măcar înflori. Ori se pleca sfios şi ne­mul­ţumit de sine. Dar, priveliştea aceea a pomului încremenit în cenuşiul nerodirii sale, sec (nu mai puţin decât lemnul crucii), sterp, încăpăţânat, credincios neînduplecate-i lui sca­den­ţe, tare pe situaţia lui calendaristică, semeţ în fariseica lui „dreptate”, netulburat de vreo în­do­ială, trebuie să fi trezit mânia Domnului nu mai puţin decât forfota vânzătorilor de po­rum­bei şi a schimbătorilor de bani în cuprinsul unui locaş de sfinţenie. (Din palida lor aşchie va fi răsărit neroditorul pom!) Hristos, în jurul Căruia se strâng firele complotului ucigaş, Hristos e, să nu uităm, într-o fază mai curând dreaptă decât milostivnică: aşa încât pe unii cu biciul îi alungă iar pe celălalt îl afuriseşte.

Să stăm bine, să luăm aminte, să judecăm cu multă chibzuinţă. Pentru nimic în lume să nu primejduim avutul cel mai de preţ, sufletul, oferind Dom­nu­lui jalnicul, iritantul, ne­treb­nicul spectacol al unor fiinţe refugiate în prostia rea, fudulă, stu­pidă a legalismului con­ta­bilicesc. Contabilitatea, celălalt nume al demonismului, arma pre­ferată şi statornica meto­dă de lucru a vrăjmaşului! Să nu plece Hristos de la noi înfo­me­tat, însetat, cu inima deşartă şi sufletul mâhnit. Tânărul bogat se îndepărtează trist, dar în­ţe­lept este a presupune că, vă­zân­du-l cum pleacă, Domnul se va fi îndurerat şi El. Dacă Hristos ne face neasemuita cinste de a ni se adresa, răspunsul nostru fulgerător – neoprindu-se la nimic altceva: real, cuminte, si­­gur – să fie numai: „Iată-mă, Doamne”. Răspuns neexal­tat, neexagerat, străin de orice im­pru­­denţă şi delir, răspuns calm şi sagace, pentru că ştie că realitatea cea mai reală se nu­meş­te HRISTOS…deţinătorul cheilor vieţii, Domn al sâmbetei şi al Timpului”.

Sursa:

TIMPUL SMOCHINELOR (BELŞUGUL VIEŢII) – Nicolae STEINHARDT (Dăruind vei dobândi, pp. 31-36)