Saturday, November 8, 2008

Profesorul Paulescu despre problemele financiare

Cred că în acest moment al mult discutatei crize financiare, textul pe care îl voi reda în continuare şi care aparţine tot profesorului Paulescu va explica elemente importante din perioada primului război mondial pe care le reîntâlnim şi acum:

MONEDA HÂRTIE. În timpul războiului, Guvernul a recurs la o rechiziţionare deghi­za­tă, sau, mai bine zis, la o spoliere ascunsă, care a nenorocit ţara întreagă, dând-o înapoi cu cel puţin o jumătate de veac

Iată despre ce este vorba. În ziua de 14 august 1916, când am declarat război, moneda le­gală românească a fost fal­sificată.[1] Leul, parţial garantat cu aur, a fost înlocuit cu un leu de hârtie, fără garanţie, adică fără valoare. Statul a realizat astfel o rechiziţionare tacită şi ne­li­mi­ta­­tă sau, mai bine zis, a impus tuturor cetăţenilor un impozit indirect, egal cu valoarea în aur a bi­letelor pe care le-a emis printr-o anumită bancă.[2] Această falsificare a monedei a avut efec­­te dezastruoase, incalculabile.

I. Rezultatul de căpetenie al sofisticării leului este deprecierea lui în străinătate. Astfel, în Elveţia, el a ajuns să nu mai valoreze decât 7 centime. Şi această depreciere se menţine, ba chiar se accentuează din ce în ce.

În acelaşi timp, s-a produs o scumpire progresivă a tu­turor mărfurilor, ale căror preţuri au ajuns la cifre fabuloase.[3]

Scumpirea generală tinde să crească la infinit, pe măsură ce leul hârtie se apropie de zero, care este valoarea lui naturală. El ar fi coborât mai mult la acest termen fatal, dacă statul, vrând să-i împiedice pe oameni să moară de foame, nu ar fi impus un preţ maximal grâului. Ei bine, acest preţ maxi­mal a fixat valoarea actuală a leului hârtie, care valorează nu 0,35 grame aur, ci un kilogram de grâu.[4]

Iar, în ziua în care statul va fi obligat să suprime preţurile maximale, valoarea acestei pse­udomonede va deveni nulă, ca aceea a asignatelor Revoluţiei Franceze.[5]

Dar stabilirea unui preţ maximal al grâului are, prin ea însăşi, grave inconveniente. Ea loveşte mai ales în ţăranii agricultori, de-abia împroprietăriţi, care, în mare parte, au şi re­nun­ţat să mai muncească pământul, preferând să facă pe cărăuşii. De astfel, în multe judeţe, ei nu­tresc astăzi vitele cu grâu şi nu mai seamănă decât orz şi ovăz, care nu sunt izbite de preţuri ma­ximale. In chipul acesta, în curând nu vom mai avea pâine. Ceasornicul economic se opreş­te când un lucrător neîndemânatic îi deranjează o rotiţă. Este deci indispensabil să se dea li­ber­tate întreagă comerţului cu cereale.

O altă consecinţă fatală a deprecierii leului este urca­rea salariilor, ce trebuie sporite în ra­port cu scumpirea ali­mentelor şi a mărfurilor indispensabile vieţii. Această urcare este im­pe­rios reclamată de toţi muncitorii şi de toţi funcţio­narii publici sau privaţi, care trăiesc numai din leafă.

Or, pe când mărfurile s-au scumpit de zece ori, lefurile au fost mărite numai de trei sau de patru ori. Aşa de exemplu, un lucrător sau un slujbaş, care înainte de război avea 100 lei pe lună şi care azi ar trebui să aibă 1000 lei pe lună, nu primeşte decât vreo 400 lei, cu care nu poate să se întreţină el şi familia lui. De aici rezultă nemulţumiri şi chiar revolte; ele se traduc prin greve ce se ţin lanţ de la încheierea păcii; prin căutarea de mijloace lăturalnice care să în­les­nească traiul, ca mita, furtul, frauda etc; în sfârşit, printr-o jenă sau o sărăcie generală, care se apropie din ce în ce de mizeria neagră. De astfel, mulţi funcţionari părăsesc slujbele statului şi intră în întreprinderi particulare, unde sunt suficient retribuiţi.

II. În plus de aceste triste efecte ale deprecierii mo­nedei, s-a produs „o considerabilă de­pla­sare de averi între indivizi, fără alt motiv şi fără alt folos decât acela de a masca im­po­zi­tul".[6]

Într-adevăr:

Toate contractele cu termen (de ipotecare, de arendare, de închiriere etc.) sunt viciate prin faptul că debitorii pot plăti datoriile făcute în lei-aur cu o monedă calpă, adică lei-hârtie.

De asemenea, toţi proprietarii de moşii sau de case, care, nepricepând şarlatania, şi-au vân­dut imobilele, s-au pă­călit, căci au dat valori reale pe nişte petice de hârtie.

III. Dar statul devine odios când, condus de dema­gogi, care sunt foarte darnici cu ce este al altuia, comite un adevărat abuz de putere, impunând moneda falsificată de el la închirieri sau la vânzări. El îi dezbracă astfel de averi pe cei mai activi şi mai de seamă cetăţeni, care prin muncă, cum­pătare şi economie şi-au zidit o căsuţă sau şi-au agonisit un petic de pământ, dar care, având neşansa de a fi prea puţini, sunt sacrificaţi numărului, ce singur contează în alegeri.

Şi nu uitaţi că el nu se atinge de capitalurile îmbogăţiţilor de război.



[1] Al. Perieţeanu, Efectele suprimării Constituţiei şi monedei legale asupra pro­ducţiei averilor, Bucureşti 1920. Idem, Efectele măsurilor excepţionale asupra industriei naţionale, Bucureşti, 1920Moneda este instrumentul schimbului. Ea tre­buie să fie din aur, deoarece singur aceste material, inalterabil, are o valoare fixă şi universală. Astfel, un leu românesc valorează cât 0,35 grame de aur. Pentru a înlesni transmisibilitatea, statul emite bilete de bancă, garantate printr-un depozit de aur în Tezaurul ţării. Aceste bilete pot fi schimbate în aur, la cerere. Dar statele, pentru a-şi spori artificial averea, au inventat biletele de bancă parţial garantate printr-un depozit de aur care nu reprezintă decât a treia parte a sumei înscrise pe bilete. Astfel, banca emitentă ia dobânda la o valoare de trei ori mai mare ca aceea a aurului pe care îl are în depozit. În timp de război, ca să facă faţă cheltuielilor care sunt enorme, statele au pus în circulaţie biletele care nu sunt garantate de nici un depozit de aur. Iar băncile emitente percep pentru aceste bilete aproape aceeaşi dobândă ca pentru cele parţial garantate. În realitate, biletele negarantate nu au nici o valoare.

[2] Ca o culme a nenorocirii, ruşii au făcut deja aceeaşi operaţiune în Basarabia, iar austriecii au realizat-o în Bucovina şi în Transilvania. Mai târziu, germanii au efectuat-o încă o dată, după români, în Muntenia ocupată. Şi nu suntem singuri băgaţi în asemenea încurcătură. Francezii plătesc şi ei valută. Dar culmea este atin­să de Rusia sovietelor, care a emis până acum suma fantastică de 875 de miliarde de ruble (Universul, 8.X.1920).

[3] Astfel, un kilogram de zahăr, care înainte de război costa un leu şi 25 de bani, astăzi se vinde cu 60 de lei. Un kilogram de untură de porc, de la un leu şi 80 de bani, a crescut la 30 de lei. Un kilogram de carne de vacă. de la 70 de bani, a urcat la 20 de lei. Un pui de găină, care înainte costa 50 de bani, se vinde astăzi cu 20 de lei. Un ou care înainte de Paşti se cumpăra cu 3 bani, astăzi nu îl cumperi nici cu 2 lei. Un kilogram de sare, de la 15 bani a ajuns la 3 lei. O cutie de chibrituri, de la 5 bani, la 50 de bani. O pereche de ghete, de la 25 de lei, la 1000 de lei. Hainele, de la 120 de lei, la 3000 lei. Un palton de iarnă, de la 150 de lei, la 5000 lei. O rochie, de la 300 de lei, la 1000 lei etc.

[4] Astăzi, preţul unui vagon de 10.000 kg de grâu este de 10.000 lei-hârtie.

[5] Paulescu, Instincte sociale etc, p. 160.

[6] A. Perieţeanu, Efectele suprimării Constituţiei etc, p. 36.

No comments:

Si Deus nobiscum, quis contra nos?
Îndrăzneşte să cunoşti!
Ducit Amor Patriae
Tot ceea ce este necesar ca răul să triumfe este ca oamenii buni să stea cu mâinile în sân.
(Edmund Burke)
Încearcă să nu fii un om de succes, ci un om de valoare! (Albert Einstein)
Nu voi fi un om obişnuit pentru că am dreptul să fiu extraordinar. (Peter O`Toole)
Modestia este, faţă de merit, ceea ce este umbra pentru figurile dintr-un tablou: îi dau forţă şi relief. (La Bruyere)
Maestru este numai acela care este dăruit cu harul de a învăţa pe alţii. Cu adevărat maestru este numai cel care, având el însuşi multă bogăţie sufletească, ştie să dea tot, ştiinţă, pricepere şi suflet, fără intenţii preconcepute şi fără să aştepte nimic în schimb. (Octavian Fodor)

Talent hits a target no one else can hit, genius hits a target no one else can see. (Schopenhauer)
We are what we repeatedly do. Excellence, then, is not an act, but a habit. (Aristotle)