Saturday, November 12, 2011

De la „credere Deum esse” la „credere in Deum”

Textul evanghelic, atât în referatul lui Matei (8, 22-35) cât şi în re­fe­ra­tele lui Marcu (4, 36-41) şi Luca (8, 23-27) foloseşte cuvântul credinţă (cum de nu aveţi cre­din­ţă? sau unde este credinţa voastră sau iarăşi puţin cre­dincioşilor), dar în pericopa li­niştirii (poto­li­rii) furtunii de pe mare eu unul socotesc termenul încredere a fi mai po­­trivit. Domnul îşi ceartă uce­ni­cii din două pricini: că sunt fricoşi, că le lipseşte cre­din­ţa. Fricoşi cu a­de­­vărat nu s-ar zice totuşi că sunt, deoarece pericolul a fost real şi imi­­nent (de calificativul infa­mant „fricos” învrednicindu-se, cred, mai degrabă cei care îi tulbură şi-i tulbură şi-i zăpă­cesc simpla eventualitate a unei ame­nin­ţări): tus­tre­le pericope vorbesc fie de o furtună atât de mare încât cora­bia se acoperea de va­lu­ri, fie de valuri ce se prăvăleau peste corabie (şi co­­ra­bia era aproape să se umple), fie de corabia ce se umplea de apă aşa încât erau în pri­mej­die. În asemenea cazuri de pe­ri­col real şi iminent poate că nu de frică trebuie să fie vorba ci de alarmă legitimă. Şi, tot astfel, poate că în loc de substantivul credinţă este mai adecvat, mai oportun acel de încre­de­re. De aceasta, gândesc, au dat mai ales dovadă că sunt lipsiţi apostolii. N-au pus temei pe actualitatea prezenţei în corabie a Învăţătorului lor, nu au dat cre­za­­re simţământului, intuiţiei, convingerii că nimic rău nu li se poate întâmpla atâta vre­me cât se află sub oblăduirea imediată a lui Hristos. Se vede, totuşi, recunosc, şi ne­credinţa propriu-zisă: parcă au uitat cine este Însoţitorul lor. Au uitat, de bună seamă, deoarece toţi se miră, după ce vântul încetează şi marea se astâmpără, şi se în­trea­bă: Cine o fi Acesta care porunceşte, iar vântul şi apa îl ascultă?

Emoţiile şi starea de spirit pe care le cunosc ucenicii pe corabia încercată de va­lu­ri nu sunt specifice vieţii pământeşti a Mântuitorului. Ele îşi au echivalentul în di­ferite împrejurări ale istoriei profane unde, în acelaşi fel, se vădeşte neîncrederea…. S-ar zice că stihiile, primejdiile, armele ucigătoare nu se ating, nu au liber acces asu­pra anumitor oameni atâta vreme cât aceştia nu au îndeplinit sarcina lor încredin­ţa­tă, cât timp nu şi-au predat mesajul

Aceeaşi linişte la Hristos pe marea Tiberiadei, în timpul furtunii: ştie prea bine că încă nu le-a venit ceasul. De aceea doarme paşnic, de aceea îşi învinovăţeşte (deşi pare în pripă) discipolii şi-i dojeneşte că nu au credinţă. În adevăr: când eşti într-o oa­recare împrejurare pizmaşă cu Acel căruia I-ai afierosit toată puterea ta de iubire şi de crezământ, nu-i este îngăduit să te îngrijorezi, să te îndoieşti, să cugeţi că sorţii au căzut potrivnic şi că vei pieri.

Scena deţine ceva din dramatismul unui tablou de Géricault ori Delacroix: noap­tea e întunecată şi rea, cerul acoperit, valurile uriaşe, vântul suflă nemilos, mica am­barcaţiune tremură şi şovăie între viaţă şi abis. Hristos, la capătul corabiei, doar­me nepăsător, departe de îndârjirea realităţii. Iar ucenicii se zbat, îşi frâng mâinile, nu ştiu să facă altceva – deşi sunt, câţiva dintre ei, pescari, deprinşi cu de-ale mării – de­cât să-şi trezească Învăţătorul din somn. Şi parcă îndrăznind să-L mustre: sunt pe cale de a se prăpădi cu toţii, iar El doarme!

Editorii şi comentatorii textului evanghelic fac trimiteri la Vechiul Testament, aco­lo unde este menţionată puterea divinităţii asupra furtunilor. Aşa, spre pildă: Psalmul 88, 10: „Tu stăpâneşti puterea mării şi mişcarea valurilor tu o potoleşti”; Iov 26, 12: „Cu puterea lui El a despicat marea şi cu înţelepciunea Lui asfărâmat furia ei”.

Dar e în episodul domolirii furtunii de către Hristos un tâlc secund, mai adânc: se dă aici în vileag însăşi taina relaţiei dintre făptura omenească şi Mântuitorul ei, ba şi problema capacităţii omului de a se încrede pe deplin, în chip absolut, fără pic de îndoială şi îngrijorare în Acel pe Care şi l-a ales drept Îndrumător şi Învăţător. Du­hul, da, e osărduitor şi gata să creadă, să se încreadă; trupul, totuşi, ori zonele in­ter­­mediare dintre carne şi spirit, regiunile inferioare ale sufletului vegetativ sunt mult mai instabile, mai deschise temerilor ancestrale şi dubiilor scepticismului celui mai sincer. Apostolii, în împrejurarea aceasta, se dovedesc a fi oameni în toată tăria sau mai bine, mult mai bine zis în toată slăbiciunea cuvântului. I-au urmat lui Hris­tos, Îl însoţesc, Îl iubesc, dar, la o adicătelea, în faţa primejdiei reale şi peremp­to­rii, care le vorbeşte de la atât de mică depărtare şi atât de furios, de ameninţător, de im­pla­cabil, de vizibil, de real – tot ce este superior, fierbinte, ideal într-înşii se cla­ti­nă, se frânge şi-n cele din urmă se dă în lături spre a face loc fricii şi mai ales ne­în­cre­de­rii, imposibilităţii de a percepe glasul care le spune: nu vă temeţi, o putere mai ma­re de­cât a valurilor acestora învrăjbite vă ocroteşte, e aici alături de voi. Apostolii, con­frun­taţi cu furtuna, reintră în rândul oamenilor ştiutori numai de ce se vede şi aude şi se simte, cunoscători numai ai datelor imediate ale sensibilităţii informată de in­stinc­te, reflexe şi tropisme; grav – şi de aceea probabil tonul dojanei lui Hristos e as­pru – se arată a fi că ei sunt cei care dorm de vreme ce nu realizează Cine le este to­va­­răş de drum, că se tem de aceea ce ţine de o lume inferioară, că nu înţeleg că ma­te­ria e subordonată Duhului.

Când Dostoievski a scris: pe patul de moarte fiind şi venind careva să-mi de­mon­streze cu argumente irezistibile că nu Hristos adevărul ci altceva, eu voi rămâne cu Hristos şi mă voi despărţi de adevăr, el a dat expresie unei stări de spirit opusă celei căreia, vremelnic, a căzut pradă mica turmă a lui Hristos. În prezenţa valurilor vie­ţii, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanşe, zgomote şi furii, creştinul e da­tor să-l aleagă – oricât ar fi tumultul de mare, de năprasnic, de incontestabil – pe Hristos. (Furtuna este realitatea, dar Adevărul este Hristos). Să se încreadă în Cel ne­văzut, să nu se supună cerinţelor semeţe şi spaimelor negre făurite de o regie abilă, dar în fapt superficială, aparentă, care-i funcţie de durată, adică val care ca valul tre­ce. Tărăboiul, desigur, e mare şi realitatea se arată a fi devenit numai ostilitate şi vuiet, hău şi năvală, porţile s-ar zice că au fost ferecate, ieşire nu mai încape, ajutor nu mai are de unde şi pe unde veni, duhuri kafkiene par a se fi pornit din toate azi­mu­turile: da, valurile pot acoperi în orice clipă mica, neputincioasă navă a vieţii. A spu­ne totuşi: nu, a repeta (cum ne sfătuieşte Andre Suares) cuvântul lui Neptun că­tre valurile dezlănţuite: nu, nu, nu, a considera drept maya (cum zic hinduşii) – adi­că iluzie, amăgire, scenografie – tot decorul acela ce se străduieşte a transmite im­pre­sia de ineluctabilitate şi iremedial, iată arta de a fi creştin: încrederea în Hristos chiar şi la ananghie, nu numai în zilele vieţii de şart, când cerul e senin ori uşor poso­mo­rât, când zgomotul de fond al realităţii nu s-a prefăcut în urgie sonoră, iar stihiile nu au prins a rânji şi a se urni asupră-ne ca pădurea de la Birnam împotriva nefe­ri­citului rege Macbeth.

Nu-i de ajuns să credem în Hristos şi în dumnezeirea Sa. Ni se cere şi simţă­mân­tul mai omenesc, mai puţin teologal, mai intim, mai direct şi mai cald, mai apro­pi­at de o relaţie de tip eu-tu (Martin Buber), de la persoană-la-persoană (Dumitru Stăniloae), al încrederii de fiecare clipă, în toate diversele (măruntele ori decisivele) vi­­ci­situdini ale vieţii. E limpede că există o deosebire – măcar că nu e decât o nu­an­ţă, echivalentul unui semi-ton – între credinţă şi încredere. Cei de pe corabia a­me­ninţată de mânia valurilor mai cu seamă de încredere nu au dat dovadă. Încre­de­rea are drept temei entităţi mai puţin abstracte şi falnice decât credinţa: un anume soi de naivi­ta­te, de pornire copilăroasă a inimii, un refuz de a lua în serios hi­do­şeniile şi asu­pririle lumii neînsufleţite, o încredinţare totală a eului care se predă (ne­con­di­ţi­o­nat) ocroti­to­rului său: îngerul păzitor, Bunul Dumnezeu, Hristos cel Mi­los­tiv, Sfân­tul cel mai iubit, Puterii numai de el ştiută. Încrederea e ca un fir tele­fo­nic parti­cu­lar, o lungime de undă selectivă care leagă sufletul de obiectul nedez­min­ţi­tei, neîn­do­iel­nicei, neironicei sale iubiri. Ea creează ceva asemănător unui meterez de apărare, ce nu poate fi străpuns de variatele şi complicatele şiretlicuri şi subterfugii – adeseori spăi­mântătoare, sumbre, teribile – ale sarcasmului diabolic hotărât să surpe tot ce este curat, candid şi dârz în sufletul totodată matur şi profund pueril al fiinţei gân­di­toare.

Cred în Hristos şi am încredere în El se cade a fi deviza completă a creştinului.

El ştie că pe corabia în care străbate marea vieţii, în nava aceea oricând expusă scufundării, nu e singur; undeva în ascunzişurile, în umbrele ei se află, dimpreună că­­lătorind, Hristos. Şi aceasta îi dăruie un calm, o putere de îndurare, o stăpânire de sine ce pot fi supuse la foarte grele încercări, dar nu anihilate şi prefăcute în deznă­dej­de, haos, rătăcire.

ar trebui să definesc cu precizie deosebirea dintre încredere şi credinţă… în­cre­derea se înfăţişează îndeosebi ca o putere poetică a spiritului omenesc, în vreme ce cre­dinţa este facultatea sa pneumatică. Iar despre acele clipe de îndoială, spaimă şi des­cumpănire prin care au trecut ucenicii Domnului, ele ne învaţă a fi smeriţi (ne ara­­tă cât de şubrezi suntem toţi) şi totodată ne amintesc aceste cuvinte pline de har şi adevăr ale lui Dostoievski: Spre a judeca forţa morală a unui norod (n.n.: a unui om, a unor oameni) şi ceea ce este el în stare a face cu ea în viitor, nu se cuvine a lua în considerare gradul de josnicie la care se poate să fi căzut la un moment dat: se cu­vi­ne a lua în considerare numai gradul de spiritualitate pe care-l poate atinge când va veni momentul”.

Apostolii, cei şovăitori şi temători de pe marea Ghenizaret, acele figuri sfios-plăpânde sunt neclintiţii şi vitejii mucenici şi mărturisitori de mai târziu ai lui Hristos – Biruitorul”.

Sursa: Încrederea (Părintele Nicolae STEINHARDT – Dăruind vei dobândi, pp. 105-109)

No comments:

Si Deus nobiscum, quis contra nos?
Îndrăzneşte să cunoşti!
Ducit Amor Patriae
Tot ceea ce este necesar ca răul să triumfe este ca oamenii buni să stea cu mâinile în sân.
(Edmund Burke)
Încearcă să nu fii un om de succes, ci un om de valoare! (Albert Einstein)
Nu voi fi un om obişnuit pentru că am dreptul să fiu extraordinar. (Peter O`Toole)
Modestia este, faţă de merit, ceea ce este umbra pentru figurile dintr-un tablou: îi dau forţă şi relief. (La Bruyere)
Maestru este numai acela care este dăruit cu harul de a învăţa pe alţii. Cu adevărat maestru este numai cel care, având el însuşi multă bogăţie sufletească, ştie să dea tot, ştiinţă, pricepere şi suflet, fără intenţii preconcepute şi fără să aştepte nimic în schimb. (Octavian Fodor)

Talent hits a target no one else can hit, genius hits a target no one else can see. (Schopenhauer)
We are what we repeatedly do. Excellence, then, is not an act, but a habit. (Aristotle)