ZIUA CRUCII

Într-una din cântările Bisericii, alcătuită după Psalmii lui David, preamărim pe Dum­ne­zeu în cu­vin­tele: „Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru; înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nos­­tru, şi vă închinaţi aşter­nu­tului picioarelor Lui, că Sfânt este”. O altă cântare bise­ri­ceas­că, prea­mărind crucea, zice: „Acum vedem aş­­ternutul unde au stătut picioarele Tale Stă­pâ­ne...” „Astăzi cu adevărat cuvântul cel de Dumnezeu grăitor al lui David a luat sfârşit, că ia­tă arătat ne închinăm şi aşternutului preacuratelor Tale picioare”.

Deci până la răstignirea Domnului pe cruce, crucea era lemnul morţii celei mai de ocară. Prin sfintele Sale patimi,Iisus a schimbat ocara în slavă, încât Apostolul Pavel nu găsea alt cuvânt în care să se laude decât în Crucea Domnului, mustrând pe cei ce sunt vrăjmaşii crucii.

Deci lemnul crucii a fost prevestit prin prooroci, prin Moise şi prin David. Prin proo­ro­cul David ne po­runceşte să ne închinăm Crucii, aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este.

Oare de ce zice despre Cruce că e aşternut numai al picioarelor Lui? - Fiindcă Iisus S-a răs­tignit pe Cru­ce nu cu fiinţa Sa dumnezeiască, ci cu firea omenească, Adam cel nou, ceea ce în graiul profetului e tot una cu picioarele lui Dumnezeu.

Să lămurim ceva şi din înţelesul crucii ca suferinţă.

Suferinţa, necazurile, încercările sunt cea mai necunoscută cruce, deşi fiecare are de dus câte una. Mai toţi se roagă lui Dumnezeu să-i scape de cruce. Nu e bine aşa. E semn că oa­me­nii nu-i cunosc rostul şi nu-i cunosc pe sfinţi. Iată de pildă ce spune Sfântul Marcu Ascetul, că prin aceasta se cunoaşte dacă o are ci­neva, dacă primeşte cu bucurie necazurile. Tot acest sfânt ne spune despre crucea încercărilor, că pentru trei pricini vin asupra noastră:

1. ca pedeapsă pentru păcatele făcute („pedeapsă” în graiul bătrânilor înseamnă în­vă­ţare de minte);

2. pentru ferirea de cele ce altfel le-am face; şi

3. pentru întărirea virtuţii. „Să nu spui că se poate câştiga virtutea fară necazuri: căci vir­tu­tea ne­cer­ca­tă în necazuri nu e întărită!” (Filocalia I, p. 236-266).

Cea mai grea încercare a vieţii este necazul morţii. Cum stăm faţă de o asemenea în­cer­ca­re? Ar trebui să stăm şi mai liniştiţi ca faţă de cruce; fiindcă Mântuitorul, prin moartea Sa, a schimbat nu numai rostul cru­­cii din ocară în slavă, ci a schimbat şi rostul morţii şi l-a făcut bun. Până la Iisus moartea era o pe­deap­să dată firii omeneşti, plată a păcatului. De la înfrân­ge­rea morţii, prin învierea Omului nou, moartea, cea mai grea încercare a vieţii acesteia, s-a schim­­bat în moarte a păcatului şi a izbăvirii firii omeneşti. Aşa ne în­vaţă Sf. Maxim Mărtu­ri­si­to­rul.

Iată de ce prăznuind Crucea vorbim de înviere şi a morţii omorâre.

Acestea sunt cunoştinţe duhovniceşti care dau curaj vieţii acesteia, îi dau înţeles şi o li­niş­te cu atât mai mare cu cât e mai învolburată marea societăţii omeneşti.

Iată pe ce temelie stăm, în praznicul înălţării, când zicem:

„Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfântă învierea Ta o lăudăm şi o mărim !”...

Sâmbăta, 14 septembrie 1949, Ziua Crucii.

Sursa: Părintele Arsenie BOCA. (2006). Cuvinte vii. Ediţia a-II-a. Deva: Editura Charisma. pp. 16– 17.