Discuţia critică

"Un retor autentic nu este incoerent decât atunci când tace".( Ignatio Silone )

Gândindu-mă la recenta trecere în lumea celor drepţi a profesorului universitar George Pruteanu mi-a venit în minte o veche însemnare din primul an de facultate în care făceam referire la discuţia critică. Voi reda în cele ce urmează câteva principii referitoare la acest subiect.

Regulile ce trebuie să guverneze etapele succesive ale unei discuţii critice:

1. Participanţii nu trebuie să se împiedice unul pe altul de a susţine sau a pune la îndoială tezele care se confruntă. Această regulă se aplică în faza conflictuală a discuţiei critice. Ea e trans­gresată dacă un participant încearcă să impună anumite restricţii tezelor avansate sau puse în discuţie sau să limiteze dreptul fundamental al celeilalte părţi de a susţine şi a pune la îndoială propria sa poziţie: eliminarea interlocutorului ca participant serios la discuţie fie exercitând presiuni asupra lui ( de felul: „ar trebui să ţii seama de repercusiunile asupra relaţiilor noastre personale”- argumentum ad baculum ; „nu poţi face aşa ceva”- argumentum ad misericordium ), fie prin atac direct la persoana lui ( argumen­tu­m ad hominem )- desconsiderându-i competenţa, obiectivitatea, integritatea sau credi­­­bi­li­tatea ( punându-i la îndoială intenţiile; descriindu-l ca fiind stupid, ticălos, arătând incon­­secvenţa ideilor şi a acţiunilor sale trecute în raport cu cele prezente )
2. Oricine consimte unei teze e obligat s-o apere dacă i se cere. Modalităţi de transgregrare: invocarea evidenţei tezei; garantarea exactităţii ei prin apel la autoritatea sau onestitatea celui ce o susţine; formularea tezei de o manieră care să o facă nefalsificabilă ( se omit elementele cantitative şi se adaugă calificări esenţialiste, imunizând-o împotriva oricărei critici ); deplasarea obligaţiei de a dovedi, prin cererea adresată oponentului de a arăta inexactitatea tezei ( „dacă nu mă crezi, dovedeşte-mi că n-am dreptate” ).
3. Critica unei teze trebuie să se refere la teza realmente avansată de protagonist. Această regulă e încalcată dacă se atribuie interlocutorului o teză fictivă sau dacă poziţia sa a fost deformată.
4. O teză nu poate fi apărată decât invocând argumente telative la acea teză. Regula poate fi transgregată dacă o teză e apărată prin argumente care nu au o legătură cu ea ( argumentaţie non-pertinentă ) sau prin mijloace străine argumentaţiei, căreia i se substituie vicleniile retoricii înşelătoare. Aceasta exploatează fie emoţiile sau prejudecăţiile publicului, fie trăsăturile personale ale interlocutorului, logosul fiind astfel înlocuit de pathos şi de ethos.
5. O persoană trebuie socotită obligată faţă de premisele neexplicitate ale tezei pe care o susţinuse. Regula este încălcată dacă reconstrucţia premisei implicite constituie o exagerare sau dacă protagonistul neagă adeziunea sa la o premisă neexprimată, deşi aceasta a fost reconstruită corect.
6. Trebuie să considerăm că o teză este apărată în mod concludent dacă se recurge la argumente născute dintr-un punct de vedere comun, bazate pe fapte şi valori împărtăşite iniţial sau pe parcurs. Avem de-a face cu o încălcare a acestei reguli dacă o propoziţie e prezentată ca punct de plecare comun, deşi nu e cazul, sau este pusă în discuţie în condiţiile în care aparţine clar punctului de plecare comun.
7. Trebuie să considerăm concludentă apărarea unei teze prin argumente care aplică în mod corect o schemă de argumentaţie îndeobşte acceptată. Transgresarea corespunde aici alegerii unei scheme care nu convine propoziţiei respective sau aplicării inadecvate a unei scheme corecte şi pertinente. Remarca se referă în egală măsură la toate tipurile de argumentare.
8. Argumentele utilizate într-o discuţie critică trebuie să fie valide sau să fie supuse validării prin explicitarea uneia sau mai multor premise neexprimate. Formele de transmitere a acestei reguli sunt foarte variate şi nu întotdeauna uşor de recunoscut. Să reţinem doar confuzia între condiţii necesare şi suficiente, confuzia între proprietăţile părţilor şi cele ale întregului.
9. Eşecul unei apărări trebuie să-l facă pe protagonist să-şi retracteze teza, după cum reuşita unei apărări trebuie să-l facă pe oponent să-şi retracteze îndoielile privind acea teză. Se transgresează această regulă care se aplică fazei terminale a discuţiei dacă una din părţi refuză să satisfacă exigenţele ei, dar şi dacă îi exagerează consecinţele pe care e îndrep­tăţită să le tragă.
10. Enunţurile nu trebuie să fie vagi şi de neînţeles, nici confuze şi ambigue, ele trebuie să facă obiectul unei interpretări cât se poate de precise. Această regulă se aplică în toate fazele discuţiei critice şi poate fi transgresată de toţi participanţii.