Mărgăritare duhovniceşti. Smerenia

Smerenia unită cu răbdarea este temelia tuturor virtuţilor. Fără sme­­­re­nie totul devine nimic. Prin smerenie nimicul devine tot.

Smerenia este o pală cerească de vânt care poate să înalţe sufletul din abisul păcatului pe culmile cerului.

Muntele smereniei este ca omul să se îngrijească să uite toate fapte­le lui bune.

Cel care este smerit nu este furat şi nici păgubit duhovniceşte.

Toţi cei care căutăm smerenia să nu încetăm să ne cercetăm şi să ne osândim pe noi înşine. Şi când îl simţim cu inima noastră pe aproapele mai presus de toate, atunci este lângă noi darul lui Dumnezeu, smere­nia.

Smerenia adevărată ascunde nu doar toate celelalte virtuţi, ci şi pe ea însăşi.

Iubirea şi smerenia: o pereche sfântă! Una înalţă şi cealaltă îi ţi­ne pe cei care s-au înălţat şi nu-i lasă niciodată să cadă. Aşa cum pă­mân­­tul pe care călcăm n-are frică să cadă, la fel şi omul smerit.

Să te îngropi în mormântul smereniei, ca să înviezi în Hristos prin apatie.

„Că întru smerenia noastră Şi-a amintit de noi Domnul, că în veac este mila Lui”. (Psalmul 135)

Acolo unde este smerenie, trufia dispare, unde este Hristos, dia­vo­lul pleacă. Smerenia este cea care-l face să şchiopăteze pe diavol, este cel mai mare şoc pentru acesta.

Smerenia războieşte patimile şi pe diavol şi completează lucrarea ce­lor neputincioşi.

Cel care are smerenie nu face niciodată pe învăţătorul. El ascultă şi, când i se cere părerea, vorbeşte cu smerenie. Niciodată nu zic „eu”, ci „cu­getul meu îmi spune” sau „Sfinţii Părinţi au zis”. Adică grăieşte ca un ucenic. Cel care socoteşte că este capabil să-i îndrepte pe ceilalţi are mult egoism

Puterea smereniei: am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pă­mânt. Am suspinat şi am zis: Oare cine trece şi scapă de acestea? Şi am auzit un glas care mi-a zis: - Smerenia!

-         Cine află calea spre Dumnezeu?

-         Cel care vede şi zice: „Un lucru ştiu: nu ştiu nimic”.

Înlăuntrul meu am mulţi nori duhovniceşti care alungă norii lui Dum­nezeu. Rugăciunea celui smerit adună norii când este secetă.

Cel care se roagă cu smerenie şi cu frică de Dumnezeu niciodată nu va păţi cele rele. Pentru că are cu el harul lui Dumnezeu.

Creştinului îi trebuie două aripi ca să zboare şi să meargă în Rai: smerenia şi iubirea.

Orice strădanie de-a noastră, când nu este însoţită de smerenie, este străină de voia dumnezeiască. Acesta să fie criteriul pentru toate fapte­le noastre şi pentru întreaga noastră viaţă.

Tainele lui Dumnezeu se descoperă celor smeriţi. Fără smerenie, fă­ră nevoiţă, cuvântul lui Dumnezeu rămâne de netâlcuit. Rugăciunea ce­lui smerit Îl înduplecă pe dumnezeu.

Vrei să rămâi drept? Îngenunchează!

Psalmistul nu spune: am postit, am privegheat, nici am dormit pe pământ, ci „smeritu-m-am şi Domnul m-a mântuit degrabă”.

(Psalmul 114, 6)

Smerenia deschide poarta cerului şi tainele lui Dumnezeu se des­coperă celor smeriţi.

SURSA: Cuv. Paisie AGHIORITUL (2009). Mica filocalie. Galaţi: Editura Egumeniţa. pp. 162-165.