Aflându-ne într-o zi de sărbătoare m-am întors cu gândul la una din scrierile dragi mie şi anume cartea profesorului Nicolae Paulescu, inventatorul insulinei. Cartea se numeşte Cele patru patimi şi remediile lor.
Îmi permit să redau în cele ce urmează un fragment din această profundă scriere, de o excepţională analiză. Fragmentul pe care doresc să îl redau se referă la ce se face în biserică:
Liturghia sau slujba bisericească ordinară a fost întocmită în Orient încă din veacul al IV-lea de doi iluştri dascăli ai creştinătăţii: Vasile cel Mare - episcopul Cezareei şi Ion Gură de Aur - patriarhul Constantinopolului. Ea este identică în fond cu cea din timpul apostolilor. Prin urmare, în biserică, asistaţi la o ceremonie instituită acum 2000 de ani. Ce satisfacţie extraordinară, pentru iubitorii de datini vechi!
Liturghia antică cuprindea două părţi:
1. Prima parte era numită „liturghia catecumenilor" şi era ascultată şi de „cei chemaţi", ce aşteptau botezul. Ea era compusă din:
a. cântări de psalmi, care au fost înlocuite mai târziu prin rugăciuni[1] pentru autorităţi şi pentru popi (ectenii);
b. din citirea epistolelor trimise de apostoli, ce se aflau aiurea;
c. din citirea unor bucăţi din Evanghelie. Ea se termina prin tripla invitaţie: „Cei chemaţi, ieşiţi!"
2. A doua parte era liturghia credincioşilor. În ea jertfea „Mieluşelul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii". Ea începea prin primirea darurilor, adică a ofrandelor pâinii şi vinului, ce erau aduse de popor, pentru înfăptuirea jertfei. Pe urmă, după ce se spunea Crezul, preotul striga cu glas tare: „Sus să avem inimile!" Iar poporul, îngenunchind, cădea cu faţa la pământ. Momentul suprem era aproape. Atunci, într-o tăcere ce înfioară, se auzeau răsunând, la altar, cuvintele divine: „Luaţi, mâncaţi!" După recitarea rugăciunii dumnezeieşti „Tatăl nostru", preotul şi toată asistenţa „se împărtăşau", adică luau parte la sacrificiul ce izbăveşte de păcate. Iar ceremonia se termina printr-o „Binecuvântare". Astfel a fost liturghia în vechime şi tot astfel ea a rămas până în zilele noastre.[2]
Dar, în Biserica românească, solemnitatea jertfei sublime nimicite... de nişte nemernice babe, ce îşi găsesc de lucru să se închine la icoane, ba să aprindă lumânări şi se fâţâie de colo până colo, tocmai când atenţia este mai încordată. Preoţii tolerează aceste obiceiuri revoltătoare, căci poate nu îşi dau seama de importanţa actului ce săvârşesc. Ar fi mai bine ca episcopii şi mitropoliţii să intervină şi să pună capăt acestor nereguli diavoleşti.
În rezumat, omenirea, prin patimile ce au năpădit-o, se numeşte „Bunătatea infinită". Cădem din nou într-o greşeală identică cu cea originară, de care am fost răscumpăraţi prin botez, şi suntem nevoiţi să ne refugiem în sânul Celui ce, având milă de noi, se jertfeşte pentru iertarea păcatelor noastre. Lăcaşurile sunt însă pustii. În asemenea împrejurare, Dumnezeu îşi retrage Mâna-I Sfântă de deasupra noastră şi, prin criza socială, prin războiul mondial, suferim efectele cumplite ale acestei părăsiri, ce ne poate fi fatală.
Trebuie, prin urmare, să mergem la biserică.
Este un text de o mare actualitate şi care ar trebui să ne pună pe gânduri.[1]Aceste rugăciuni sfârşeasu prin: „Domnului să ne rugăm", iar poporul răspundea: „Doamne, fie-ţi milă de noi!"
[2]Pe lângă rolul de altar de sacrificiu. Biserica îl mai îndeplineşte pe acela de oratoriu, de unde rugi fierbinţi se înalţă zi şi noapte spre Tronul Celui Etern. Ea a întocmit rugăciunile dimineţii (utrenia), rugăciunile serii (vecernia), rugăciunile nopţii (mezo-noptica) etc., care se aud complete mai ales în mănăstiri.
No comments:
Post a Comment