În seara aceasta am revăzut acest film care se cheamă Invaziile barbare, un film foarte bun şi plin de înţelesuri. Aş dori să expun aici o analiză pe care o făcusem în urmă cu câtva timp asupra lui.
Vizionarea acestui film te pune pe gânduri încă de la prima secvenţă. În opinia mea regizorul Denys Arcand a vrut să tragă un semnal de alarmă în legătură cu noul tip de societate şi implicit noul tip de cultură în care am intrat. Criza valorilor, lipsa de sens în cultura actualã, invaziile barbare reprezintã teme profund conturate în coproducţia canadiano-francezã. Totul în acest film are o simbolistică specială, pornind de la modul în care s-a realizat filmarea (acele prim-planuri atât de sugestive) şi până la frazele utilizate în film, fraze cu un înalt grad de încărcătură emoţională în unele replici, iar în altele pline de sens istoric şi cultural.
Filmul nu are o acţiune complicată, nu este un film care ne prezintă zeci de personaje şi numeroase acţiuni, ci are un substrat psihanalitic, un substrat care urmăreşte să aducă lămuriri cu privire la societatea cunoaşterii.
Invaziile barbare este un titlu metaforic, titlu ce reprezintă invadarea societăţii actuale de sistemul mediatic, de avalanşa informaţională care nu mai poate fi oprită şi care nu poate fi gestionată cu mijloacele clasice. Subiectul este unul simplu: ultima parte din viaţa unui profesor universitar, Remy, care se retrage din învăţământ pentru că este victima unei boli incurabile: cancerul. Fiul său, Sebastien, care face parte din noul tip de cultură, cultura de masă, nu reuşeşte să îşi înţeleagă tatăl care aparţine unui alt tip de cultură, cultura specializată. Relaţia dintre cei doi este însă mediată de o mamă şi o soţie iubitoare care ştie să aducă cele două culturi la masa dialogului şi a negocierii. Tatăl face diverse remarci cu privire la viaţa sa, precum şi la mersul istoric al faptelor. Observă foarte bine că istoria omenirii a fost un lung şir de barbarii, şi că acele invazii barbare din vechime, nu numai că nu au dispărut, dar tendinţa lor de reapariţie este una evidentă în societatea actuală. Conversaţiile relevă extraordinar de bine diferenţa culturală tată-fiu. Tatăl, în momentul în care sosesc toţi prietenii şi îl vizitează la spital, reintră în modul său specific de viaţă, reintră în societatea pe care simţea că o pierduse. El se declarase socialist convins, dar în acelaşi timp recunoştea în fiul său valorile capitalismului, care erau evidente. Comunicarea dintre cei doi reapare după mult timp doar în acest moment dificil din viaţa lor: o boală incurabilă, care se pare că este factorul de coeziune al familiei. Fiul îşi aduce aminte că are un tată pe care îl uitase de mult şi pe care nu îl înţelegea, iar tatăl încearcă să pătrundă în sistemul de valori al fiului şi începe să se intereseze de noul tip de cultură căreia îi aparţinea acesta. Avem şi o altă opoziţie: societatea canadiană (cu influenţe franceze) versus societatea americană. Fiul încearcă să îşi convingă tatăl că este mai bine să fie tratat în SUA, pentru că deţin tehnici avansate pentru tratamentul bolii sale. El acceptă doar realizarea unor investigaţii în SUA, dar nu acceptă să rămână acolo la tratament. Cum am putea traduce acest comportament în limbajul filosofiei culturii? Tatăl acceptă să arunce o privire în cultura de masă, dar nu îşi doreşte să rămână captivul ei. Pentru tată criteriul valoric este important, dar pentru fiu important devine criteriul comercial. Fiul este omul tranzacţiilor, el rezolvă totul prin vehiculul dominant al noii culturi, banul, iar tatăl este cel care apreciază cultura autentică, forţa potenţialului cognitiv, este un analist fin al istoriei şi al etapelor sociale pe care le-a parcurs sau despre care a studiat. De cele mai multe ori în această societate postindustrială, societate a informaţiei sunt pierdute din vedere cauzele şi se caută doar gestionarea eficientă a unor efecte deja existente sau dacă nu gestionarea, măcar atenuarea lor.
O nostalgie legatã de trecut existã însã faţã de marii gânditori, de operele celebre, de valorile unei culturi deja dispărute; şi tocmai aceastã nostalgie devine o cauzã a problemelor de adaptare. Sunt scene memorabile din film în care Rèmy, alãturi de prietenii sãi, cei care îi împãrtãşesc concepţiile, rememoreazã şi aduc în prim plan perioada vârstei de aur, ai cãror exponenţi sunt, cu toate caracteristicile ei, cu modul de gândire, componenta morală etc.
Boala de care suferă Rèmy, nu este aleasă aleator în film, ci are şi ea o simbolistică aparte. De-a lungul istoriei oamenii au luptat cu o serie de maladii, unele mai dureroase, altele letale, dar fiecare dintre ele i-au demonstrat omului efemeritatea şi fragilitatea sa. Cancerul lui Rèmy este practic figura de stil prin care Denys Arcand încearcă să ne spună că societatea în care trăim este una cancerigenă, în care o invazie de celule strãine care se înmulţesc haotic duc la distrugerea organismului societal.
Limitele acestui eseu nu îmi permit să dezvolt foarte mult acestă temă a postmodernităţii pe care regizorul acestui film ne-o propune spre discuţie. Incertitudinea rămâne cuvântul de ordine al momentului şi fiecare caută principiile de bază, liniile directoare care ar permite cartografierea mutaţiei actuale. La acest sfârşit de veac, dinamica dominantă este mondializarea economiei, prezentă în film prin personajul Sebastien, „prinţul barbarilor”, cum nu întâmplător îl numeşte tatăl său. El este cel care îi explică tatălui său în ce constă ideologia „gândirii unice”, care a decretat că acum este posibilă o singură politică economică şi că numai criteriile de piaţă şi neoliberalismul permit unei societăţi să supravieţuiască pe o planetă care a ajuns o junglă concurenţială.
Comercializarea generalizată a cuvintelor şi a lucrurilor, a corpurilor şi a spiritelor, a naturii şi a culturii care constituie caracteristica centrală a epocii noastre aşază violenţa în miezul noului dispozitiv ideologic. Filmul face referiri frecvente la spectacolul violenţei şi la efectele sale mimetice cărora li se adaugă din ce în ce mai mult, în mod insidios, formele noi de cenzură şi de intimidare care mutilează raţiunea şi anulează spiritul.
Chiar atunci când, aparent, triumfă democraţia şi libertatea pe o planetă eliberată parţial de regimurile autoritare, sub înfăţişări foarte diferite, cenzurile şi manipulările amorsează o paradoxală întoarcere în forţă (scena cu prăbuşirea avioanelor la World Trade Center, simbolul economiei americane). „Opiumuri ale maselor” noi şi seducătoare propun un fel de „cea mai bună lume”, distreză cetăţenii şi îi abat de la acţiunea civică şi revendicativă. Heroina care îi este oferită în film lui Rèmy, pentru a-i calma durerile, este de fapt drogul pe care îl consumăm cu toţii conştient sau nu în fiecare zi, este acel drog care ne adoarme simţurile, ne face să privim fără nici o urmă de criticism efectele pe care cultură aceasta de masă le are asupra vieţilor noastre.
Există o altă scenă plină de încărcătură simbolică în film, cea în care Gaelle, soţia lui Sebastien, este chematã sã evalueze nişte obiectele religioase provenite din biserici. Statuile sfinţilor, care reprezintã cu siguranţă valorile unei culturi anulate, nu îşi mai gãsesc locul în societatea postmodernă, guvernatã de o culturã de masã. Biserica încearcã sã se adapteze, sã îşi „vândã” valorile pentru a-şi gãsi un loc în noul spaţiu cultural, dar nu reuşeşte pentru că valorile superioare, spirituale, sunt înlocuite de valorile comerciale, de consum, iar lumea se desacralizeazã, se apropie de un spirit cu adevărat profanator. Totul acţionează într-o logică de tip puzzle în care mereu ne lipsesc piese, mereu jocul o ia de la început.
Cultura modernă este în agonie, iar cultura postmodernă este într-o stare de extaz straniu, un extaz care pregăteşte un final pe care nu îl vom putea controla.
În lirica şi proza culturii pretehnologice aflăm ritmul unui om care avea timp de aventuri, om care avea şi are plăcerea să mediteze, să contemple, să simtă şi să povestească. Cultura aceasta, desuetă şi depăşită, nu mai poate fi redobândită decât de visători naivi şi paseişti.
În concluzie, filmul prezintă realitatea zilelor noastre, adică explică într-o manieră metaforică şi încărcată de simboluri cultura de masă şi omul unidimensional al lui Marcuse. Trebuie să învăţăm să acceptăm noul tip de societate şi noul tip de cultură, o cultură amalgam, o cultură mozaicată, o cultură în care cuvântul cheie este evoluţie, înspre ce nu se ştie exact. Astfel cultura de masă este văzută adesea ca o mitologie a fericirii, având drept scop să coboare de pe piedestal cultura înaltă şi să o aducă în plasma cotidianului.
Vizionarea acestui film te pune pe gânduri încă de la prima secvenţă. În opinia mea regizorul Denys Arcand a vrut să tragă un semnal de alarmă în legătură cu noul tip de societate şi implicit noul tip de cultură în care am intrat. Criza valorilor, lipsa de sens în cultura actualã, invaziile barbare reprezintã teme profund conturate în coproducţia canadiano-francezã. Totul în acest film are o simbolistică specială, pornind de la modul în care s-a realizat filmarea (acele prim-planuri atât de sugestive) şi până la frazele utilizate în film, fraze cu un înalt grad de încărcătură emoţională în unele replici, iar în altele pline de sens istoric şi cultural.
Filmul nu are o acţiune complicată, nu este un film care ne prezintă zeci de personaje şi numeroase acţiuni, ci are un substrat psihanalitic, un substrat care urmăreşte să aducă lămuriri cu privire la societatea cunoaşterii.
Invaziile barbare este un titlu metaforic, titlu ce reprezintă invadarea societăţii actuale de sistemul mediatic, de avalanşa informaţională care nu mai poate fi oprită şi care nu poate fi gestionată cu mijloacele clasice. Subiectul este unul simplu: ultima parte din viaţa unui profesor universitar, Remy, care se retrage din învăţământ pentru că este victima unei boli incurabile: cancerul. Fiul său, Sebastien, care face parte din noul tip de cultură, cultura de masă, nu reuşeşte să îşi înţeleagă tatăl care aparţine unui alt tip de cultură, cultura specializată. Relaţia dintre cei doi este însă mediată de o mamă şi o soţie iubitoare care ştie să aducă cele două culturi la masa dialogului şi a negocierii. Tatăl face diverse remarci cu privire la viaţa sa, precum şi la mersul istoric al faptelor. Observă foarte bine că istoria omenirii a fost un lung şir de barbarii, şi că acele invazii barbare din vechime, nu numai că nu au dispărut, dar tendinţa lor de reapariţie este una evidentă în societatea actuală. Conversaţiile relevă extraordinar de bine diferenţa culturală tată-fiu. Tatăl, în momentul în care sosesc toţi prietenii şi îl vizitează la spital, reintră în modul său specific de viaţă, reintră în societatea pe care simţea că o pierduse. El se declarase socialist convins, dar în acelaşi timp recunoştea în fiul său valorile capitalismului, care erau evidente. Comunicarea dintre cei doi reapare după mult timp doar în acest moment dificil din viaţa lor: o boală incurabilă, care se pare că este factorul de coeziune al familiei. Fiul îşi aduce aminte că are un tată pe care îl uitase de mult şi pe care nu îl înţelegea, iar tatăl încearcă să pătrundă în sistemul de valori al fiului şi începe să se intereseze de noul tip de cultură căreia îi aparţinea acesta. Avem şi o altă opoziţie: societatea canadiană (cu influenţe franceze) versus societatea americană. Fiul încearcă să îşi convingă tatăl că este mai bine să fie tratat în SUA, pentru că deţin tehnici avansate pentru tratamentul bolii sale. El acceptă doar realizarea unor investigaţii în SUA, dar nu acceptă să rămână acolo la tratament. Cum am putea traduce acest comportament în limbajul filosofiei culturii? Tatăl acceptă să arunce o privire în cultura de masă, dar nu îşi doreşte să rămână captivul ei. Pentru tată criteriul valoric este important, dar pentru fiu important devine criteriul comercial. Fiul este omul tranzacţiilor, el rezolvă totul prin vehiculul dominant al noii culturi, banul, iar tatăl este cel care apreciază cultura autentică, forţa potenţialului cognitiv, este un analist fin al istoriei şi al etapelor sociale pe care le-a parcurs sau despre care a studiat. De cele mai multe ori în această societate postindustrială, societate a informaţiei sunt pierdute din vedere cauzele şi se caută doar gestionarea eficientă a unor efecte deja existente sau dacă nu gestionarea, măcar atenuarea lor.
O nostalgie legatã de trecut existã însã faţã de marii gânditori, de operele celebre, de valorile unei culturi deja dispărute; şi tocmai aceastã nostalgie devine o cauzã a problemelor de adaptare. Sunt scene memorabile din film în care Rèmy, alãturi de prietenii sãi, cei care îi împãrtãşesc concepţiile, rememoreazã şi aduc în prim plan perioada vârstei de aur, ai cãror exponenţi sunt, cu toate caracteristicile ei, cu modul de gândire, componenta morală etc.
Boala de care suferă Rèmy, nu este aleasă aleator în film, ci are şi ea o simbolistică aparte. De-a lungul istoriei oamenii au luptat cu o serie de maladii, unele mai dureroase, altele letale, dar fiecare dintre ele i-au demonstrat omului efemeritatea şi fragilitatea sa. Cancerul lui Rèmy este practic figura de stil prin care Denys Arcand încearcă să ne spună că societatea în care trăim este una cancerigenă, în care o invazie de celule strãine care se înmulţesc haotic duc la distrugerea organismului societal.
Limitele acestui eseu nu îmi permit să dezvolt foarte mult acestă temă a postmodernităţii pe care regizorul acestui film ne-o propune spre discuţie. Incertitudinea rămâne cuvântul de ordine al momentului şi fiecare caută principiile de bază, liniile directoare care ar permite cartografierea mutaţiei actuale. La acest sfârşit de veac, dinamica dominantă este mondializarea economiei, prezentă în film prin personajul Sebastien, „prinţul barbarilor”, cum nu întâmplător îl numeşte tatăl său. El este cel care îi explică tatălui său în ce constă ideologia „gândirii unice”, care a decretat că acum este posibilă o singură politică economică şi că numai criteriile de piaţă şi neoliberalismul permit unei societăţi să supravieţuiască pe o planetă care a ajuns o junglă concurenţială.
Comercializarea generalizată a cuvintelor şi a lucrurilor, a corpurilor şi a spiritelor, a naturii şi a culturii care constituie caracteristica centrală a epocii noastre aşază violenţa în miezul noului dispozitiv ideologic. Filmul face referiri frecvente la spectacolul violenţei şi la efectele sale mimetice cărora li se adaugă din ce în ce mai mult, în mod insidios, formele noi de cenzură şi de intimidare care mutilează raţiunea şi anulează spiritul.
Chiar atunci când, aparent, triumfă democraţia şi libertatea pe o planetă eliberată parţial de regimurile autoritare, sub înfăţişări foarte diferite, cenzurile şi manipulările amorsează o paradoxală întoarcere în forţă (scena cu prăbuşirea avioanelor la World Trade Center, simbolul economiei americane). „Opiumuri ale maselor” noi şi seducătoare propun un fel de „cea mai bună lume”, distreză cetăţenii şi îi abat de la acţiunea civică şi revendicativă. Heroina care îi este oferită în film lui Rèmy, pentru a-i calma durerile, este de fapt drogul pe care îl consumăm cu toţii conştient sau nu în fiecare zi, este acel drog care ne adoarme simţurile, ne face să privim fără nici o urmă de criticism efectele pe care cultură aceasta de masă le are asupra vieţilor noastre.
Există o altă scenă plină de încărcătură simbolică în film, cea în care Gaelle, soţia lui Sebastien, este chematã sã evalueze nişte obiectele religioase provenite din biserici. Statuile sfinţilor, care reprezintã cu siguranţă valorile unei culturi anulate, nu îşi mai gãsesc locul în societatea postmodernă, guvernatã de o culturã de masã. Biserica încearcã sã se adapteze, sã îşi „vândã” valorile pentru a-şi gãsi un loc în noul spaţiu cultural, dar nu reuşeşte pentru că valorile superioare, spirituale, sunt înlocuite de valorile comerciale, de consum, iar lumea se desacralizeazã, se apropie de un spirit cu adevărat profanator. Totul acţionează într-o logică de tip puzzle în care mereu ne lipsesc piese, mereu jocul o ia de la început.
Cultura modernă este în agonie, iar cultura postmodernă este într-o stare de extaz straniu, un extaz care pregăteşte un final pe care nu îl vom putea controla.
În lirica şi proza culturii pretehnologice aflăm ritmul unui om care avea timp de aventuri, om care avea şi are plăcerea să mediteze, să contemple, să simtă şi să povestească. Cultura aceasta, desuetă şi depăşită, nu mai poate fi redobândită decât de visători naivi şi paseişti.
În concluzie, filmul prezintă realitatea zilelor noastre, adică explică într-o manieră metaforică şi încărcată de simboluri cultura de masă şi omul unidimensional al lui Marcuse. Trebuie să învăţăm să acceptăm noul tip de societate şi noul tip de cultură, o cultură amalgam, o cultură mozaicată, o cultură în care cuvântul cheie este evoluţie, înspre ce nu se ştie exact. Astfel cultura de masă este văzută adesea ca o mitologie a fericirii, având drept scop să coboare de pe piedestal cultura înaltă şi să o aducă în plasma cotidianului.
No comments:
Post a Comment