PRIBEGIA COPILULUI

Crucea lui Iisus începe deodată cu naşterea Sa.

Intre ai Săi a venit, dar ai Săi îl aşteptau cu mâna pe sabie.

Toţi copiii din Betleem şi împrejurimi: 14.000 de prunci până la doi ani, au fost con­dam­naţi la moarte. Aşa au trebuit să plătească cu viaţa, cei mai mari nevinovaţi, copiii, naş­te­rea lui Iisus printre ei. Patrusprezece mii de mucenici.

Crima aceasta, unică în istoria lumii, a fost prevestită cu vreo şase veacuri în urmă: „plân­gerea şi tânguirea din Rama”.

Providenţa divină însă luase înainte răutăţii omeneşti.

Iosif a fost înştiinţat de „îngerul Domnului” în vis, despre planul ucigaş al lui Irod, mo­tiv pentru care trebuie „să se scoale, să ia Pruncul şi pe mama Lui şi să fugă în Egipet şi să stea acolo până va fi vestit din nou” ce are să facă.

„Îngerul Domnului” era îngerul Pruncului, îngerul Omului.

Iisus, întrucât îţi ascunsese dumnezeirea, smerindu-se până la a lua marginile omului pământean, avea nevoie de un înger păzitor.

Îngerul fiind o făptură de gând, - şi mult mai subţire decât gândul omenesc în temeiul tocmirii sale şi a rosturilor superioare pe care are să le păzească, face deşartă ura ucigaşă şi planul potrivnic.

Dacă în Vechiul Testament vedem intervenţia îngerilor, ca păzitori ai vieţii omeneşti, dar numai unde şi unde; în Creştinism îngerii păzitori fac parte din iconomia mântuirii fie­că­rui creştin în parte.

Ei sunt păzitorii - în limitele libertăţii omeneşti -, ai darurilor mântuirii.

Bătrânul Iosif avea acum motive temeinice să creadă prevestirii îngereşti. Drept aceea, în aceeaşi noapte pregăteşte caravana pribegiei Fugarului Iisus. Aurul Magilor era foarte bine venit.

Călătorie foarte lungă, prin deşerturi, printre fiare şi tâlhari, în ţară necunoscută: fugă, nu călătorie; răspundere de soarta mântuirii omului: n-o puteau face decât primii mari cre­din­cioşi ai Copilului, sfânta Sa Mamă şi dreptul Iosif.

Copilul fugar! Dar dus în braţe!

Astăzi Irod s-a multiplicat: mai nu e familie în care Irod să nu-şi ucidă copii. Doar puţini copii fugari mai scapă cu viaţă!

Irod, „stârpitura deşertului” - căci nu era iudeu Idumeul – îşi omoară prima nevastă şi toţi copiii cu ea, de teama ca aceştia să nu-i ia tronul. Era deci un criminal care îşi temea dom­nia până şi de proprii lui copii. A doua nevastă şi cei trei copii cu ea, s-a întâmplat să scape.

Irod însă n-a scăpat de blestemele mamelor celor 14.000 de copii omorâţi. Şi blestemele motivate se prind. Astfel despre Irod se ştie că la trei ani după Naşterea lui Iisus, a murit pu­tre­zit de viu, ros de boli ruşinoase şi împrăştiind o putoare pe care nimeni n-o putea suferi. A în­cercat să se şi sinucidă; dar trebuia să fie osânda lui model pentru toată omenirea de pe­deap­să dumnezeiască, pentru aşa mari fărădelegi.

Arhelau, urmaşul său în partea Iudeii, e reclamat de iudei romanilor, care, la anul şase du­pă Hristos îl exilează în Galia şi ţara i-o anexează Siriei. In timpul domniei lui Arhelau fu­ga­rii se întorc, după vestire îngerească, însă nu în Iudeia, ci în Nazaretul Galileii.

Evanghelistul Matei care scrie Evanghelia sa pentru iudei, nu scapă nici un prilej de-a le do­vedi că în Iisus se împlinesc toate proorociile, până şi cele de amănunte. - E impresionant câ­tă Scriptură ştia vameşul acesta. - Astfel nu e trecută cu vederea proorocia Ieremiei despre plân­gerea şi tânguirea din Rama; nu e scăpată din vedere chemarea Fugarului din Egipt şi nici aşe­zarea sfintei Familii în Nazaret.

Grija evanghelistului de-a dovedi Providenţa, adică purtarea de grijă a lui Dumnezeu de om, asistenţa Lui la micile şi marile noastre decizii spre El, ne încurajează să călătorim şi noi amărâta noastră viaţă de fugari, sub călăuza unui înger.

Călăuza idealului, pentru care şi Iisus a fost fugar.

Prislop, Naşterea Domnului II 26.XII.49; Matei 2,13-23

Sursa: Părintele Arsenie BOCA. (2006). Cuvinte vii. Ediţia a-II-a. Deva: Editura Charisma.

pp. 301 - 302.