„Textul evanghelic, atât în referatul lui Matei (8, 22-35) cât şi în referatele lui Marcu (4, 36-41) şi Luca (8, 23-27) foloseşte cuvântul credinţă (cum de nu aveţi credinţă? sau unde este credinţa voastră sau iarăşi puţin credincioşilor), dar în pericopa liniştirii (potolirii) furtunii de pe mare eu unul socotesc termenul încredere a fi mai potrivit. Domnul îşi ceartă ucenicii din două pricini: că sunt fricoşi, că le lipseşte credinţa. Fricoşi cu adevărat nu s-ar zice totuşi că sunt, deoarece pericolul a fost real şi iminent (de calificativul infamant „fricos” învrednicindu-se, cred, mai degrabă cei care îi tulbură şi-i tulbură şi-i zăpăcesc simpla eventualitate a unei ameninţări): tustrele pericope vorbesc fie de o furtună atât de mare încât corabia se acoperea de valuri, fie de valuri ce se prăvăleau peste corabie (şi corabia era aproape să se umple), fie de corabia ce se umplea de apă aşa încât erau în primejdie. În asemenea cazuri de pericol real şi iminent poate că nu de frică trebuie să fie vorba ci de alarmă legitimă. Şi, tot astfel, poate că în loc de substantivul credinţă este mai adecvat, mai oportun acel de încredere. De aceasta, gândesc, au dat mai ales dovadă că sunt lipsiţi apostolii. N-au pus temei pe actualitatea prezenţei în corabie a Învăţătorului lor, nu au dat crezare simţământului, intuiţiei, convingerii că nimic rău nu li se poate întâmpla atâta vreme cât se află sub oblăduirea imediată a lui Hristos. Se vede, totuşi, recunosc, şi necredinţa propriu-zisă: parcă au uitat cine este Însoţitorul lor. Au uitat, de bună seamă, deoarece toţi se miră, după ce vântul încetează şi marea se astâmpără, şi se întreabă: Cine o fi Acesta care porunceşte, iar vântul şi apa îl ascultă?
Emoţiile şi starea de spirit pe care le cunosc ucenicii pe corabia încercată de valuri nu sunt specifice vieţii pământeşti a Mântuitorului. Ele îşi au echivalentul în diferite împrejurări ale istoriei profane unde, în acelaşi fel, se vădeşte neîncrederea…. S-ar zice că stihiile, primejdiile, armele ucigătoare nu se ating, nu au liber acces asupra anumitor oameni atâta vreme cât aceştia nu au îndeplinit sarcina lor încredinţată, cât timp nu şi-au predat mesajul…
Aceeaşi linişte la Hristos pe marea Tiberiadei, în timpul furtunii: ştie prea bine că încă nu le-a venit ceasul. De aceea doarme paşnic, de aceea îşi învinovăţeşte (deşi pare în pripă) discipolii şi-i dojeneşte că nu au credinţă. În adevăr: când eşti într-o oarecare împrejurare pizmaşă cu Acel căruia I-ai afierosit toată puterea ta de iubire şi de crezământ, nu-i este îngăduit să te îngrijorezi, să te îndoieşti, să cugeţi că sorţii au căzut potrivnic şi că vei pieri.
Scena deţine ceva din dramatismul unui tablou de Géricault ori Delacroix: noaptea e întunecată şi rea, cerul acoperit, valurile uriaşe, vântul suflă nemilos, mica ambarcaţiune tremură şi şovăie între viaţă şi abis. Hristos, la capătul corabiei, doarme nepăsător, departe de îndârjirea realităţii. Iar ucenicii se zbat, îşi frâng mâinile, nu ştiu să facă altceva – deşi sunt, câţiva dintre ei, pescari, deprinşi cu de-ale mării – decât să-şi trezească Învăţătorul din somn. Şi parcă îndrăznind să-L mustre: sunt pe cale de a se prăpădi cu toţii, iar El doarme!
Editorii şi comentatorii textului evanghelic fac trimiteri la Vechiul Testament, acolo unde este menţionată puterea divinităţii asupra furtunilor. Aşa, spre pildă: Psalmul 88, 10: „Tu stăpâneşti puterea mării şi mişcarea valurilor tu o potoleşti”; Iov 26, 12: „Cu puterea lui El a despicat marea şi cu înţelepciunea Lui asfărâmat furia ei”.
Dar e în episodul domolirii furtunii de către Hristos un tâlc secund, mai adânc: se dă aici în vileag însăşi taina relaţiei dintre făptura omenească şi Mântuitorul ei, ba şi problema capacităţii omului de a se încrede pe deplin, în chip absolut, fără pic de îndoială şi îngrijorare în Acel pe Care şi l-a ales drept Îndrumător şi Învăţător. Duhul, da, e osărduitor şi gata să creadă, să se încreadă; trupul, totuşi, ori zonele intermediare dintre carne şi spirit, regiunile inferioare ale sufletului vegetativ sunt mult mai instabile, mai deschise temerilor ancestrale şi dubiilor scepticismului celui mai sincer. Apostolii, în împrejurarea aceasta, se dovedesc a fi oameni în toată tăria sau mai bine, mult mai bine zis în toată slăbiciunea cuvântului. I-au urmat lui Hristos, Îl însoţesc, Îl iubesc, dar, la o adicătelea, în faţa primejdiei reale şi peremptorii, care le vorbeşte de la atât de mică depărtare şi atât de furios, de ameninţător, de implacabil, de vizibil, de real – tot ce este superior, fierbinte, ideal într-înşii se clatină, se frânge şi-n cele din urmă se dă în lături spre a face loc fricii şi mai ales neîncrederii, imposibilităţii de a percepe glasul care le spune: nu vă temeţi, o putere mai mare decât a valurilor acestora învrăjbite vă ocroteşte, e aici alături de voi. Apostolii, confruntaţi cu furtuna, reintră în rândul oamenilor ştiutori numai de ce se vede şi aude şi se simte, cunoscători numai ai datelor imediate ale sensibilităţii informată de instincte, reflexe şi tropisme; grav – şi de aceea probabil tonul dojanei lui Hristos e aspru – se arată a fi că ei sunt cei care dorm de vreme ce nu realizează Cine le este tovarăş de drum, că se tem de aceea ce ţine de o lume inferioară, că nu înţeleg că materia e subordonată Duhului.
Când Dostoievski a scris: pe patul de moarte fiind şi venind careva să-mi demonstreze cu argumente irezistibile că nu Hristos adevărul ci altceva, eu voi rămâne cu Hristos şi mă voi despărţi de adevăr, el a dat expresie unei stări de spirit opusă celei căreia, vremelnic, a căzut pradă mica turmă a lui Hristos. În prezenţa valurilor vieţii, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanşe, zgomote şi furii, creştinul e dator să-l aleagă – oricât ar fi tumultul de mare, de năprasnic, de incontestabil – pe Hristos. (Furtuna este realitatea, dar Adevărul este Hristos). Să se încreadă în Cel nevăzut, să nu se supună cerinţelor semeţe şi spaimelor negre făurite de o regie abilă, dar în fapt superficială, aparentă, care-i funcţie de durată, adică val care ca valul trece. Tărăboiul, desigur, e mare şi realitatea se arată a fi devenit numai ostilitate şi vuiet, hău şi năvală, porţile s-ar zice că au fost ferecate, ieşire nu mai încape, ajutor nu mai are de unde şi pe unde veni, duhuri kafkiene par a se fi pornit din toate azimuturile: da, valurile pot acoperi în orice clipă mica, neputincioasă navă a vieţii. A spune totuşi: nu, a repeta (cum ne sfătuieşte Andre Suares) cuvântul lui Neptun către valurile dezlănţuite: nu, nu, nu, a considera drept maya (cum zic hinduşii) – adică iluzie, amăgire, scenografie – tot decorul acela ce se străduieşte a transmite impresia de ineluctabilitate şi iremedial, iată arta de a fi creştin: încrederea în Hristos chiar şi la ananghie, nu numai în zilele vieţii de şart, când cerul e senin ori uşor posomorât, când zgomotul de fond al realităţii nu s-a prefăcut în urgie sonoră, iar stihiile nu au prins a rânji şi a se urni asupră-ne ca pădurea de la Birnam împotriva nefericitului rege Macbeth.
Nu-i de ajuns să credem în Hristos şi în dumnezeirea Sa. Ni se cere şi simţământul mai omenesc, mai puţin teologal, mai intim, mai direct şi mai cald, mai apropiat de o relaţie de tip eu-tu (Martin Buber), de la persoană-la-persoană (Dumitru Stăniloae), al încrederii de fiecare clipă, în toate diversele (măruntele ori decisivele) vicisitudini ale vieţii. E limpede că există o deosebire – măcar că nu e decât o nuanţă, echivalentul unui semi-ton – între credinţă şi încredere. Cei de pe corabia ameninţată de mânia valurilor mai cu seamă de încredere nu au dat dovadă. Încrederea are drept temei entităţi mai puţin abstracte şi falnice decât credinţa: un anume soi de naivitate, de pornire copilăroasă a inimii, un refuz de a lua în serios hidoşeniile şi asupririle lumii neînsufleţite, o încredinţare totală a eului care se predă (necondiţionat) ocrotitorului său: îngerul păzitor, Bunul Dumnezeu, Hristos cel Milostiv, Sfântul cel mai iubit, Puterii numai de el ştiută. Încrederea e ca un fir telefonic particular, o lungime de undă selectivă care leagă sufletul de obiectul nedezminţitei, neîndoielnicei, neironicei sale iubiri. Ea creează ceva asemănător unui meterez de apărare, ce nu poate fi străpuns de variatele şi complicatele şiretlicuri şi subterfugii – adeseori spăimântătoare, sumbre, teribile – ale sarcasmului diabolic hotărât să surpe tot ce este curat, candid şi dârz în sufletul totodată matur şi profund pueril al fiinţei gânditoare.
Cred în Hristos şi am încredere în El se cade a fi deviza completă a creştinului.
El ştie că pe corabia în care străbate marea vieţii, în nava aceea oricând expusă scufundării, nu e singur; undeva în ascunzişurile, în umbrele ei se află, dimpreună călătorind, Hristos. Şi aceasta îi dăruie un calm, o putere de îndurare, o stăpânire de sine ce pot fi supuse la foarte grele încercări, dar nu anihilate şi prefăcute în deznădejde, haos, rătăcire.
… ar trebui să definesc cu precizie deosebirea dintre încredere şi credinţă… încrederea se înfăţişează îndeosebi ca o putere poetică a spiritului omenesc, în vreme ce credinţa este facultatea sa pneumatică. Iar despre acele clipe de îndoială, spaimă şi descumpănire prin care au trecut ucenicii Domnului, ele ne învaţă a fi smeriţi (ne arată cât de şubrezi suntem toţi) şi totodată ne amintesc aceste cuvinte pline de har şi adevăr ale lui Dostoievski: „Spre a judeca forţa morală a unui norod (n.n.: a unui om, a unor oameni) şi ceea ce este el în stare a face cu ea în viitor, nu se cuvine a lua în considerare gradul de josnicie la care se poate să fi căzut la un moment dat: se cuvine a lua în considerare numai gradul de spiritualitate pe care-l poate atinge când va veni momentul”.
Apostolii, cei şovăitori şi temători de pe marea Ghenizaret, acele figuri sfios-plăpânde sunt neclintiţii şi vitejii mucenici şi mărturisitori de mai târziu ai lui Hristos – Biruitorul”.
Sursa: Încrederea (Părintele Nicolae STEINHARDT – Dăruind vei dobândi, pp. 105-109)
No comments:
Post a Comment