Adevărata semnificaţie a sărbătoririi zilei de 15 martie, la români şi la maghiari!

„În istoria românismului, Avram Iancu, eroul revoluţiei ardelene de la 1848, re­pre­zin­tă un mo­ment din care putem desprinde două semnificaţii deosebite. Una e o sem­ni­­fi­ca­­ţie lo­ca­lă, pro­vincială, în­tru­cât revoluţia dezlănţuită de el priveşte soarta fraţilor tran­sil­vă­­ne­ni, în condiţii politice speciale, de frag­ment etnic gemând sub apăsarea unui neam străin. A doua e semnificaţia naţională, întrucât fapta lui se în­­corporează în con­ştiin­ţa ro­mâ­­nis­mu­­lui integral şi e primită ca un spor al patrimoniului comun. Aceasta din ur­mă sem­­ni­fi­ca­ţie depăşeşte intenţia eroului nostru, care a vrut să fie numai un re­vo­lu­ţionar ar­de­lean; dar vo­inţa de viaţă a neamului întreg se regăseşte în el, se recunoaşte în el, îl re­ven­dică şi-l ve­ne­rează ca pe unul din falnicele ei simboluri istorice….

… Anul 1848 e pentru popoarele Europei anul mesianismului naţional. Cuvântul de or­dine al re­vo­luţionarilor de pretutindeni e doborârea tiraniei medievale pentru libertatea naţiunilor şi dreptatea so­­cială. Un suflu de vag, dar molipsitor misticism politic investea pe fiecare popor cu o misiune divină şi, pentru a o îndeplini, era nevoie de ruperea lanţu­ri­lor robiei în afară şi în lăuntru. După exemplul Parisului de atunci, tineretul generos de pre­tutindeni se găsea pe baricade. În Moldova revoluţia se veştejise încă în mu­­gur, iar în Muntenia se prăbuşise sub apăsarea Rusiei reacţionare. Capii instigatori pribegeau acum pes­­­te hotare, prin Bucovina austriacă, pe la Braşov sau pe la Brussa turcească. În prin­ci­pa­tul Ardealului, care atârna direct de Casa habsburgică, lucrurile se înfăţişau într-o învălmă­şea­lă greu greu de descurcat. Anul revoluţiei surprinsese Ardealul cu trei naţiuni recunos­cu­te ca atare, ungurii, secuii şi saşii, cu o no­bi­li­­me încărcată de privilegii şi o ţărănime în­că­tuşată în lanţuri. Românii erau excluşi din rândul naţiu­ni­lor şi al privilegiilor. Ideea li­ber­tăţii naţionale, însă, şi a dreptăţii sociale însufleţea pe toate popoarele prin­­cipatului, fie­ca­­re înţelegând-o în felul lui, toate voind o egală îndreptăţire în viaţa de stat, afară de un­­­gu­­­ri, bineînţeles. Minoritatea maghiară din Ardeal, în acord revoluţionar cu cei din Un­ga­ria propriu-zi­să, voia o revoluţie în favoarea exclusivă a naţiei proprii, cu sa­cri­fi­ca­­rea ce­lorlalte popoare conlo­cu­i­toare, dar mai ales a românilor, care alcătuiau şi atunci ca şi acum majoritatea populaţiei. În fruntea miş­cării se agita marele demagog pa­şoptist Lu­do­vic Kossuth, slovac ma­ghia­rizat care, ca orice renegat, co­­vârşea în zel şo­vin pe orice un­gur de baştină. Problema revoluţiei maghiare este următoarea: fiindcă po­­poarele din Ardeal se frământau pe tema egalei îndreptăţiri, în caz de izbândă, ungu­ri­mea, care se men­­­ţinea prin privilegii, ar fi rămas o minoritate oarecare, în primejdie să fie înghiţită; se impuneau deci două imperative: unul, unirea imediată a Transil­va­ni­ei cu Ungaria, al doilea, oprimarea mai de­par­­te a naţiunilor ardelene prin autoritatea statului maghiar astfel întregit.

Dar cum principatul Ardealului atârna direct de Casa habsburgică, mişcarea unionistă maghiară de­ve­nea totdeodată un război contra Austriei. Judecând după ideologia europea­nă a revoluţiei de la 1848, un­­gurii erau pe linia ei, luptând împotriva tiraniei habsburgice şi a privilegiilor medievale legate de ea, dar se situau la antipodul spiritului european re­fu­zând ce­lorlalte neamuri egala îndreptăţire şi dreptatea so­cială, în numele cărora luptau. Nu era nici întâia şi nici n-avea să fie ultima oară când acest neam, în­fipt în inima Europei din ne­cunoscutul asiatic, se dovedea inadaptabil la ordinea lumii noastre.

La 15 Martie 1848, parlamentul Ungariei votă unirea cu Ardealul.

E semnalul revoluţiei lui Avram Iancu.

Procedeul maghiar obişnuit de a hotărî de soarta celui mai numeros şi mai vechi po­por al Ar­dea­­lu­lui fă­ră ca el să fie întrebat, şi aceasta într-o vreme când ideea de libertate um­plea văzduhul Eu­ropei, înfurie pe Români. Strigătul răsculării îl dădură doi tineri care se aflau la Târgu Mureşului: Avram Iancu şi Aron Pumnul. Ei chemau poporul la o pri­mă adunare în Blaj, la Duminica Tomii, adunare care pregăti le­gendara demonstraţie a celor 40.000, în ziua de 3/15 Mai, pe Câmpia Libertăţii…. Salturile în istorie ale ardeleni­lor sunt destul de rare, dar, atunci când se produc, valurile veacului urlă în furtună şi apa­ri­ţiile lor se numesc revoluţia lui Horia sau revoluţia lui Avram Iancu. …. În ziua Libertăţii, de la Blaj, el (n.a. poporul) apărea brusc şi întreg pe scena istoriei, fiindcă cei pa­­tru­zeci de mii, iviţi din anonimatul su­ferinţei milenare, erau rezumatul întregului Ardeal ro­mânesc.

Doi bărbaţi s-au impus atunci mulţimii în fierbere. Simion Bărnuţiu, în pelerina lui romantică de stu­dent tomnatic, reprezenta doctrina vremii, cerând în numele ei dreptul po­po­rului ardelean de a-şi făuri singur istoria. Avram Iancu, tânărul avocat care dăduse sem­­nalul mişcării, nu venea să demonstreze şi să ceară nimic, fiindcă el era însăşi voinţa şi ho­tărârea Ardealului de a face istorie românească.

Avea numai 24 de ani şi cobora din munţii lui Horia. Era înalt şi ochenat, de o fru­mu­se­ţe răpitoare dacă n-ar fi fost oarecum înăsprită de grava seriozitate a cugetului. Bărnuţiu aducea în pelerină argumente ju­ridice; el purta pistoale în chimirul care îi strângea cămaşa moţească. Vorbea rar, dar când deschidea gu­ra, din toată fiinţa lui emana o putere magică, nefirească, de care nici el nu-şi dădea seama de unde vine. Con­timporanii spun că avea un temperament vijelios, pe care, totuşi, ştia să-l strunească în frâna minţii. La studii, în şco­li­le ungureşti, se remarcase printr-o inteligenţă eminentă. Avea tot ce trebuie pentru a do­mi­­na; frumuseţe de Făt-Frumos pe gustul românesc, care fermeca mulţimile, şi energie gravă în glas şi-n gest pentru a se face ascultat. Un asemenea exemplar nimbat de geniul rasei, … nu devine căpetenie prin de­liberare şi prin vot; instinctul gloatelor îl simte fulgerător şi i se supune cu voluptatea înnăscută în firea oa­menilor de a se preda unei voinţe superioare să facă din ei orice-ar crede de cuviinţă. Puterea de fas­ci­ni­ţie a lui Avram Iancu sporea înmiit la gândul că el întrupează marea răzbunare a unui neam ţinut în vea­cu­ri în subteranele pline de caznă ale istoriei. …

Iancu e cel care a vărsat în sufletul Ardealului conştiinţa de stăpâni din neamul împărătesc, care a strălucit odinioară în Dacia. … Avram Iancu e chipul spiritual al mândrului şi îndureratului Ar­deal…”.

Sursa: Nichifor CRAINIC (1996). Puncte cardinale în haos. Iaşi: Editura Timpul. pp. 157-166.