SFÂNTUL IERARH NICOLAE

„Mila şi adevărul vor merge înaintea feţei Tale”

Psalmul 88, 15

Sfântul Ierarh Nicolae e unul din cei mai populari sfinţi ai creştinismului. Nu e nici Sfân­­­tul Ioan Gură de Aur, a cărui sfântă Liturghie se săvârşeşte mereu. De ce? Ne-ar putea ex­pli­ca cele două calităţi ale ma­­relui ierarh:

Dragostea de popor - până la sacrificiu; şi

Dragostea de Iisus - dragostea de Adevăr.

Deci „mila şi adevărul” pe care le-a trăit ca ierarh, l-au făcut mare înaintea lui Dum­ne­zeu, iar Dum­ne­­zeu l-a făcut mare înaintea oamenilor.

Constantin cel Mare l-a găsit pe Sfântul Nicolae în temniţă. Prin edictul împăratului de re­cunoaştere a creştinismului ca religie de stat, de la anul 313, Sfântul Nicolae, dim­pre­u­nă cu toţi creştinii de prin tem­ni­ţe­le imperiului roman, sunt puşi în libertate.

La anul 325, când împăratul Constantin a convocat primul sobor ecumenic, a toată creş­­ti­nătatea, prin­­­tre cei 318 sfinţi Părinţi ai lumii şi ierahi era şi Sfântul Nicolae.

Soborul s-a convocat pentru a stăvili marea erezie a arianismului, care tăgăduia divi­ni­­ta­tea lui Iisus.

Atunci s-a cunoscut râvna Sfântului Nicolae pentru Adevăr, care a şi trecut măsura. Căci Sfântul Ni­co­­lae l-a pălmuit pe ereticul Arie în plin sobor pentru hulirea lui: că Iisus n-ar fi Dum­nezeu, ci numai o făp­tură a lui Dumnezeu. Hulirea vrednică era de bătaie, căci Arie săpa la temelia creştinismului: ataca dum­­nezeirea întemeietorului său. Ori creştinismul stă sau cade cu dumnezeirea sau nedumnezeirea înte­me­ie­to­rului său.

Deci sfinţii Părinţi, amărându-se pentru palma pe care a dat-o Sfântul Nicolae lui Arie, i-au luat omo­forul arhieriei.

S-a arătat însă Maica Domnului unuia dintre îmbunătăţiţii Părinţi şi le-a poruncit să-i dea omo­fo­rul înapoi, că plăcută a fost Domnului râvna Sfântului Nicolae.

De atunci pe icoana Sfântului Nicolae e zugrăvită Maica Domnului şi Domnul Hris­tos, dându-i omoforul arhieriei înapoi.

Iată râvnă pentru Adevăr, cum n-au mai avut-o Părinţii Bisericii. Dar tot râvnă pen­tru ade­văr se pot socoti şi intervenţiile energice, până la răfuială şi până la împăratul, când, în do­uă rânduri erau să fie osândiţi la moarte nişte nevinovaţi. Sfântul Nicolae i-a scăpat de moarte. Iată râvnă pentru dreptatea omu­lui. Aşa ceva nu poate face decât omul hotărât să le ia locul. Dar aceştia sunt sfinţii: „păstorii cei buni, care-şi pun sufletul pentru oi”.

Dar Sfântul Nicolae nu s-a ocupat numai de grijile duhovniceşti ale turmei sale. El n-a vă­zut omul împărţit, ca să se mulţumească a se griji numai de o parte a omului. El a luat omul ca întreg, şi pentru în­treg omul s-a expus riscurilor şi grijilor. Aşa odată, fiind mare secetă, a a­lergat şi a aprovizionat cetatea sa cu grâu, scăpând oamenii de foamete.

De trei ori a scăpat de mizerie şi păcat pe un tată văduv cu trei fete, aruncându-le ba­ni pe ascuns, şi aşa le-a căsătorit iubitorul de oameni, cu cinste. Şi i s-ar mai putea pomeni din fap­te; dar ne oprim aici.

*

Poate că şi aci stă o taină a sfinţeniei lui: în capacitatea lui de a aduna suferinţa. Su­fe­rin­ţa pe care o aduna de la toţi, îi facea iubirea mai strălucitoare: - şi acestea laolaltă ard ca o fă­clie viaţa sfântului -, care apoi, mai multă suferinţă atrage, sporind focul iubirii sale de oameni.

Suferinţa şi iubirea se cresc în progresie una pe alta, în sfinţi. Aşa se face că inima lui era o mare în care se revărsau toate lacrimile şi durerile pământului şi găseau alinare. Cred că aceas­ta e o taină a „lu­mi­nă­to­rilor lumii”.

De altfel toate minunile pe care le-a făcut Dumnezeu oamenilor, după mutarea sfân­tu­lui, nu au altă explicaţie, decât că sunt un răspuns pe care li-l dă Dumnezeu, pentru iubi­rea lor de ma­rele ierarh. Căci Dumnezeu e făcătorul de minuni în sfinţii Săi, indiferent dacă sunt în lu­mea aceasta sau s-au mutat în cealaltă.

Dar marea minune - şi din ce în ce mai rară între oameni – e tocmai această lumină a ini­­mii, căreia Dumnezeu nu-i pune hotar mormântul. De aceea Dumnezeu o laudă cu fapte mai presus de fire, cinstind cu ele pomenirea iubiţilor Săi: iubitori de oameni, sfinţii.

Dumnezeu o laudă cu faptele mai presus de fire.

Să o lăudăm şi noi... măcar cu vorba!

Prislop, 06.XII.1949

Sursa: Părintele Arsenie BOCA. (2006). Cuvinte vii. Ediţia a-II-a. Deva: Editura Charisma.

pp. 249 - 251.