„SE VA LUA DE LA VOI”

„Fariseii, fireşte, au înţeles numaidecât, şi saducheii o dată cu ei, încotro bătea pilda lu­crătorilor celor răi. Şi nici că era greu de tălmăcit o parabolă atât de transparentă. De vre­me cei cărora le fusese încredinţată via (adică le-a fost rezervată revelaţia şi cu strămoşii că­rora a fost încheiat legământul) s-au arătat nevrednici de încrederea ce li se dovedise şi de mi­­siunea pe care o primiseră, ce altceva putea să urmeze decât înlocuirea lor cu alţii în stare a da la timpul sorocit roadele cele bune? Fuseseră ucişi proorocii; avea să fie răstignit Fiul. (În text: slugile, moştenitorul). Desigur că via se cuvenea luată de la cei răi şi dată spre în­gri­jire şi lucrare altora mai de nădejde. (Consecinţa aceasta logică au dedus-o şi împricinaţii).

Cred însă că e în parabola de la Matei (21, 33-44), vorba şi de ceva mai adânc şi mai pro­fund decât – mă exprim în termeni juridici – o simplă novaţiune prin schimbare de man­da­tar. Ne este propusă spre a fi abordată cu emoţie însăşi teribila şi tainica – mai înfri­co­şă­toa­re şi mai greu de pătruns de nu şi de conceput dintre toate – problemă a menirii omului (a speciei umane) în univers. Poate că nicăieri în toată succesiunea referatelor evanghelice nu apare Hristos (deşi nu-i menţionat cu numele) mai vădit în ipostaza Sa cosmică de punct Ome­­ga (de ne este îngăduit a folosi vocabularul lui Teilhard de Chardin), de Mediator între Zidire şi Ziditor.

Rezultă din parabolă – dacă nu ne sfiim a-i da un înţeles mai larg decât cel strict tex­tual – că ni se cere a fi nu numai simpli semnatari – parteneri ai unui legământ, că noţiunea închegată în cuvântul ebraic brit implică o participare activă, constantă şi caldă la planul divin, asumarea toatală a rolului misterios şi imens pe care este chemat omul a-l îndeplini pe acest pământ şi probabil, dincolo de limitele lui, pe întinsul spaţiilor şi timpurilor galactice. Nu putem sta pasivi sau nepăsători, necum ne împotrivi prin fărădelegi, ne mânji şi com­pro­mi­te prin fapte josnice şi slute, ne depărta de Atotţiitorul prin calcule interesante, grija de ra­pida chivernisire şi alte soiuri de jalnice scârnăvii.

„Celui ce are i se va da, iar celui ce nu are şi puţinul ce are ori crede că are i se va lua” (Matei 25, 29; Marcu 4, 25; Luca 8, 18-19, 26) – suntem aşadar trataţi şi răsplătiţi pro­por­ţi­onal cu intensitatea părtăşiei ce manifestăm (luând aminte la pimejdia că deprinzând a ne închina lui Ma­mona ne vom afunda din ce în ce mai iremediabil în nisipurile mişcătoare ale uscăciunii şi lipsei de apă). Partea noastră nu poate fi decât alături de Tatăl care până acum lucrează (Ioan 5, 17) şi de Fiul deopotrivă lucrător; ne sunt cerute, ca şi lucrători din vie, roade, altfel spus fapte, acţiuni, conlucrare.

Iar de nu, dacă ne arătăm încapabili şi nevrednici – ori şi ostili, răufăcători, agenţi ac­ti­vi ai răului – treaba nu poate rămâne în suspensie şi de izbelişte, aducerea ei la bun sfârşit va fi luată de la noi şi pusă în mâinile altora. Răspunderea noastră e colectivă, e a întregii spe­­cii, în orice caz a celor conştienţi şi aflaţi în situaţia de a putea să determine cursul eve­ni­men­telor, a celor care nu pot invoca odioasa scuză „n-am ştiut” ori culpabilul argument „ce-mi pasă mie” (cu varianta: nu sunt păzitorul fratelui meu).

„Lucrarea viei” nu are în vedere doar pe farisei ori saduchei, ci însuşi neamul israeli­tean, însăşi omenirea, sincronismul activităţii omului cu planul divin, cosmic şi soteriologic. Nu vreţi voi? Vă depăşeşte rolul în care aţi fost distribuiţi? Sau vi s-a stins vechea fla­cără? Aţi pierdut virtutea de altădată? V-aţi rătăcit printre ispite şi aţi căzut în robia patimilor?

Ei bine, se va găsi cine să lucreze în numele Meu. Aşa-zisa fidelitate a evreilor faţă de Vechiul Testament e aparentă şi cu totul iluzorie. Când Domnul le spune că dacă ar crede cu adevărat în Moise ar crede şi în El, pe Care Moise L-a proorocit (Ioan 5, 46). El are în ve­de­re tocmai împrejurarea că acei care s-au înstrăinat de Lege sunt iudeii deoarece res­ping toate pro­feţiile (atât de numeroase, de percutante) despre Iisus-Mesia din Legământ. Tăgăduind pro­feţiile şi sensul izbăvitor al Vechiului Testament, evreii iar nu creş­ti­nii sunt contestatarii au­tentici ai legăturii cu Predania şi cu Scriptura. Despre Sine, Hristos voreşte ca de Unul care nu a venit să schimbe Legea, ci să o împlinească, iar din Lege spune că nu va cădea nici o cirtă ori un corn de literă (Matei 19, 8; Luca 16, 17). A face din creştini nişte răzvrătiţi îm­potriva Vechiului Testament înseamnă a să­vâr­­şi o profundă eroare de perspec­tivă, ei sunt Israilul cel nou care duce mai departe misiu­nea universală a poporului ales, desolidaridându-se de cei care din Lege s-au priceput a re­ţi­ne ex­clu­siv dispoziţiile formale, cuantificându-le în şase sute treisprezece porunci pozitive şi ne­ga­tive.

Lucrătorilor li se cer roadele viei fiindcă ele reprezintă esenţialul (Matei 7, 16: „După roadele lor îi veţi cunoaşte”). Ei nu numai că ucid pe trimişii Stăpânului (proorocii) şi pe Fiul (Iisus), dar şi trădează cauza viei, menirea şi rostul ei, adică misiunea omului de a în­du­­hovnici viaţa, de a da un sens universului, de a-l face grădina lui Dumnezeu. Din chiar lip­sa aceasta a roadelor bune provine acuzaţia îndreptată împotriva iudeilor. Le vor trece îna­­­inte bărbaţii din Ninive şi regina de la miazăzi. Îi depăşesc samarinenii (cel milostiv, sin­gu­­rul lepros recunoscător, femeia din Sihar transformată în vestitoare de Hristos-Mesia). Ro­­direa viei va fi luată de la ei şi încredinţată altora: „Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, şi cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8, 11-12); „De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei” (Matei 21, 43). Şi nu înseamnă re­fe­rirea la femeia văduvă din Serapta Sidonului (în casa căreia a fost trimis proorocul Ilie) şi la vindecarea de către proorocul Elisei a sirianului Neeman (în vreme ce erau mul­ţi leproşi în Israel) tot aluzii clare la caracterul universalist al noii propovăduiri şi la ne­vred­nicia acelor care, ucigători ai trimişilor divinităţii, nu încetau a se făli cu titlul de fii ai lui Avram şi de­ţi­nători exclusivi ai mântuirii? Degeaba vor invoca toţi lucrătorii nedreptăţii ve­cinătatea lor sau înrudirea lor cu Fiul (Luca 13, 26), li se va răspunde iarăşi: „Nu ştiu de un­de sunteţi, de­­părtaţi-vă de la Mine, nu veţi avea parte de împărăţia lui Dumnezeu, unde se află Avraam, Isaac şi Iacov, veţi fi aruncaţi afară dintr-însa” (Luca 13, 27-28).

Hristos nu a pierdut nici un prilej pentru a-şi afirma solidaritatea cu revelaţia Ve­chiu­lui Testament, perfecta continuitate cu învăţătura proorocilor şi cu Tora lui Moise. El predi­că în Templu şi în sinagogi, El apără curăţia Templului alungând pe zarafi, El se supune tă­ie­rii împrejur, respectă regula cu privire la dreptul de a prooroci numai după îm­plinirea vâr­stei de treizeci de ani, citează de istov Decalogul şi consideră traducerea în fapt a celor zece porunci drept temei al dobândirii vieţii veşnice (Matei 19, 17: „Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”). Vezi şi Marcu (10, 19-21); Luca (10, 25-29 şi 18, 20-21). Momentul cul­minant al strânsei legături dintre Vechiul şi Noul Testament, scena irecuzabilă şi distru­gă­­­toare a marcionismului îl constituie desigur prezenţa lui Moise şi a lui Ilie la dreapta şi la stân­ga Mântuitorului în minunea Schimbării la Faţă. Atunci şi aco­lo pe Taborul ieşit din timp, se vădeşte în modul cel mai neîndoielnic şi caracterul profetic al legii vechi şi lipsa ori­că­rei soluţii de continuitate între cele două revelaţii, una pregă­ti­toa­re, iar cealaltă împli­ni­toa­re.

Doar că însuşirea de fii ai lui Avram şi ai femeii libere, de primitori ai mesajului divin, de împuterniciţi ai răspândirii cuvântului dumnezeiesc nu este suficientă spre a scuza aba­te­ri­le grave şi a chezăşui impunitatea după săvârşirea fărădelegilor strigătoare la cer. Zadar­ni­­ce ajung atunci invocarea ascendenţilor iluştri şi titlurilor măreţe.Însemnătatea nu are obârşie (oricât de nobilă), însemnătate şi realitate au numai faptele, roadele, trăirea. În lim­ba­jul pur pragmatic Domnul grăieşte: „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune iar pomul rău face roade rele… Iar orice pom care nu face roade bune se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7, 16-19).

Poporul israelitean – şi acesta e meritul său incontestabil şi nepieritor – a recunoscut pe Dumnezeu când pe acelaşi munte cu două nume, Sinai şi Horeb, i-a vorbit prin fulgere şi tunete lui Moise ori cu adiere de vânt lin şi dulce i S-a arătat lui Ilie. Când însă prin glasul pro­orocilor I-a chemat la îndreptare, norodul acesta teofor n-a ştiut decât să-i prigonească ori să-i omoare pe purtătorii de cuvânt ai divinităţii. Iar când, Tatăl trimite în lume pe în­suşi Fiul Său prea iubit, urmaşii milostivnicului şi ospitalierului părinte Avraam nu găsesc ni­mic altceva de făcut decât să-L răstignească pe Acesta, poticnindu-se de piatra de la ca­pă­tul unghiului, care-i şi zdrobeşte.

Nu se putea ca ucigaşii proorocilor şi ai Fiului, ca făcătorii de rele şi zămislitorii de roa­­de acre să mai continue a deţine monopolul Făgăduinţei. Ea urma să treacă (fără a ex­clu­de câtuşi de puţin cazurile individuale de păstrare a dreptăţii şi deci calificativul de „om al lui Dumnezeu”) asupra tuturor neamurilor, pe linia planului divin de mântuire cosmică şi de lărgire neîncetată a cunoaşterii adevărului. Parabola lucrătorilor celor răi ne vorbeşte în cu­vin­te lesne de înţeles despre părăsirea de către iudei a Vechiului Testament (pe care-l înlo­cu­iesc cu Talmudul – cod de procedură canonică) şi despre preluarea revelaţiei dintâi de către creş­tinism. Litera Legii, iudaismul o păstrează cu o minuţiozitate şi o scrupulozitate (un fel de panică a mărunţişurilor) nu lipsite de dramatism şi îndârjire; dar spiritul Legământului l-au moştenit – prin şi întru Hristos – ucenicii, urmaşii şi credincioşii Săi, care au înţeles că li­te­ra omoară, iar duhul dă viaţă. A lor este acum via, spre lucrare, rodire şi îmbogăţire. Fie ca ei să se dovedească, în adevăr, vrednici de misiunea ce li s-a încredinţat, care-i bună şi fe­ri­cită vestire, dar presupune totodată şi cutremurătoare răspundere.

Ce ne călăuzeşte?

Vechiul Testament ca proorocire şi preînchipuire a Noului Testament, Noul Testament ca împlinire şi desăvârşire a celui Vechi, Scriptura adică, întreagă, cuvântul Unuia şi Ace­lu­ia­şi Dumnezeu Care mai întâi a dat Legea pe momentul descoperirii, iar apoi a îngăduit să­vâr­şirea jertfei de pe dealul Căpăţânii, spre a ne chema la libertate, a ne mântui şi a ne des­chi­­de ochii asupra misiunii noastre fără seamăn pe pământ şi în lume. O! de ni s-ar lumina mintea ca să pricepem, de ni s-ar înzeci puterile ca să putem făptui, de ni s-ar aprinde râvna ca să facem din via aceasta sădită de dreapta lui Dumnezeu preafrumoasa grădină pentru înflorirea căreia S-a urcat pe cruce Fiul Său Cel Unul Născut”.

Sursa: „Se va lua de la voi” – Nicolae STEINHARDT (Dăruind vei dobândi, pp. 22-26)