Si Deus nobiscum, quis contra nos?
Îndrăzneşte să cunoşti!
Ducit Amor Patriae
Tot ceea ce este necesar ca răul să triumfe este ca oamenii buni să stea cu mâinile în sân.
(Edmund Burke)
Încearcă să nu fii un om de succes, ci un om de valoare! (Albert Einstein)
Nu voi fi un om obişnuit pentru că am dreptul să fiu extraordinar. (Peter O`Toole)
Modestia este, faţă de merit, ceea ce este umbra pentru figurile dintr-un tablou: îi dau forţă şi relief. (La Bruyere)
Maestru este numai acela care este dăruit cu harul de a învăţa pe alţii. Cu adevărat maestru este numai cel care, având el însuşi multă bogăţie sufletească, ştie să dea tot, ştiinţă, pricepere şi suflet, fără intenţii preconcepute şi fără să aştepte nimic în schimb. (Octavian Fodor)

Talent hits a target no one else can hit, genius hits a target no one else can see. (Schopenhauer)
We are what we repeatedly do. Excellence, then, is not an act, but a habit. (Aristotle)

Thursday, October 4, 2012

ŞTIINŢA FALIMENTĂRII ASISTATE (I). "Aripa de fluture" şi rolul ei în istorie

Emil Durkheim a consemnat întâiul acele fenomene care, deşi aproape inefabile în „locul” lor, ar fi capabile să stârnească o furtună în câmpul mai apropiat ori mai îndepărtat faţă de locul în care se produc (teoria haosului a numit acest fenomen efectul „aripii de fluture”). Că este aşa, o dovedeşte, bunăoară, modul în care s-a propagat efectul căderii bahtului tailandez (moneda Tailandei), de la 2 iulie 1997.

O monedă oarecare, într-o ţară mică, ce prin ea însăşi n-avea puterea să influenţeze starea economiei mondiale mai mult decât ar putea să influenţeze aripa de fluture starea atmosferică. Şi totuşi, acea cădere (cu aproape 25%, peste noapte) a declanşat o „furtună” financiară în lume, cum ne-o dovedeşte laureatul Premiului Nobel, Joseph Stiglitz: „Când s-a prăbuşit bahtul tailandez, la 2 iulie 1997, nimeni nu ştia că acesta era începutul celei mai mari crize economice după Marea Criză - una care avea să se întindă din Asia până în Rusia şi America Latină, ameninţând să cuprindă întreaga lume” (Globalizarea, Editura Edon, Bucureşti, 2003, p. 197).

Oare nu tot aşa, adică printr-un fenomen din clasa fâlfâitului „aripii de fluture”, a început dezastrul Europei moderne, cu lucrarea unui grup obscur ca acela al „luminaţilor” ori, încă mai obscur, cu acel gest neînsemnat al unui copil care, la 13 ani, refuza Sfânta Euharistie în Franţa? Acel copil era Saint-Simon şi gestul lui va con-răsuna în ivirea acelor bizare biserici saint simoniene, care, împreună cu cele proudhoniene, vor înfăşura Europa în cea mai deşănţată erezie dintre cele cunoscute de la marile erezii ale epocii patristice timpurii, în frunte cu Arie şi cu nestorianismul.

Cam la fel a început şi dezastrul Rusiei ţarilor, cu manifestări de aceeaşi magnitudine ca fâlfâitul „aripii de fluture”, prin acel Rasputin, care pusese stăpânire pe sufletul feminin al Curţii, ori cu acel gest ce părea cu totul neînsemnat, precum decizia Germaniei de a-l transporta pe Lenin într-un vagon plumbuit în Rusia, o Rusie care, fără lucrul acela obscur, ar fi urmat o cu totul altă linie istorică. Infinitezimal fusese, faţă de amploarea conflagraţiei şi de urieşenia maşinii de război şi a birocraţiei ţariste, vagonul acela plumbuit care-l purta pe Lenin spre Rusia, cum infinitezimal era refuzul acelui copil de 13 ani, cu numele lui întâmplător de Saint-Simon, într-o Franţă cu o uriaşă maşinărie de ordine călugăreşti, de ierarhii bisericeşti, de ritualuri şi puteri, cum neînsemnată spre infinitezimal era moneda Tailandeză pentru Rusia, America Latină, restul lumii (care, evident, nici n-avea cunoştinţă de ea, deci, în planul informaţiei, era o cantitate infinitezimală spre zero); şi totuşi, acestea toate au probat puteri de a stârni mari furtuni în atmosfera socială şi economică planetară.

Şi aceasta pentru că lumile sunt întotdeauna interconectate, au înlăuntrul lor interconectări care le aseamănă radical cu „câmpurile” (stările de câmp), încât umbra unei microparticule se propagă şi devine stare a câmpului şi aşa mai departe. Problema este, însă, că, între diversele stări de câmp, se disting aşa numitele câmpuri dense, ivite prin propagarea unei unde pur spirituale, ivită undeva în chip inexplicabil, neprecedată de nimic. Oare nu un fenomen infinitezimal a fost acea stare de spirit care a cuprins sufletul şi mintea statelor americane în anii ‘70, cum arată Galbraith, fenomen căruia America îi datorează mai mult decât îşi închipuie economiştii şi politicienii ei cei mai mari (dovadă că unul dintre ei, K. Galbraith, l-a simţit şi i-a apreciat amploarea continentală şi efectul mondial, fiindcă prosperitatea Americii este un factor de scară mondială, iar această prosperitate datorează enorm soţiilor modeste, fără de ocupaţii, fără de funcţii, asumându-şi pur şi simplu sarcinile casnice şi mondene ale familiilor lor)? Mondenitatea aceasta, dimpreună cu spiritul familist, însă, au cântărit mai mult decât cele mai spectaculoase politici ale guvernului ori ale Băncilor şi ale Burselor, adică ale uriaşei maşinării aparţinând societăţii masculine.

Ceea ce n-ar fi reuşit acestea au reuşit discretele soţii din familiile clasei mijlocii superioare americane, care s-au jertfit cu o inegalabilă discreţie, pentru a fi suport şi punte sufletească soţilor şi familiei întregi, preluând sarcini şi obligaţii care totalizau un uriaş volum de prestaţii, ale căror costuri nu le-a contabilizat nimeni. Şi totuşi, aceste prestaţii fac parte din economia nevăzută a gospodăriilor, fără de care totul ar fi fost mult mai greu şi mai urât, iar bugetul acelor gospodării ar fi fost mult mai încărcat şi mai greu de suportat. Dar oare nu aripă de fluture, malefic în acest caz, va fi fost gândul feminin de întrerupere a sarcinii în România? - dar ce înspăimântător efect! Gestul acela a provocat o cădere catastrofală a ratei medii a fertilităţii. Şi încă nu ştim ce efecte dezastruoase antrenează decizia unui segment cât de mic al unor aşa-zise „mame” de a-şi vinde copiii. Cum ştim că un copil, după botez, este înger, ne dăm seama că segmentul acela foarte mic al lumii feminine din România practică cel mai apostatic comerţ: comerţul cu îngeri, vânzarea de îngeri. Această „aripă de fluture” induce categoric furtuni în atmosfera noologică a planetei, chiar dacă noi nu mai avem organe de simţ pentru a percepe la scara lor asemenea dezastre. Dar suntem noi conştienţi, oare, de dezastrul sufletesc al „secularismului”, ca să ne referim la acest adevărat flagel spiritual care bântuie toată lumea modernă?! Evident că nu, deşi este una dintre cele mai mari catastrofe noologice prin care a trecut Europa de la marile erezii încoace. Şi nouă, catastrofa aceasta nu ne apare mai mult decât fâlfâitul aripii de fluture.

Răsturnări axiale
Citind cartea lui Stiglitz mi-am dat seama că marile sale „limpeziri” i-au venit mai cu seamă din clipa în care a privit lumea cu ochii „periferiilor”, nu cu cei ai funcţionarilor FMI şi de la Banca Mondială. În recunoştinţa pe care o mărturiseşte faţă de persoanele cărora le datorează cartea sa despre Globalizare, majoritatea sunt „periferiali”, iar dintre „metropolitani” abia dacă vreunul e printre cei menţionaţi pentru aceleaşi „vederi” cu ale lui (ci doar pentru „vederi” opuse). Am înţeles, în fine, că între America lui W. Wilson, care a susţinut ideea de Pace a Naţiunilor la Conferinţa de la Versailles şi Trianon, şi America Consensului de la Washingthon este o diferenţă încadrabilă în fenomenul „răsturnărilor axiale”. America de atunci a susţinut Naţiunile şi Coloniile, America de azi susţine Băncile şi Internaţionalele, care sunt, totuşi, străine de esenţa ei spirituală. Această răsturnare axială modifică mondial sensul „sincronismului american”. O sincronizare cu „stilul american de viaţă” a devenit azi cu totul opus sincronizării cu America de la începutul secolului al XX-lea. În cei 100 de ani, America a traversat un proces de răsturnare axială, care s-ar putea să pricinuiască foarte mari probleme Păcii mondiale. Mai întâi, această schimbare de ax aduce după sine o diminuare a acelei „speranţe” şi „încrederi” în America. Naţionalizarea şi decolonizarea nu mai au, de circa 10-15 ani, niciun suport în puterile mondiale. Nici o putere mondială nu le mai susţine. Ele încă erau susţinute de Reagan, fuseseră susţinute parţial de Nixon, însă, după 1989, lucrurile s-au schimbat axial. Naţionalităţile şi coloniile nu mai resimt aripa protectoare a Americii. Visul american şi speranţa americană sunt astăzi aduceri aminte.

Răsturnarea axială a americanismului, a Americii însăşi, este fenomenul cel mai reprezentativ al istoriei mondiale din ultimii 20 de ani şi pare a se instala între fenomenele de importanţă mondială ale epocii moderne şi la scara istoriei universale.

Că lumea nu se vede bine cu ochii metropolei o arată reacţia lui W. J. Clinton şi a liderilor financiari ai lumii aflaţi în Hong Kong, la întrunirea anuală a FMI, BM, în septembrie 1997, după prăbuşirea bahtului tailandez. În vreme ce Clinton vedea în asta doar o „mică defecţiune” pe drumul spre prosperitate, liderii FMI au cerut chiar „o modificare a statutului organizaţiei, încât să exercite presiuni şi mai mari asupra ţărilor în curs de dezvoltare, în vederea liberalizării pieţelor de capital ale acestora. În acelaşi timp, liderii ţărilor asiatice şi mai ales miniştrii de Finanţe erau îngroziţi. Ei vedeau în lichidităţile speculative, care veniseră odată cu liberalizarea pieţelor de capital, o cauză a greutăţilor cu care se confruntau” (Stiglitz, 2003, p. 153). Prin urmare, cele două unghiuri de „privire” asupra lumii compun peisaje, tablouri diferite până la opoziţie asupra condiţiei omenirii. Ceea ce pentru unii este o cauză a prosperităţii li se înfăţişează celorlalţi drept o cauză a morţii. Liberalizarea pieţelor de capital era un factor mortal pentru lumea în curs de dezvoltare, căci imprima un drum al subdezvoltării, nu unul al dezvoltării. Hotărât lucru: lumea văzută de la Bucureşti este „lumea adevărată”, dacă e privită cu ochii cinstiţi ai românilor, nu cu ochii politicienilor care sunt îndreptaţi unul la slănină, altul la făină.

Astăzi, lumea arată ca acum 2700 ani î.H., pe vremea profeţilor, când un popor ca cel al lui Iuda putea opta între neputinciosul Egipt şi desfiinţătoarea Noua Caldeea. Profeţii au cerut atunci evreilor să meargă cu Nabucodonosor, nu cu Egiptul. Neascultându-i, evreii au primit ceea ce-a urmat: lunga captivitate babiloniană. Dacă America va avea seria de „imperatori” ai Caldeei, atunci opţiunea caldeeană se va dovedi „corectă”. Oricum, Egiptul nu poate oferi decât faţadă şi neputinţă. Forţa i-ar fi venit de la Dumnezeul adevărat, nu de la zeii morţi de care nu se despărţise, pe care paria în toate „constituţiile” sale de atunci. Ca şi Egiptul actual, numit astăzi Occident, care nu mai are nici o legătură cu Dumnezeul adevărat, al cărui dar şi îndurare au fost principala forţă lucrătoare spre prosperitatea din ultimii 200 de ani ai lumii, prosperitate care deja îmbracă forma paradoxului: în loc de a aduce tinereţe, aduce îmbătrânire şi, evident, în locul minţii aduce înmormântare, o lungă serie sepulcrală. Spre a face lucrurile mai limpezi, am putea să le examinăm cu ochii profeţilor de acum 2700 de ani. Mutatis mutandis, lucrurile de atunci sunt şi cele de azi. O perspectivă a „noologiei biblice” se dovedeşte somativă pentru „lectura” paginii deschise a lecţiei lumii noastre de azi.
VA URMA

Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu

Sursă : Revista CLIPA


No comments: