Pentru că azi sunt 77 de ani de la moartea sa, mi-am adus aminte cu pioşenie de cel ce a fost Nicolae Paulescu. O persoană aparte din galeria românilor ce nu trebuie uitaţi, acei români ce vor rămâne nemuritori. Om de ştiinţă român, medic şi fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, cel care a descoperit
hormonul antidiabetic elaborat de
pancreas, numit mai târziu
insulină. Un om despre care se pot spune atât de multe, un om pe care cu greu îţi găseşti cuvintele ce pot să îi zugrăvească adevăratul portret.
Nicolae Paulescu a studiat
medicina la
Paris, începând cu anul
1888, obţinând în
1897 titlul de
Doctor în Medicină cu teza
"Recherches sur la structure de la rate" ("Cercetări asupra structurii splinei"). A lucrat în spitalele din
Paris, mai întâi ca extern (
1891-
1894), apoi ca intern (
1894-
1897) şi ca medic secundar la spitalul
Notre Dame du Perpétuel-Secours (
1897-
1900). În anii
1897-
1898 a urmat şi cursurile de
chimie biologică şi
fiziologie generală la Facultatea de Ştiinţe din
Paris, obţinând în
1899 titlul de
Doctor în Ştiinţe cu lucrările
"Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mişcărilor respiratorii şi cardiace sub influenţa diverselor poziţii ale corpului" şi
"Cauzele determinante şi mecanismul morţii rapide consecutivă trecerii de la poziţia orizontală la cea verticală". În anul
1901, obţine la Universitatea din
Paris al doilea doctorat în ştiinţe cu dizertaţia
"Étude comparative de l'action des chlorures alcalines sur la matière vivante" ("Studiu comparativ asupra acţiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii").(sursa:
Wikipedia)
Cea mai potrivită mi se pare descrierea pe care i-a făcut-o
ÎPS Mitropolitul Ardealului Nicolae MLADIN.
”Paulescu este icoana adevăratului om de ştiinţă, pentru care ştiinţa este scară către Dumnezeu şi oglindire a duhului românesc în lucrurile Adevărului. Ştiinţa e universală, pentru că există un singur adevăr; dar adevărul acesta e umbră de lumină din adevărul cel mai presus de orice adevăr: DUMNEZEU. El este şoapta de taină a veşniciei în frământarea de lut a timpului. De aceea rădăcinile lui se învăluie în falduri de mister: e cărare sfielnică spre oceanul cel necuprins al Dumnezeirii. E revelare naturală a măririi divine, scara minţii pe care sufletul se suie la cer...
Savantul nostru nu este, nu poate fi, o minte care suspendă lumile de vidul nefiinţei şi le scoate din nu ştiu ce haotică îngemănare de atomi: gândul lui străjuieşte, luminos şi înalt, ca o mireasmă a duhului românesc, sub bolţile de har ale veşniciei. Viziunea lui creşte organic din sufletul neamului şi se arcuieşte ca un curcubeu de lumină peste veacuri. El este neamul în faţa adevărului, neamul cucerind zările adevărului. Şi supremul adevăr al neamului, ca şi al ştiinţei, este DUMNEZEU. Cel ce nu înţelege adevărul ca o punte între inima neamului şi flăcările de har ale cerului nu poate fi socotit savant român. Este un dezrădăcinat: aramă sunătoare şi chimval gălăgios.
Dar ştiinţa românească mai este ea ştiinţă universală?
Fără îndoială. Ştiinţa e ancorată în lumea fenomenelor: aici savantului român i se deschide un câmp comun de cercetare, în care poate da la iveală adevăruri unanim recunoscute. În privinţa aceasta, ştiinţa românească este însăşi Ştiinţa. Fenomenele însă sunt manifestări ale unei cauzalităţi mai adânci, care poate fi sesizată ca o taină şi lămurită ca o limită spre care tinde observaţia ştiinţifică. Ştiinţa este cunoaşterea prin cauze. Nimeni nu poate opri pe omul de ştiinţă să caute dincolo de fenomen – bazat pe raţionament şi observaţie – cauza cauzelor, cauza primă şi ultimă a lumii: DUMNEZEU. ... E încoronarea firească a ştiinţei, e limanul spre care ne îndreaptă paşii zările adevărului creatural. Adevărul e climatul firesc al raţiunii. Adevărul e lumină, e bucurie, e eliberare; “adevărul” care nu e lumină, “adevărul” care coboară spre prăpăstioasele hăuri ale nefiinţei şi nu urcă spre seninătăţile de azur ale cerului, nu este adevăr. Istoria ştiinţei a dovedit-o fără drept de apel. Adevărul coboară din Dumnezeu ca să ne urce iarăşi la Dumnezeu. Aceasta e calea Ştiinţei, a marilor savanţi occidentali; ştiinţei româneşti, savantului român, nu ise cere nimic mai mult. Pe calea aceasta i se deschid şi ştiinţei româneşti orizonturile universalităţii....
Nicolae Paulescu este întruchiparea reală a savantului român. Spirit de înaltă putere de sinteză, de adâncă şi metodică analiză, putere de muncă neobişnuită, inteligenţă latină: clară, fină, pătrunzătoare, onestitate sufletească şi duh de sacrificiu, avea toate darurile unui adevărat om de ştiinţă. ... Ca profesor de fiziologie la Facultatea de medicină din Bucureşti, a publicat în revistele de specialitate, lucrări ştiinţifice unanim apreciate. ... Opera lui e sintetizată în două tratate cu mare răsunet în lumea medicală: Traité de Medicine (5 volume) şi Traité de Physiologie (3 volume). Dovada neândoielnică a prestigiului ştiinţific ce şi-l câştigase prin aceste lucrări, este faptul că Facultatea de Medicină din Paris, după moartea profesorului LANCEREAUX, l-a chemat să ocupe catedra fostului său profesor. El însă a preferat să-şi închine toate puterile de muncă şi jertfă ţării sale...
Şi ţara, ţara aceasta care a adulat atâţia idoli deşerţi şi străini, l-a răsplătit cu uitarea.
Mai mult: s-a cerut în Parlament să fie înlăturat de la catedra de fiziologie. DE CE? Pentru că şi-a deschis cursurile la facultate cu o severă, dar ştiinţifică critică a darwinismului? Pentru că a dovedit netemeinicia materialismului şi a luminat, prin ştiinţă, zările sufletului şi ale Dumnezeirii? Pentru că a crezut în divinitatea lui IISUS şi în destinul de flacără şi cer al neamului? ... Pentru toate acestea şi poate şi pentru alte zări de lumină ce se desprindeau tainic din ochii lui senini ca seninul cerului. Materialismul şi darwinismul, sub forma lor haeckeliană, constituiau dogma “ştiinţei” universitare româneşti. ... Cine ar fi îndrăznit să fie de altă părere?
Nicolae Paulescu, în primul an de profesorat, n-a şovăit: a pornit lupta de luminare a orizonturilor, de descătuşare a ştiinţei şi sufletului românesc. Trebuia să sufere consecinţele: persecuţie şi uitare. Mai ales că doctrina lui nu era un simplu sentimentalism: grea de documentare, clară în perspective, evidentă în concluzii, era ca o explozie de lumină care alunga întunericul rătăcirilor scientiste. Era glasul autentic al ştiinţei care dărâma fetişismul scientist al unui veac materialist.
Nicolae Paulescu, delicat şi modest cum era, a trecut peste toate ofensele senin şi zâmbitor: un aristrocrat al spiritului. Pilda mântuitorului era vie în inima lui. De aceea, înainte de a muri, ultima lui dorinţă a fost aceasta: să fie înmormântat simplu şi creştineşte, cu capul rezemat de “tricolorul care atât de mult mi-a fost drag” – “iar deasupra mea să aşezaţi chipul însângerat de spini al Mântuitorului, pe care mi l-a făcut Paciurea, inspirat de ultimile Lui cuvinte rostite pe cruce: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”.
El ştia că lupta lui este lupta adevărului, trudă ctitoritoare de ştiinţă românească şi zbucium de eliberare a neamului. Ştia că ştiinţa nu este armă împotriva lui Dumnezeu, ci stâlp de lumină pe care se sprijină tăriile cerului: că neamul îşi va găsi deplina realizare nu în vreo concepţie materialistă şi atee, ci sub bolta de har şi lumină a Bisericii, prin revărsarea iubirii lui IISUS în inima Ţării.
De sus, din lumea de fericire şi lumină divină, priveşte surâzător şi senin peste veacuri: ctitor al ştiinţei româneşti, călăuzitor al naţionalismului creştin, icoană în veac a savantului român”.
Sursa: ÎPS Mitropolitul Ardealului Nicolae MLADIN – Doctrina de viaţă a profesorului Nicolae PAULESCU. Iaşi: Editura PERISCOP (reeditare 1997)
Şi Nicolae Iorga l-a descris în acelaşi minunat fel:
“Profesorul Paulescu, care a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt, înfăţişează în chipul cel mai expresiv pe învăţatul român, aşa cum îl fac cele mai bune tradiţii ale ţării noastre”.
Dumnezeu să îl ierte!
