Eminescu nu a fost doar poet
şi gânditor, ci şi un mare jurnalist român (cel mai mare) şi, în
această calitate, primul analist economic şi politic din istoria
României. “Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale,
bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a
contextului european, sunt valabile şi astăzi. Citindu-i textele
publicistice, ai senzaţia halucinantă că sunt scrise aici şi acum.
Pornind de la această realitate culturală care, deşi publică, este necunoscută publicului (căci Eminescu este mai mult citat decât citit), ne-am gândit să-l “confruntăm” cu situaţia din prezentul imediat, printr-un interviu virtual. De fapt, virtuală este proiecţia în prezent, pentru că răspunsurile “intervievatului” sunt, de fapt, extrase din textele sale apărute în publicaţiile Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1869-1877), Timpul (1877-1883), România Liberă (1889) - şi din manuscrisele publicate postum.
Pornind de la această realitate culturală care, deşi publică, este necunoscută publicului (căci Eminescu este mai mult citat decât citit), ne-am gândit să-l “confruntăm” cu situaţia din prezentul imediat, printr-un interviu virtual. De fapt, virtuală este proiecţia în prezent, pentru că răspunsurile “intervievatului” sunt, de fapt, extrase din textele sale apărute în publicaţiile Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1869-1877), Timpul (1877-1883), România Liberă (1889) - şi din manuscrisele publicate postum.
Domnule Eminescu, aţi putea descrie, în câteva cuvinte, cam cum arată România de astăzi, în perspectivă socială şi politică?
Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge
din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de
greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se
potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de
pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari,
notari şi paranotari, toţi aceştia platiţi cu bani peşin din munca lui,
pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine
netrebnicia statului român. Cea mai superficială socoteală din lume ar
dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut,
n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au
impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara
noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii
au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu
desăvârşire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe
hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au
înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.
Care credeţi că este cauza acestei situaţii?
Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie,
pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român,
noţiunea om, pe aceea de cetăţean al universului… Am creat o atmosferă
publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare… Azi avem
cele mai înaintate instituţii liberale: control, suveranitatea
poporului, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta?
Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea
noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu
calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a
întreţine aparatul costisitor al statului modern.
Aţi definit, în
editorialele de la TIMPUL, aceste legi de import ca fiind “legi ale
demagogiei”. Ce sunt acestea şi cum ar trebui să arate nişte legi…
“nedemagogice”?
Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte
din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei
juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios
cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod
clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca
un nou spectacol.
Cum s-a ajuns la acest import necondiţionat?
Spiritul public nu e copt… Această copilarie a spiritului nostru
public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele
în care cei dintâi tineri, rău sau deloc preparaţi, s-au întors din
Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite ale unei vieţi istorice de o
mie şi mai bine de ani şi uitând că pădurea cea urieşească de averi,
ştiinţă şi industrie au un trecut foarte lung în urma-i, au socotit a
introduce aceeaşi stare la noi, introducând formulele scrise ale vieţii
publice de acolo.
Deci îi învinuiţi de superficialitate…
E o zicală veche că, de-ai sta să numeri foile din placintă, nu mai
ajungi s-o mănânci. Drept că e aşa, dar cu toate acestea acele foi
există. Şi dacă n-ar exista n-ar fi placintă. Asemănarea e cam vulgară,
dar are meritul de a fi potrivită. Condiţiile plăcintei noastre
constituţionale, a libertăţilor publice, de care radicalii se bucură
atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasa de
mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucata de piatră, îi dă o
valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură
statua, din in pânzatură fină, din fier maşine, din lână postavuri. Este
clasa noastră de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de
interesele ei?
După părerea Dumneavoastră, ce prevalează – sau ce ar trebui să prevaleze – în viaţa unui stat: politicul sau economicul?
De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi
economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură
strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice… Cestiunea
economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai
adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică
fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să
se apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob
e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în
mână. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie
capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere
fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei, a
pierdut cineva.
Am avut de curând
alegeri locale unde, conform unui nărav devenit tradiţie, mita
electorală a fost la loc de cinste. Se pare că mita este una dintre
bolile societăţii româneşti. Cât de corozivă credeţi că este această
racilă?
Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta; pentru mită
capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei
generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă
funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie… Funcţiunile
publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de
sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de
flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care,
în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o
supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice nesănătoase, jucători
la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele
superioare ale societăţii omeneşti…
Dar Justiţia ce păzeşte?
Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu:
un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă,
care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi
cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita,
alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci
de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul
alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi
sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu
comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia
şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.
Daţi-mi un indiciu din
care să se poate vedea că tot sistemul administrativ este direcţionat
împotriva populaţiei, nu în sprijinul ei.
Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură
populaţiile noastre din partea administraţiei şi a fiscului când
constatăm că, în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează
în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o
corabie care arde, şi că emigrează? La noi mizeria e produsă, în mod
artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine,
nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care
costă prea scump şi nu produce nimic.
Cum aţi caracteriza actuala clasă politică?
Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din
sudoarea poporului, fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi
fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai
vechi ale ţării. De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste
nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată
asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru ca, în
momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu
domnia demagogilor.
Partidul Conservator, cu
care aveţi o legătură strânsă, fără a fi devenit membru al său, şi-a
construit doctrina după editorialele Dumneavoastră din TIMPUL. Sunteţi
susţinătorul unei teorii, al unui model de stat pe care nici mass-media,
nici sociologii nu-l cunosc sau se fac că nu-l cunosc: STATUL ORGANIC.
Sunteţi amabil să-l prezentaţi în rezumat, sau măcar în bazele de
plecare?
Viaţa noastră modernă pare a se apropia de povârnişul fatal, pe care
istoricii latini îl presupun, fără cuvânt, a fi existat înaintea
constituirii statelor, adecă acea stare de vecinică vrajbă, însemnată cu
vorbele bellum ominium contra omnes, răsboiul tuturor contra tuturor.
Dar, precum în roiul de albine sau în muşinoiul de furnici nu există
legi scrise şi facultăţi de drept, deşi toate fiinţele, câte compun un
roiu, trăesc într'o rânduială stabilită prin instincte înăscute, tot
astfel omul primitiv trăeşte din cele dintâi momente în societate. Când
începe a-şi da seamă şi a căuta să explice modul de convieţuire şi de
conlucrare, se nasc religiile, care stabilesc adevăruri morale, sub
forme adevărat că dogmatice sau mitologice, religii care sunt totodată
şi codice.
Astfel, s'ar putea spune că întreaga luptă între taberele opuse, numite
una liberală - care ajunge la comunism, alta conservatoare - care poate
ajunge într'adevăr la osifiearea statului, e pe de o parte lupta pentru
drepturi, pe de alta lupta pentru datorii.
Conservatismul luptă pentru datorii. Pentru el, împlinirea datoriilor
către semenii săi, solidaritatea de bună voie sau impusă prin legi a
cetăţenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul e numai
mijloc pentru întreţinerea şi înflorirea colectivităţii, cruţarea
economică a tuturor claselor, pe care le priveşte ca organe vii ale
societăţii, cu un cuvânt organizarea naturală, înţeleasă de toţi,
moştenită adesea prin tradiţie, prin obiceiul pământului, recunoscută de
toţi fără legi scrise chiar, iată starea de lucruri la care aspiră
conservatismul extrem.
Dar şi ceastă direcţie are primejdiile ei. Vecinica tutelă, exercitată
asupra claselor de jos, le dă într'adevăr pânea de toate zilele, dar le
lipseşte de energie individuală, le face indolente.
Pe de altă parte sistemul libertăţii, totodată al individualismului,
cuprinde primejdii şi mai mari. El preface viaţa într'o luptă de
exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluţiunea completă a
statului. Şi într'acolo tind ideile comuniste internaţionale de azi.
Între aceste două extreme e poate meşteşugul adevăratei politice.
Atitudinea dumneavoastră
intransigentă la adresa evreilor imigranţi v-a atras antipatia acestora
şi, implicit, reputaţia de antisemit. Imaginea este contrafăcută şi se
bazează pe necunoaşterea publicisticii Dumneavoastră. De aceea, v-aş
ruga să vă nuanţaţi atitudinea în chestiunea evreiască. În primul rând,
această chestiune este reală?...
Da, este. La orice popor drepturile publice şi private au fost
rezultatul unei munci seculare şi a unor sacrificii însemnate. Dacă
exista aristocraţia, cu prerogative deosebite, acestea erau compenzaţia
muncii războinice; dacă ţăranii, cari pretutindenea au fost aserviţi, au
izbutit în urmă a se vedea stăpâni pe bucăţile lor de pământ, aceasta a
fost oare - cum răsplata pentru că în vremi trecute ei singuri au
purtat greutatea instituţiilor: dacă partea clerică s-a bucurat de
prerogative, ea a şi împlinit o sarcină de cultură, pe care, în
împrejurările date ale evului mediu, nu le putea îndeplini o clasă de
raţionalişti. Evreii singuri, cu totul deosebiţi şi având tendenţe
deosebite de popor, nu compensează întru nimic munca poporului care-i
susţine. Evreul nu cere, ca clasa de mijloc din secolul al XVII-lea,
libertatea muncii productive, ci libertatea traficului. El e vecinic
consumator, niciodată producător şi desigur că numai cu foarte rară
escepţie se va găsi într-adevăr câte un evreu care să producă.
Există discriminări juridice sau de altă natură împotriva evreilor?
Restricţiuni juridice au existat pentru ei totdeauna, dar nu din
cauza religiei. Ştefan-Vodă cel Mare întăreşte câtorva evrei, veniţi din
Polonia, libertatea confesiei, dreptul de a-şi clădi sinagoge, un drept
pe care turcii, aşa-numiţii noştri suverani, cari de pe la 1560 au
început să ne calce tractatele, nu l-au avut niciodată, deşi confesia
mozaică e pentru spiritul ascetic şi îngăduitor al religiei creştine tot
atât de străină ca şi cea mahometană. Afară de aceea aveau dreptul
liberei negustorii cu manufacturi străine - dar aicea se mărginea totul
şi aşa ar fi trebuit să rămâie. Meseriaşi şi proprietari nu puteau fi,
căci proprietatea emana de la domnie şi era strâns legată cu contribuţia
de sânge, la care nimeni nu i-a poftit, nicicând, şi de la care, chiar
când îi pofteşti, ştiu a se sustrage, făcându-se sudiţi austrieceşti,
deşi sânt născuţi în România din supuşi ruseşti şi n-au văzut Austria cu
ochii. Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira
la egalitate cu cetăţenii statului român? Ei au luptat cu turcii,
tatarii, polonii şi ungurii? Lor li-au pus turcii, când au înfrânt
tractatele vechi, capul în poale? Prin munca lor s-a ridicat vaza
acestei ţări, s-au dizgropat din învăluirile trecutului această limbă?
Prin unul din ei şi-au câştigat neamul românesc un loc la soare? De când
rachiul este un element de civilizaţie?
Toţi evreii sunt aşa cum îi descrieţi?
Nu. Şi ni pare rău de acei puţini evrei cari, prin valoarea lor
personală, merită a forma o escepţie, chiar dacă s-ar compune din
2-3.000, cari s-au identificat cu această ţară. Dar fiecare poate
pricepe că, într-o armie străină care se apropie de noi, nimeni nu va
căuta să deosebească pe puţinii amici, ce i-ar putea avea în acea armie.
Şi evreii sunt o armie economică, o rasă de asociaţi naturali contra a
tot ce nu e evreu.
Facem parte din Uniunea Europeană. În ce condiţii ne-ar fi favorabilă această apartenenţă?
În condiţiile în care existenţa statului e asigurată prin cârma
puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai
onest şi mai intelligent. Suntem însă, din contra, avizaţi de-a aştepta
siguranţa acestei existenţe de la pomana împrejurărilor externe, care
să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate
internaţională. Acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine
seama de sentimentele noastre intime, ci numai de existenţa unui petec
de pământ cvasineutru lângă Dunăre.
Ce credeţi că ne aşteaptă în următorii ani?
Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de
străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior
în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel
pentru care orice mijloc de câştig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar
trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un
rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca
posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării
publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de
bursă, a minciunii.
Situaţia dezastruoasă pe care aţi creionat-o se regăseşte în vreun fel în evoluţia generală a societăţii omeneşti?
Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul,
cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă
toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în
faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe
Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.
Autor: Miron Manega
Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/interviu-cu-mihai-eminescu-vom-avea-de-acum-inainte-dominatia-banului-international-impusa-de-straini
No comments:
Post a Comment