Despre magia cuvintelor frumoase

Pentru un an 2013 altfel

Mărgăritare duhovniceşti. Rugăciunea

„Privegheaţi şi vă rugaţi” (Matei 26, 41)

Pomenirea Numelui lui Iisus să se unească cu respiraţia ta şi atunci vei cunoaşte folosul isihiei.

Pildă de rugăciune să-ţi fie văduva aceea („adică sufletul care a ră­mas văduv de Acesta”) pe care a nedreptăţit-o vrăjmaşul ei, adică tru­pul (Luca 18, 3).

„Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea” (Psalmul 15, 8).

Când porneşti să stai înaintea Domnului, haina sufletului tău să fie ţesută în întregime cu firul gândurilor curat al nepomenirii de rău. Alt­fel cu nimic nu te foloseşti din rugăciune („Şi ne iartă nouă…, precum şi noi iertăm…”).

Un mod folositor de rugăciune este următorul:

a.    doxologie sinceră şi mulţumire;

b.    mărturisirea păcatelor noastre şi zdrobirea sufletului nostru, cu sen­ti­mentul că cel dintâi dintre păcătoşi sunt eu;

c.    cererile noastre.

… Rugăciunea unui om smerit care crede că este mai rău decât toţi are mai multă valoare decât privegherea pe care o face altul cu cuget tru­faş. Când ne rugăm cu mândrie ne batjocorim pe noi înşine.

Nu uitaţi că trecem prin vremuri grele şi trebuie multă rugăciune. Să vă amintiţi de nevoia cea mare pe care o are lumea astăzi şi marea pre­tenţie pe care o are Dumnezeu de la noi pentru rugăciune.

… De multe ori, multa grăire în rugăciune a creat în minte în­chi­pu­i­ri şi confuzie, în timp ce dimpotrivă, rugăciunea cu puţine cuvinte a­du­nă mintea.

Începutul rugăciunii este să fie alungate atacurile vrăjmaşe de la a­pa­riţia lor, printr-un cuvânt hotărât. Mijlocul rugăciunii este ca mintea să rămână la cuvintele şi la sensurile rugăciunii. Iar finalul rugăciunii este ca mintea să fie răpită la Domnul.

Când nu suntem singuri la vremea rugăciunii, atunci să adoptăm doar doar lăuntric starea potrivită de implorare. Iar atunci când lipsesc cei care ne vor lăuda, să adaptăm pe măsură şi starea cea din afară.

… De vreme ce te-ai îndepărtat de iubirea lumii şi de iubirea de plă­ceri, leapădă de la tine gândurile, leapădă trupul, şi atunci roagă-te! Pentru că rugăciunea nu este nimic altceva decât înstrăinarea de toată lu­mea văzută şi nevăzută. Să nu primeşti în rugăciunea ta nicio ima­gi­ne sensibilă şi închipuire, ca să nu fii înşelat şi dispreţuit.

… Rugăciunea unui om smerit care crede că este mai rău decât toţi are mai multă valoare decât privegherea pe care o face altul cu cuget tru­faş. Când ne rugăm cu mândrie ne batjocorim pe noi înşine.

… Trebuie să ne rugăm pentru toţi cei care ne grăiesc de rău şi să cerem de la Dumnezeu să le dea pocăinţă, luminare, sănătate şi să nu lăsăm înlăuntrul nostru nicio urmă de ură pentru ei.

Un creştin care nu se roagă este un creştin fără putere, şi aşa cum soa­rele este lumină în trup, la fel şi rugăciunea este lumină în suflet.

Rugăciunea este „oxigenul” sufletului, nevoia acestuia şi nu trebuie so­cotită o povară. Nu există altă osteneală mai grea decât să se roage omul şi să se nevoiască în rugăciune.

Rugăciunile noastre urcă mai lesne la cer când sunt purtate de Năs­că­toarea de Dumnezeu. „Uşa milostivirii deschide-o nouă, bine­cuvân­ta­tă Născătoare de Dumnezeu”.

Folosul rugăciunii este mare când aceasta se face cu grijă, pri­ve­ghe­re, evlavie, credinţă, cucernicie şi luare aminte.

Rugăciunea curată şi stăruinţa în rugăciune atrag harul lui Dum­ne­zeu în inima noastră.

Să te rogi mereu şi să nu te împuţinezi sufleteşte rugându-te, nici să ceri cu nepăsare mila lui Dumnezeu şi să te străduieşti ca şi cu toate ar ţine de tine.

SURSA: Cuv. Paisie AGHIORITUL (2009). Mica filocalie. Galaţi: Editura Egumeniţa. pp. 156-161.

Să ne facem datoria!

Mănăstirea Rohia - Un colț de Rai

Povestea arhiepiscopului Iustinian, păstorul credincioșilor din Maramureș

Mărgăritare duhovniceşti. Patimile, ispitele şi pocăinţa

Patimile

În Vechiul Testament, babilonia era mic copil. De pildă cereai pă­mânt şi îţi aducea paie. Acum avem babilonia cea pătimaşă. Ceri pă­mânt şi îţi aruncă o cărămidă în cap. Dacă omul se fereşte de orice lu­cra­re rea şi îşi taie voia, atunci lucrează după cuviinţă. În tot cazul, va pri­mi lumina dumnezeiască. Pentru că doar atunci când dispare păre­rea ta vin „ideile” dumnezeieşti.

Nu este o tactică corectă să te războieşti cu patimile tale. Mai bine să le tai mijloacele de supravieţuire.

Când trupul se va usca prin nevoinţă, patimile nu vor mai apărea.

Obişnuieşte-te să biruieşti patimile mici, dacă vrei să înveţi să le bi­ru­ieşti şi pe cele mari cu uşurinţă.

Aşa cum norii împiedică soarele să strălucească, la fel patimile îm­pie­dică şi întunecă mintea.

Spune-mi, ce folos ai dacă stăpâneşti peste popoare, dar eşti rob al pa­timilor tale?

Ispitele

Prin ispite, dacă le fructificăm corect, ni se dă de multe ori ocazia ca viaţa noastră, care este antievanghelică, să devină evanghelică.

Când omul este încercat de ispite, îşi descopră neputinţa, se sme­reş­te, şi astfel, atrage harul lui Dumnezeu.

Într-un fel ispiteşte Dumnezeu şi într-alt fel diavolul. Acesta din ur­mă ispiteşte ca să piardă, în timp ce Dumnezeu o face ca să ne încu­nu­ne­ze.

Omul nu este pedepsit fără îngăduinţa lui Dumnezeu. Şi aceasta se întâmplă ca să se pocăiască şi să se folosească sufletul lui.

Celor care au ispite puternice, urmează ca Dumnezeu să le dea înţe­lep­ciunea şi harul Lui. Află că, fără ispite, te găseşti departe de calea lui Dumnzeu şi nu calci pe urmele sfinţilor. Aceştia s-au întărit prin ve­­­deniile dumnezeieşti şi au răbdat orice ispită pentru iubirea lui Dum­­nezeu.

Dumnezeu nu dă nimănui o harismă fără să-i dea mai întâi o mare ispită.

Dumnezeu îngăduie ispitele:

§      prietenilor Săi, ca să aibă îndrăzneală înaintea Lui;

§      nevoitorilor, pentru creşterea bogăţiei duhovniceşti;

§      celor nepăsători, ca să-i păzească în căderile lor;

§      celor care dorm, ca să se trezească;

§      celor care sunt departe de El, ca să se apropie.

Astfel, Bunul Dumnezeu prin medicamente amare dăruieşte să­nă­ta­te sufletelor noastre.

Nimeni n-ar putea să intre neispitit în Împărăţia cerurilor. Pentru că aşa cum spune un cuvânt: „Ridică ispitele şi nimeni nu se va mai mân­tui”.

SURSA: Cuv. Paisie AGHIORITUL (2009). Mica filocalie. Galaţi: Editura Egumeniţa. pp. 145-148.

Pocăinţa

Începutul mântuirii sufletului se realizează prin izbăvirea de păcate. Omul nesăbuit moare în păcatele lui, fără să se pocăiască.

Unicul mod ca cineva să-şi îndrepte păcatele este să accepte că a gre­şit şi să se pocăiască.

Trebuie să spunem că am pierdut fiecare zi în care nu ne-am pocăit şi nu ne-am întristat pentru păcatele noastre, chiar dacă s-a întâmplat să facem alte lucruri bune în decursul acesteia.

Pocăinţa înseamnă să te lipseşti de orice mângâiere trupească, fără să te întristezi deloc.

Pocăinţa nu se realizează doar îndepărtându-e de păcatele de di­na­in­te, ci şi săvârşind fapte bune.

Ca să ştergem o greşeală de-a noastră din amintirea oamenilor ne trebuie mulţi ani. Lui Dumnezeu Îi este suficient doar o lacrimă. Deci să stingem pârjolul pe care l-au aprins păcatele noastre, nu cu multă apă, ci cu puţine lacrimi.

Atmosfera curăţită de nori este luminată de soare. Sufletul care şi-a curăţit prin pocăinţă păcatele este luminat de lumina dumnezeiască.

„Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău”. „Împărate ceresc, primeşte-ne în pocăinţă şi mărturisire, ca un bun şi iubitor de oameni”.

SURSA: Cuv. Paisie AGHIORITUL (2009). Mica filocalie. Galaţi: Editura Egumeniţa. pp. 136-136.

Finland: an education phenomenon?

Ediţie specială Adevărul Live cu Academicianul Solomon Marcus

Call Me Maybe - Harvard Economics Department

Mărgăritare duhovniceşti. Cugetarea

Multele lecturi formează omul în spiritul enciclopedic. Scopul însă este cum mă voi forma teocentric.

Ca să ne fie de folos, cărţile patristice trebuie citite cu smerenie, a­ten­ţie şi rugăciune. Ele se aseamănă cu tomografele, căci aşa cum ace­lea „fotografiază” starea trupească a omului, la fel şi prin acestea se „fo­tografiază” starea lor duhovnicească. Însă duhul Părinţilor se face se­sizabil doar prin duh. Citiţi-i pe Sfinţii Părinţi, chiar şi o pagină, do­uă pe zi. Sunt „vitamine” foarte energizante!

Primul pas spre cunoaştere este ca cineva să-şi înţeleagă propria ig­no­ranţă. Ca să aprecieze însă mărimea ei, trebuie să cerceteze mult şi de toate.

Nu vă osândiţi pe voi înşivă pentru toate câte nu ştiţi fără să greşiţi, ci pentru toate câte vă arătaţi nepăsători să învăţaţi.

Cultivare este ceea ce rămâne când încheiem cititul. Din nefericire, mulţi nu citesc decât ceva uşor, ca să le vină somnul, în timp ce lec­tu­ra este ca să ne trezim.

Oamenii „deştepţi” studiază ca să afle mai multe, cei superficiali ca să se arate mai interesanţi. Cu cât studiem mai mult, cu atât desco­pe­rim neştiinţa noastră.

A citi cineva fără să aprofundeze este ca şi cum ar mânca fără să di­ge­re. Scrierile nu trebuie să fie citite, ci cercetate cu multă atenţie.

Să studiezi ceea ce merită să fie cercetat.

Cultivarea minţii este atât de necesară ca şi hrana pentru trup. Prin rugăciune ne îndreptăm spre Dumnezeu. Prin cercetarea cărţilor sfinte Dumnezeu se îndreaptă spre noi.

Prin multă cugetare şi mai multă nevoinţă, violenţa şi sălbăticia pa­ti­milor slăbeşte.

Sfânta Scriptură este arsenalul bunului creştin. Cercetând în fiecare zi Cuvântul lui Dumnezeu vei rămâne invulnerabil la atacurile păca­tu­lui.

SURSA: Cuv. Paisie AGHIORITUL (2009). Mica filocalie. Galaţi: Editura Egumeniţa. pp. 134-135.

Despre autosuficienţă cu Lucian Blaga

Despre România profundă cu Ovidiu Hurduzeu

Mărgăritare duhovniceşti. Raţiunea

Omul trebuie să-şi silească mintea să slujească în chip corect. S-o îndemne să slujească măririlor lui Dumnezeu, ca să-L afle pe Acesta, nu să-şi facă Dumnezeu din propria minte.

Cel care crede că poate să cunoască tainele lui Dumnezeu prin me­di­taţia ştiinţifică exterioară se aseamănă cu nesăbuitul care vrea să va­dă Raiul cu telescopul.

Când omul încearcă să rânduiască lucrurile doar cu raţiunea, nă­u­ceş­te. Trebuie să-L pună pe Dumnezeu înaintea oricărei lucrări. Raţiu­nea lumească falsifică sentimentul duhovnicesc.

Când raţiunea se pune în lucrare, omul nu poate să înţeleagă nici Evan­ghelia, nici pe Sfinţii Părinţi.

Mintea simpluţă (cea care n-a fost sfinţită) este rangă de fier, fără mag­net, care loveşte metalele ca să le tragă, dar acestea sunt doar „scrie­­­je­lite”, fără să fie apucate.

Prin raţiunea noastră, noi oamenii, nu-L lăsăm pe Hristos să lu­cre­ze. Învăţaţi acum corect Evanghelia, dacă vreţi să deveniţi oameni ai Evangheliei şi nu protestanţi. Raţiunea zdruncină credinţa. Mare lucru e credinţa! Vedeţi că şi Apostolul Petru prin credinţă a mers pe valuri. Când a intrat în lucru raţiunea, însă, a început să se scufunde.

Dacă Hristos ar fi avut această raţiune omenească pe care o au as­tăzi mulţi oameni, n-ar fi lăsat tronul Său ceresc, ca să Se coboare pe pământ, să fie umilit şi răstignit de noi, oamenii nenorociţi!

SURSA: Cuv. Paisie AGHIORITUL (2009). Mica filocalie. Galaţi: Editura Egumeniţa. pp. 127-128.

De la brain drain la brain regain- Dezvoltarea României utilizând tinerii valoroşi

Sper să vă placă. Lectură plăcută!

http://eduromania.ro/stiri-2/interviuri/interviu-cu-dan-octavian-catana-de-la-brain-drain-la-brain-regain-dezvoltarea-romaniei-utilizand-tinerii-valorosi/

Despre valoarea omului

Mărgăritare duhovniceşti. Cunoştinţele

Există primejdia ca multele cunoştinţe să ne umfle capul, să-l facă „ae­rostat” şi să-l pună în pericol, sau să se spargă în aer (prin schizo­fre­nie) sau să se sfărâme (prin mândrie) şi să se facă bucăţi.

Cel care nu se străduieşte să se cunoască pe sine îşi acoperă conti­nuu mizeriile, îşi semeţeşte fruntea, stă pentru puţin pe culmi prin mân­­dria lui, şi în cele din urmă cade grămadă la pământ.

Cercetarea de sine este cea mai folositoare dintre toate. Omul poate să cerceteze multe cărţi dar, dacă nu se cercetează pe sine, tot ceea ce ci­teşte se pierde.

Dacă omul nu se ocupă de sine însuşi, ispita îi va da de treabă să se ocupe de ceilalţi.

Cel care îi cunoaşte pe ceilalţi se numeşte cultivat, dar cel care se ştie bine pe sine este într-adevăr înţelept.

Cel care ştie puţin vorbeşte mult, iar cel care cunoaşte multe rămâ­ne tăcut. Primul se poartă aşa pentru că le socoteşte însemnate pe a­ces­tea puţine pe care le ştie. Celălalt tace deoarece ştie mărimea şi va­loa­rea celor pe care nu le ştie.

Ceea ce cunoaştem înseamnă nimic, ceea ce nu ştim este nemăr­gi­nit. Cunoaşterea seacă ne face mândri, iar înţelepciunea smeriţi.

Omul nostru cel vechi fură tot ceea ce face omul nou. Când în­vă­ţăm să-l prindem, îi prindem pe toţi hoţii care ne fură orice lucru care ni-l dă Dumnezeu, bogăţia duhovnicească rămâne la noi.

SURSA: Cuv. Paisie AGHIORITUL (2009). Mica filocalie. Galaţi: Editura Egumeniţa. pp. 89-90.

Despre relaţiile interumane cu părintele Nicu Steinhardt

Despre dezvoltare personală cu Constantin Brâncuşi

Mărgăritare duhovniceşti. Multă vorbire

Acum se pierde mult timp cu cuvintele.

Dacă ni s-ar cere impozit pe cuvintele pe care le rostim, ştiţi cât de mult am lua aminte?

Cel care vorbeşte fără să gândească la ceea ce spune se aseamănă cu cel ce trage cu arma fără să ţintească.

Odată ce ţi-a scăpat un cuvânt nu poţi să-l aduci înapoi. Bunul Dum­nezeu ne-a dat o limbă şi două urechi, ca să auzim îndoit ceea ce spunem.

Cel care iubeşte multa vorbire nu scapă de păcat. Cel care ia seama cum vorbeşte se păzeşte pe sine de mâhniri.

Bârfa îi face pe unii nelucrători, absenţi cu desăvârşire.

De multe ori m-am căit că am vorbit, dar niciodată că am tăcut. Alt­ceva este să spun multe cuvinte şi altceva să spun cuvinte potrivite. Aşadar, te faci stăpânul cuvintelor când n-ai grăit şi robul acelora când ai grăit.

Pe om nu trebuie să-l judecăm după modul în care vorbeşte, ci şi după modul în care tace. Cel care ştie să-i asculte pe ceilalţi a învăţat multe.

Cel ce spune multe cuvinte, dar este lipsit de fapte, se aseamănă cu un copac cu multe frunze, însă fără rod.

Ieşind din chilia ta, să faci economie în folosirea limbii, pentru că aceasta ştie să răspânească degrabă multe osteneli.

Cel care se îngrijeşte pentru ceasul morţii lui îşi împuţinează cu­vin­tele. Şi cel care a dobândit doliu în sufletul lui fuge ca de foc de multă grăire.

„Mai bună este căderea pe pământ decât căderea din pricina lim­bii”. (Isus Sirah 20, 19)

SURSA: Cuv. Paisie AGHIORITUL (2009). Mica filocalie. Galaţi: Editura Egumeniţa. pp. 154-155.

Un sfat pentru votul de mâine

Fericirile Cuviosului Paisie AGHIORITUL

1)         Fericiţi sunt cei care au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lu­mii şi trăiesc departe de lu­me şi aproape de Dumnezeu împăr­tă­şin­du-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.

2)         Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască ascunşi şi dobândind vir­tuţi mari, n-au dobândit nici mă­car o faimă mică.

3)         Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe nebunii pentru Hristos pă­zindu-şi în felul acesta bo­gă­ţia lor duhovnicească.

4)         Fericiţi sunt cei care nu propovăduiesc Evanghelia prin cuvinte, ci o trăiesc şi o pro­po­vă­du­iesc prin tăcerea lor, prin harul lui Dum­ne­zeu, care îi trădează.

5)         Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt clevetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lă­u­da­ţi pe drept pentru viaţa lor virtuoasă. Acesta este semnul sfinţeniei şi nu nevoinţa seacă a fap­telor tru­peşti şi numărul mare al nevoinţelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie şi cu scopul de a omo­rî pe omul cel vechi, creeaza nu­mai simţăminte false.

6)         Fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi decât să ne­drep­tă­ţeas­că şi primesc ne­tul­bu­ra­ti şi în tă­cere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred „întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atot­ţii­torul” şi de Acesta aşteaptă să fie îndreptăţiţi iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.

7)         Fericiţi sunt cei care fie s-au născut betegi, fie s-au făcut din nea­ten­ţia lor, dar nu murmură, ci slă­vesc pe Dumnezeu. Aceştia vor avea locul cel mai bun în rai împreună cu mărturisitorii şi mu­ce­nicii, care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi pi­cioa­re­le lor spre tăiere, iar acum, în rai, neîncetat sărută cu evlavie picioarele şi mâinile lui Hristos.

8)         Fericiţi sunt cei care s-au născut urâţi şi sunt dispreţuiţi aici, pe pământ, deoarece acestora, dacă slă­vesc pe Dumnezeu şi nu câr­tesc, li se păstrează locul cel mai frumos din rai.

9)         Fericite sunt văduvele care au purtat haine negre în această viaţă, fie şi fără voie şi au trăit o via­ţă duhovnicească albă slăvind pe Dumnezeu fără să murmure, iar nu cele care poartă haine pes­tri­ţe şi duc o viaţă pestriţă.

10)     Fericiţi şi de trei ori Fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, de­oa­re­ce unii ca aceştia au izbutit să-şi fa­că pe Dumnezeu tată încă din această viaţă, având în ace­laşi timp depusă în casieria lui Dumnezeu afecţiunea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu do­bândă.

11)     Fericiţi sunt părinţii care nu folosesc cuvântul „nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viaţa lor sfântă, pe care copiii o imi­tă şi, bucuroşi, urmează lui Hristos cu nobleţe duhov­ni­ceas­că.

12)     Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi „din pântecele maicii lor”, dar mai Fericiţi sunt ace­ia care s-au născut cu tot felul de pa­ti­mi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dez­rădăcinat do­bândind împărăţia lui Dumnezeu „întru sudoarea feţii” lor.

13)     Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhov­ni­cesc şi astfel, fără osteneală, au spo­rit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai Fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi care nu au fost ajutaţi deloc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi în­tor­­cându-se cu 180 de grade, şi-au înaripat su­fletul ieşind din sfe­ra de atracţie a pământului şi mişcându-se în orbita duhovni­ceas­că.

14)     Mirenii îi numesc norocosi pe astronauţii care se mişcă în spaţiu, câteodată în jurul lunii, al­te­ori pe lună. Însă mai Fericiţi sunt ne­ma­terialnicii lui Hristos, zburătorii prin rai, care urcă la Dum­ne­zeu şi adeseori umblă prin rai, în adevarata lor locuinţă, cu mij­lo­cul cel mai rapid şi fără mult com­bustibil, ci doar cu un posmag.

15)     Fericiţi sunt cei care slăvesc pe Dumnezeu pentru luna ce îi lu­mi­nează şi îi ajută să meargă noap­tea, însă mai Fericiţi sunt cei care au priceput că nici lumina lunii nu este a lunii şi nici lumina lor du­­hovnicească nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Căci zidirile, fie că lucesc ca o­glinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conservă, da­că însă nu vor cădea razele soarelui peste ele, nu este cu putinţă să lu­cească.

16)     Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care trăiesc în palate de cristal şi au toate înlesnirile, însă mai Fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa lor şi s-au eliberat de lanţul acestei evo­lu­ţii lu­meşti a multor înlesniri (de fapt a multor greutăţi) şi astfel s-au slo­bozit de neli­niş­tea în­fri­co­şătoare a epocii noastre.

17)     Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care pot să dobândească bu­nă­tă­ţile lumii. Dar mai Feri­ci­ţi sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos şi se lipsesc de orice mângâiere ome­neas­că a­flân­­du-se ast­fel lân­gă Hristos zi şi noapte în mângâierea Sa dumnezeiască, care de multe ori este atât de mare, în­cât unii îi spun lui Dum­ne­zeu: „Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este mul­tă şi nu încape în inima mea cea mică”.

18)     Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, de­oa­rece aceştia au toate înlesnirile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai Fericiţi sunt cei care au nu­mai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spu­ne dumne­ze­iescul Pavel. În fe­lul acesta ei au izbutit să se în­stră­ineze de lumea cea deşartă folosind pământul doar ca reazem pi­­cioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflân­du-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.

19)     Norocoşi sunt cei care devin generali şi miniştri, dar şi cei care devin şi pentru câteva ore, atunci când se îmbată şi se bucură pen­tru aceasta. Dar mai Fericiţi sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat şi au izbutit prin Duhul Sfânt să de­vi­nă îngeri pă­mân­teşti. Unii ca aceş­tia au aflat caneaua paradisiacă prin care beau şi se îmbată mereu de vinul paradisiac.

20)     Fericiţi cei care s-au născut nebuni, caci vor fi judecaţi ca nebuni şi astfel vor intra în rai fără pa­şa­port. Dar mai Fericiţi şi de trei ori Fericiţi sunt cei foarte învăţaţi, care o fac pe ne­­­bu­nii pentru dra­­gostea lui Hristos şi îşi bat joc de toată deşertăciunea lumii. Această ne­bu­­nie pentru Hristos pre­ţuieşte mai mult decât toată ştiinţa şi înţelepciunea înţelepţilor în­tre­gii lumi.

ÎNVAŢĂ DE LA TOATE

Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la pietre cât trebuie să spui,
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
Învaţă de la toate, că toate-ţi sânt surori,
Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la apă să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea s-o cunoşti,
Învaţă de la stele că ceru-i numai oşti.
Învaţă de la greieri, când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş cu ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci!

21 de ani de la moartea marelui Petre Ţuţea. Doamne, odihneşte-l cu drepţii Tăi!

"România poate fi schimbată de noua generaţie, a tinerilor din ziua de astăzi dacă sunt lăsaţi să iubească România"

SMART DIASPORA

Am onoarea de a participa online mâine 2 Decembrie 2012 între orele 2 şi 4 p.m. la Webinar-ul SMART DIASPORA- Dezbateri Globale LSRS despre întoarcerea acasă.

LSRS pregătește o propunere pentru adoptarea unei strategii naţionale privind atragerea tinerilor cu studii în străinătate în sistemul public şi în mediul privat românesc.

Acest document va fi înaintat autorităţilor şi va fi făcut public la cea de-a patra ediţie a Galei Studenților Români din Străinătate (8 ianuarie 2013, Bucureşti). Înainte de definitivarea propunerii de Strategie, LSRS îi invită pe toți membrii să se pronunțe asupra lor în cadrul unor dezbateri.

Filiala LSRS Marea Britanie va organiza un Webinar pe data de 2 decembrie.

CE: Strategia Multidimensională de Atragere în România a Tinerilor din Diaspora, dezbatere în filiala Marea Britanie.
CINE: Voi, studenţii români din UK.
UNDE: Online pe Facebook, sau la sediul Institutului Cultural Român dacă sunteţi în Londra.

 

Agendă:
1. Prezentarea contextului dezbaterii.
2. Prezentarea Propunerii SMART (focus pe recomandările formulate).
3. Discuţii în jurul „Întoarcerii acasă”.
4. Discuţii în jurul „Păstrării și valorificării celor ce revin”.
5. Discuţii în jurul „Reorientării către România”.
6. Concluzii. Prezentarea paşilor următori.

Mesaj către românii de pretutindeni

DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE!

CROIEŞTE-ŢI ALTĂ SOARTĂ!

ISTORIA ZILEI DE 1 DECEMBRIE 1918

Despre viitorul României

Trei culori

Maică Românie, eu din suflet te iubesc !

Îmi propun de ceva timp să scriu acest text. L-am scris şi rescris de mai multe ori considerând că nu este suficient de elocvent şi că nu exprimă în totalitate sentimentele mele. Am mai avut câteva încercări şi anii trecuţi în diverse contexte.

Dar azi pentru că e ziua ta, Maică Românie, voi încerca să o fac din nou, să zugrăvesc prin cuvinte ceea ce simt.

România, român, românism, românitate...Sunt cuvinte pe care le port mereu cu mine indiferent unde mă aflu. Iubirea de neam şi de ţară sunt nişte lucruri atât de speciale încât le asemuiesc cu iubirea de mamă.

Mă uit în jur şi aud mereu vorbe de genul: „m-am săturat de ţara asta!”, „ o ţară frumoasă, păcat că e locuită”, „România? Lumea a treia”. Sunt doar câteva dintre apelativele care descriu România şi românii. Şi sunt spuse de români, aici în România. Paradoxuri, controverse, probleme. Toate acestea despre Maica noastră, a românilor de pretutindeni. Oare suntem fericiţi să auzim aşa ceva? Oare este adevărat? Ne reprezintă? Eu cred că nu. Depinde ce fel de Românie purtăm în sufletul nostru. Pentru mine România e profundă, autentică şi frumoasă.

Gândindu-mă la toate aceste lucruri, îmi vin în minte şi cuvintele marelui Nicolae Bălcescu, cel care ne învaţă: „ O naţie nu se poate mântui decât prin sine însuşi”. Aşadar să avem încredere în zestrea noastră nativă şi să luptăm pentru Maica Românie. Datoria cea mai importantă pe care o avem este aceea de a reconstrui, a reclădi ceea ce strămoşii noştri au luptat cu mare greutate să ne lase moştenire. Noi trebuie să lăsăm vorbele la o parte şi să facem loc faptelor. Mă bucură să văd că uşor, uşor, apar tot mai multe iniţiative de promovare a României autentice. Lupt şi eu cât şi cum pot pentru această Românie: cea a olimpicilor, a campionilor, într-un cuvânt a românilor frumoşi.

Şi pentru că e ziua ta, Maică Românie, eu îţi doresc să redevii la fel de strălucitoare cum erai odată şi să nu uiţi că noi, fiii tăi, te iubim din tot sufletul!

Sursa foto: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d2/Symbols_of_Romania.png

Mariana Deac - Fraţi români din lumea-ntreagă

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!

Voinţa neamului (Ioan Neniţescu)

Ţara mea (Ioan Neniţescu)

Ţara mea şi mândra mea

Viaţa Sf. Ap.Andrei

Acatistul Sfantului Apostol Andrei 30 noiembrie

23 de ani de la trecerea la Domnul a marelui duhovnic Arsenie Boca

Sfaturi şi îndemnuri ale Cuviosului Arsenie Boca

-   Păcatele se înregistrează în codul genetic al fiecăruia.

-   Să nu credeţi ca veţi intra după moarte întru Împărăţia în care n-aţi trăit pe pă­mânt!

-   Sufletul e trimis de Dumnezeu în momentul conceperii şi Dumnezeu sin­gur, ştie ce va fi cu copi­lul acela, cu ce capacităţi ar fi venit în lu­me şi ce va fi şi ce va face în lu­me. Numai te tre­­zeşti la bă­trâ­­ne­ţe cu is­păşirea pentru copiii pe care nu i-ai lăsat să se nască sau chiar i-ai a­vor­tat.

-   Cei ce cred nu au voie să nu creadă. De aceea, când fac rău, Dum­ne­zeu îi pe­dep­seşte, ca să nu mai poată lucra nimic, pentru ca să-şi vină în fire şi să-şi re­vi­zuiască po­zi­ţia, ati­tu­di­nea faţă de Dum­ne­­zeu.

-   Numai cât necaz îi trebuie omului ca să se mântuiască dă Dum­ne­zeu omului. Este cu drep­­­t­a­te să tragi scurta (necazul) pentru ne­cre­dinţă. Când omul îşi re­vi­zuieşte po­zi­ţia faţă de Dum­­­ne­zeu, faţă de Domnul Iisus Hristos, faţă de Bi­se­rică, atunci şi Dum­nezeu va fi cu el. Va fi mai greu de copiii celui ce nu-şi re­vi­zuieşte poziţia faţă de Dum­­nezeu.

-   Diavolul prezintă patimile din om ca plăcute şi uşoare.

-   Nu suntem din maimuţă; dar mergem cu paşi repezi spre ea.

-   Atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâ­ta vreme a­târ­nă pe­deapsa lor asu­pra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viaţa noas­tră. De în­da­tă însă ce măr­tu­ri­sim păca­te­­le şi vino­vă­ţia, primejdia morţii o în­lă­tu­ră Dumnezeu de deasupra noas­tră.

-   Toţi avem o genă oncogenă şi ne putem îmbolnăvi de mai multe ori fă­­ră să ştim, dar prin spo­veda­nie sinceră şi împărtăşirea cu Sfân­ta Eu­­­haristie ne refacem. Trebuie să ne în­tărim cu Sfintele Tai­­ne, cu e­ner­­­gie duhovnicească, capabile să stă­vilească anar­hia din cre­­ier şi din or­ga­nismul nostru. Fac­torul supranatural se dovedeşte ca­pabil de atâtea ori să ne sca­­­pe din mul­te încurcături.

-   Cea mai primejdioasă este mândria sfântului, de aceea sfinţii ade­vă­ra­ţi sunt cei ce nu ştiu că sunt sfinţi, ce ţin morţiş că-s păcătoşi.

-   Nici o patimă nu vrea să părăsească firea fără nevoinţe, adică silinţe ale conştiinţei în­tărite de vo­in­­ţă. Din pricina acestei lupte între con­vin­­­geri şi patimi, călugăria e dă­tătoare de har şi numărată la Taina Po­­­căinţei.

-   Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine. Cea mai lungă cale este ca­lea ca­re du­ce de la urechi la inimă.

-   Toate rugăciunile sunt bune; e mai bună rugăciunea vameşului: „Doamne Iisuse Hris­­­toa­se, Fiul lui Dummnezeu, miluieşte-mă pe mi­ne păcătosul”. Ia-o în braţe în orice mo­ment.

-   Mai bine o rugăciune pentru cel care înjură, decât o observaţie.

-   Înainte de o primejdie mare să se citească Acatistul Mântuito­ru­lui trei zile, timp în ca­re să nu se mă­nânce şi să nu se bea nimic.

-   Mai multă rugăciune către Sf. Înger Păzitor.

-   Mai mare este omul în genunchi, decât în picioare.

-   Soluţia nu e de a aduna totul în tine, de a încerca să rezolvi tu totul; fă­ră ajutorul su­prana­tu­ral te va face să explodezi.

-   Mi se pare că factorii esenţiali ai vieţii sunt instinctele primordiale, pro­funde, ale omu­lui: de în­mul­­­ţire, de nutriţie, de îmbrăcăminte, de foa­­­me, uneori mult mai pu­ter­ni­ce decât raţiunea şi cre­din­ţa. De a­ceea trebuie să ţinem seama de aceşti factori esen­ţiali ai vieţii, ţi­nân­­du-i în  echi­­l­i­bru, cu raţiu­nea şi credinţa. Soluţiile de mijloc nu pot de­păşi crizele existenţei, tragedia omului.

-   Fapt e că credinţa e o asceză a raţiunii.

-   Lepădarea de lume are două trepte. Întâi ne lepădăm de lumea din afară şi de tot ce ne-ar pu­­­tea ţine legaţi de ea. În al doilea rând ne le­pă­­dăm şi de toate asemănările noas­tre lăuntrice cu lumea. Aces­tea sunt patimile, năravurile şi toate slăbiciunile noastre personale. Să de­­­­să­vâr­­­şim lepădarea de lu­me cu lepădarea de sine. Lepădarea de lu­me e o convingere, pe care po­ţi s-o ai şi-n mijlocul lumii stând, pre­cum poţi să n-o ai în adâncul pustiei petrecând.

-   Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.

-   Toţi cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de pri­mej­dii, căci sub orice plă­­cere e în­co­lăcit un şarpe.

-   Să nu vorbeşti niciodată despre proiectele tale, căci cel rău ştie doar ce vorbeşti nu şi ce gân­deşti şi ţi le nimiceşte.

-   Dreapta socoteală îi mai mare ca postul, dar cu ascultare de du­hov­nic... Iar dacă va ve­ni asu­pra ta vreo furtună şi vreo clătinare, acestea vor fi pe măsura neascultării tale.

-   Căci pe cel ce ascultă cu adevărat, nici diavolul însuşi, spun Părinţii, nu-l poate vă­tă­ma.

-   Când eşti împrăştiat, nu-i bine.

-   Păstrarea capacităţii de încadrare în disciplină a unui suflet, face do­va­da ar­mo­niei şi valorii sale.

-   Un organism topit cu postul nu mai are putere să schimbe con­vin­ge­ri­le conştiinţei.

-   Mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale minţii. Pos­tul lu­crează şi asu­pra aces­to­ra.

-   Să-mi ţină Dumnezeu credinţa de copil.

-   Să căutăm Ierusalimul din noi, nu cel din Israel.

-   Cel cu un talant, din Sfânta Evanghelie, are numai botezul şi talantul lui i se va da ce­lor fără botez, dar cu fapte.

-   Bolile încep de la suflet, de la minte, de la concepţia despre lume, de la dezechilibrul min­tal.

-   Paralizia loveşte de obicei pe cei nesătui de avere şi poate fi moş­te­ni­tă.

-   De obicei pătimesc de cancer cei care nu postesc niciodată. Can­ce­rul încă nu are leac şi apa­re fără alte explicaţii, decât ca o frână pe­dep­si­toa­re a desfrânării stomacului.

-   Se vede că prin el se pedepseşte lăcomia mâncărilor şi obârşia des­­frâ­­nării.

-   Bătrâneţea-i un cavou ajutător... Să nu cârtim la necazuri.

-   Fumatul slăbeşte nu numai plămânii, ci şi mintea omului, încât cre­dinţa nu o mai ve­zi atât de curat.

-   Cei bolnavi să ţină regimul bolii în loc de post.

-   Pe cei necununaţi să nu-i împărtăşeşti.

-   Părul pe ochi la băieţi şi fete le strică şi mintea.

-   Copiii - şcolari să se culce la ora 22 seara şi să se scoale la ora 5 di­­mineaţa, ca să poa­tă în­­văţa. Şi să se ferească de prieteniile re­le. [nu­mai în timpul somnului dintre orele 22-24 or­ga­nismul u­man produce un hormon de creştere şi refacere a celulelor. Când dor­mim în afara acestor ore, ce­lu­lele (şi organismul întreg) se odih­nesc, dar nu se re­pa­ră, nu se re­fac. Re­­zul­ta­tul: cei ce nu dorm între 22-24, îmbătrânesc mai re­pe­de şi nu au detentă (spon­ta­­nei­ta­te) fi­­zi­că şi mentală]

-   Tinerele fete, după 20 de ani să se căsătorească, să nască copii, căci ispitele mari sunt. Sin­gu­­răta­tea nu e bună: şi o fată poate cădea uşor.

-   Examenele se iau mai uşor în stare de înfrânare, de castitate, pen­tru că se convertesc mai uşor ener­giile în inteligenţă. Se ştie că marii sa­vanţi îşi convertesc, endocrin, ener­­gia lor a­proa­pe to­tal şi nu au avut nevoie de femeie.

-   Căsătoria e sacul cu păcate, mărită-te şi ia-l în spate.

-   În timpul sarcinii, mama să nu stea în fum şi să nu ia medi­ca­men­te.

-   Dacă nu-i dă pace la copil în vremea sarcinii, copilul va avea pre­co­ci­tate sexuală.

-   Decât cancer mai bine copii. Iobagii aveau câte 16 copii. Şi erau slu­gi!

-   Copiii născuţi numai după distracţii şi destrăbălări au ieşit răi.

-   Copiii nefăcuţi strică pe cei făcuţi.

-   Cei care opresc copiii de la credinţă sunt osândiţi mai rău ca sinu­ci­gaşii.

-   Dacă nu poţi vorbi cu copiii despre Dumnezeu, vorbeşte cu Dumne­zeu despre ei.

-   Căsătoria-i pentru mântuire şi prunci, nu pentru plăceri şi des­frâ­nare.

-   Din cauza avorturilor ne vor stăpâni ţiganii.

-   Tinerii să se mute de la bătrânii care le strică casa.

-   Pantalonii la femei - mult mai grav ca lipsa de basma la ru­gă­ciu­ne.

-   Abstinenţa sexuală dă vigoare, dar din când în când, rar, trebuie so­­ţii să se împreu­ne­ze, în afară de posturi (Sf. Apostol Pavel). Fe­me­ia (lu­­ată din bărbat) are nevoie de completare en­do­crină, prin con­tact, de la bărbat.

-   Vrei copii puţini? Nu lăsa bărbatul să se atingă de tine. Însă, ca să pu­teţi face lu­crul acesta, tre­buie să vă înfrânaţi cu postul, iar eu zic cu foamea. Căci trupului aces­tuia de noi nu-i pasă da­că ne bagă în fo­cul iadului. De aceea ar trebui ca nici no­uă să nu ne pese de pof­te­le lui, ci să le mai ucidem cu postul.

-   Femeia e necesar să fie căsătorită, de la vârsta împlinirii fizio­lo­gi­ce, după 20 de ani. Pen­tru men­­ţi­ne­rea sănătăţii are nevoie de com­bus­ti­bil masculin, care se poate obţine nu­mai în viaţa conjugală, le­­gală ci­vil şi bisericeşte; ce se face prin desfrânare este spre pe­deap­să. Fe­­­meile care nu primesc com­bustibil masculin, fie din lipsa că­sătoriei, fie că se abţin de la ra­­porturi con­jugale, ajung la an­xi­etate (stare de ne­linişte, de aş­tep­tare încordată, însoţită de pal­­pitaţii, je­nă în res­pi­ra­ţie etc, întâl­ni­tă în unele boli de nervi), nevroze, idei de sinu­ci­de­re, a­gre­­si­vi­ta­te etc. Acestea pot fi şi efecte ale vă­du­viei for­ţate (moartea prematură a so­ţu­lui) sau ale ste­ri­lităţii.

-   Numai sila unei prigoane peste tot pământul împotriva creşti­ni­lor îi va hotărî să lase la o par­te orice vrajbă confesională şi să fie una, cum au lost la început. Nu vor scă­pa de sub tă­vă­lugul ur­gii­­lor istoriei până nu vor veni şi la mintea aceea să asculte şi să îm­pli­­neas­că, mă­car la sfârşit, rugă­ciu­nea cea mai de pe urmă a Mân­tu­i­to­rului în lu­me. Poate că în vre­mi­le ace­lea abia vor mai fi creş­tini, dar oricâţi vor rămâne, ace­ia trebuie să treacă peste ceea ce ar fi foar­te bine să trea­că creş­ti­nătatea vre­mii noas­tre şi să fie una. Pri­mej­­dia comună s-a a­ră­­tat în lume, unirea creştinătăţii în­târ­zie Doam­ne, până când?

-   Se vorbeşte de unirea Bisericilor, deci de ajungere la sobornici­ta­­te. La sobornicitatea Bi­se­­ri­­cii ajung cei ce renunţă la confesio­na­li­ta­­te... Tendinţa Papei de a atrage în ace­laşi sta­ul pe toţi creş­tinii nu se va re­­aliza niciodată. Papa nu va ajunge niciodată la o tur­mă şi un Păs­tor în sta­ulul Romei, deoarece Biserica are un sin­gur Păs­tor: Iisus Hristos.

-   Sectarii au provocat o libertate catehetică care-i duce la erezie.

-   Diavolul ştie şi el Scriptura, însă diavoleşte, deoarece mintea lui fiind nebună, strâm­bă în­ţe­le­sul ori­cărui cuvânt, de vreme ce el nu stă în adevăr, ci în minciună.

-   Dracii nu au putere asupra creştinului ortodox, botezat după rân­du­ia­lă, în Biserică. Botezul po­că­i­ţilor (de tot felul) este lepădare de pri­mul botez drept şi e păcat.

-   Nu da cu bâta în viespele sectar.

-   Ba unii vor ajunge ca, cu ajutorul demonilor, luându-se după amăgiri sa­tanice, să po­­­goare chiar foc din cer amăgind chiar şi pe sfinţii ade­vă­raţi. Aceştia sunt mucării de azi, din mij­lo­cul vostru, adi­că sec­ta­rii, care atunci când vor fi lepădaţi de dreptul Ju­decător vor zice: „Doa­m­­­­­ne nu am făcut mi­nuni în numele Tău? Nu ne-am închi­nat noi Ţie?” La toate acestea Dum­­nezeu le va răspunde: „Duceţi-vă de la Mi­ne bles­temaţilor fiindcă nu vă cunosc pe voi”

-   Vine timpul, şi e foarte aproape, când toţi preoţii vor repara bi­se­ri­ci­le, iar alţii vor con­­strui al­tele noi, dar nelucrând ei la su­fle­tul omului, vor rămâne bisericile goale, cu­­cu­­velele vor cân­ta în­tr-în­se­­­le. Roa­de­le slăbirii în dreapta credinţă a teologilor în fa­­cul­tă­ţi şi seminarii vor fi preoţii, care vor fi şi mai slabi ca în­vă­ţă­torii lor; mai ales în Tran­silvania or­todoxia aproa­pe că va dis­pa­re, ultima re­­dută va fi Sibiul, dar va că­dea şi acesta. Dum­ne­zeu nu forţează mân­tuirea nimănui. Cine are min­­te să ia amin­te.

-   Fraţilor, ascultaţi de Biserică, fiindcă cei ce ascultă de preoţii ei, aşa cum sunt, de Dum­­ne­zeu as­cul­tă.

-   „Nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu” (Rom. 13, 1). Deci pri­­­mim divinul stăpâ­ni­­­rii, dar refuzăm păcatul ei... Să fiţi deci pre­gă­ti­ţi să puneţi capul pe butuc dacă cre­din­ţa o va ce­re.

-   Unei stăpâniri de stat (sau şef), care nu se supune lui Dumnezeu, nici Sfânta Bise­ri­că (şi slu­ji­torii ei) nu trebuie să i se supună.

-   Din toate timpurile se ştie că, atunci când puternicii vremii ri­di­cau mâna asupra slu­ji­torilor lui Dumnezeu, n-a mai dăinuit pu­te­rea lor.

-   Ungurii vor mai mult decât Ardealul.

-   Vor veni necazuri mai mari decât Munţii Făgăraşului.

-   Rugăciunile şi jertfa Sfinţilor Brâncoveni m-a adus pe mine pen­tru ţara aceasta a noas­tră.

-   Va lua ţara foc din Prislop! [e vorba de „focul” Duhului Sfânt: Lc. 12, 49]

-   Nu va putea avea omul pace pe pământ de nu va avea pace cu Dum­nezeu! (I Tesa­lo­ni­ce­ni 5, 3; Luca 21, 55; Isaia 39, 11). Aşadar în numele lui Hristos vă rugăm ca şi cum Dum­nezeu v-ar ruga prin noi: împăcaţi-vă cu Dumnezeu! (II Corinteni 5, 20).

-   Să băgăm de seamă ca nu cumva creştinismul să se ia de la noi. Pe simplul motiv că noi, creş­tinii, nu aducem roadele acestui creşti­nism: oameni după chipul lui Iisus.

-   Mântuirea nu se câştigă cu o faptă răzleaţă, ci presupune o faţă so­cială; nimeni nu se mân­­tu­ieş­te sin­gur; de mântuirea sa se mai leagă o mulţime de oameni.

-   Mântuirea noastră nu e numai un dar de la Dumnezeu, ci şi o fap­tă a libertăţii noastre.

-   Cei vechi ştiau pricina pentru care nu se arăta Antihrist în zilele lor, căci Sfântul Pavel vor­beş­te des­pre taina aceasta în chip ascuns, dar n-o numeşte (II Tesaloniceni, 2, 3). E Sfânta Li­turghie sau Jert­fa cea de-a pururi, despre care a grăit Domnul prin Daniil (Daniil 12, 10) şi apoi Însuşi ne-a în­vă­ţat. Ea este cea care opreşte să nu se arate An­ti­hrist sau omul nelegiuirii (II Tesaloniceni 2, 3) de­cât în vremea în­gă­du­ită lui de Dumnezeu. Căci pentru mulţimea fă­ră­delegilor, de mult ar fi tre­buit Dum­ne­zeu-Tatăl să sfârşească lumea, însă Dum­ne­zeu-Fiul, Cel ce este iubirea de oameni şi de toată firea, mereu Se adu­ce pe Sine Jertfă Sfântă înaintea lui Dumnezeu-Tatăl, mij­locind milos­ti­virea de la El.

-   Precum Taina Pocăinţei e un dar al cerului, sub chip smerit, pentru mân­tuirea fie­că­rui su­­flet în par­te, aşa Sfânta Liturghie, marea taină, as­­cunsă iarăşi sub chip sme­rit, mân­tu­ieşte lumea sau o fe­reş­te de ur­gii­le lui Antihrist. Iată de ce, toată lumea ar tre­bui să vie la Sfânta Li­­turghie, că pentru dăinuirea lumii e darul acesta pe pă­mânt.

-   Sfânta Liturghie mai ţine lumea!

-   Când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de ta­re, încât vor zi­ce că nu le mai trebuie Dumnezeu şi Bi­serică şi preoţi, încât va fi săl­bă­ticirea şi ne­bu­nia urii (Lc. 6, 11) peste tot pământul, atunci vine sfârşitul.

-   Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dum­­ne­zeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri. Regele Da­vid, înzestrat deodată cu darul stăpânirii şi cu darul proorociei, a că­pătat o straş­ni­că pedeap­să, numai fiindcă a în­drăznit să numere poporul (II Regi 24). Darul pro­o­rociei i s-a luat o vre­me, iar din popor i-au murit 70.000 de oameni - şi doar el greşise, nu poporul (II Regi 24, 17). Deci, înainte­stă­tă­to­rii şi deţinătorii pu­terii au să dea seama, chiar de venirea sa­­biei du­pă dreptate.

-   Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează des­tinul, au apă­ra­rea lui Dum­­ne­zeu. Când şi-l trădează, să se gă­tească de pedeapsă.

-   El e „acela” care va veni în numele său - nu al lui Dumnezeu - evreu de neam, care va ti­răni sub as­cul­tarea sa tot pământul. Căci „acela” va primi să fie împărat peste stră­lu­ci­rea tuturor îm­pă­ră­ţii­lor pă­mân­tu­lui (Mt. 4, 8-9)... Cel rău vrea să ocupe sca­unul lui Dumnezeu.

-   Rar să găseşti un om care să dea sens religios morţii, adică s-o aş­tep­te cu bucurie, ca pe-o iz­­băvire sigură din împărăţia păcatului.

-   Când sora moarte ne dezleagă de trup, ne face un mare bine, fă­ră să ştim şi fără să vrem. Tot ce e rău în lumea asta: neştiinţă, ne­putinţă, în­­tunerecul, păcatul cu miile lui de ghea­re, prin moar­­te în­ce­­tea­ză. Răul e osândit de moarte, deci moartea ni-i un aju­tor. Nu tru­pul este răul, dar prin moarte se omoară răul cu desăvârşire, de aceea, la vre­me, trupul va în­via din morţi. În moarte-i învierea.

-   Împliniţi-mi dorinţele, sfaturile minime şi vă schimbă Dumnezeu si­tu­aţiile, pro­ble­me­le voas­­tre, fă­ră să fiu eu prezent, căci Dum­ne­zeu e Cel ce le schimbă.

-   Pentru rinichi este nevoie de ceaiuri multe, de lichide multe, pentru spă­larea lor.

-   Dacă laşi tabacul, trece stomacul. Dacă merge moara, toate merg mai bine.

-   Cine este prieten cu paharul, nu are rezultate bune în viaţă. Alcoolul omoară regiuni în­tregi de ce­lu­le nervoase din creier. Şi ajungi să te împrieteneşti cu oameni cu mai pu­ţină judecată.

-   Orice lucrare facem, să o facem ca pentru Dumnezeu, indiferent că este vorba despre pri­e­­­te­ni sau duşmani.

-   Să fim mai buni azi decât ieri.

-   Să nu părăsim credinţa ortodoxă ca să mergem la alte credinţe sau secte, că nu e bine. La po­căiţi este păcat să mergem, pentru că aceştia s-au lepădat de primul bo­tez, de Sfin­tele Tai­ne.

-   Să nu mergem la vrăjitori, căci aceştia sunt ucenicii diavolului.

-   „Fiecare dintre noi duce un ateu în spate, trupul pe care-l avem. De la starea aceasta tru­pească pâ­nă la a face din trup «Templu al Du­hu­lui Sfânt» (I Corinteni 3, 16), de a face din el «Bi­­serica lui Dum­ne­zeu», este de luptat, de cele mai multe ori, o viaţă în­trea­gă”. Deci, tre­buie să ştim că lupta aceasta nu este o luptă de o zi, de două, de trei, ci că tre­buie să avem răbdare, îngă­du­­inţă şi o viaţă întreagă ne tre­buie ca să ajungem la măsura de­săvârşirii.

-   „Firea trupului fiind oarbă, surdă şi mută, nu te poţi înţelege cu tru­pul decât prin os­te­nea­lă şi foa­me. Aceasta, însă, trebuie să fie con­du­să după dreapta socoteală, pentru că s-au făcut şi s-au văzut şi ştim din Pateric că foarte mulţi au căzut şi în dreapta, adică atunci când s-au lup­tat, vrând să ajungă la desăvârşire au căzut în păcat, în mân­drie, în slavă deşartă”. De aceea, spu­ne că trebuie condusă du­pă dreap­­ta socoteală ca să nu ne dă­uneze sănătăţii. Postul şi ru­gă­ciunea sunt două lucruri pe care le avem şi cu care putem să alun­găm pofte­le din noi. Aşa cum spunea şi Părin­te­le foarte pe scurt, dar şi din Sfân­­­­ta Scrip­tu­ră şi din viaţa noastră „foa­mea îm­blân­zeş­te fiarele”. Când înţelegem postul ca pe o sta­re în lupta spre desăvârşire în­seam­nă că începem urcuşul nostru duhovnicesc.

-   „Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastră a so­sit vremea de plată sau is­pă­şi­rea”. De multe ori venim, aici la Pris­lop la Părintele, şi, în general, avem ne­cazuri, avem în­cer­­­cări. „Is­pă­şi­­rea nu-i o pedeapsă de la Dumnezeu, ci un mijloc de în­ţe­lep­ţi­re, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă dreptatea lui Dumnezeu me­reu se ţi­ne între faptă şi răs­plată, putem vor­­­bi chiar de o lege a dreptăţii, ca de o lege mi­los­ti­vă pentru care ne cu­răţim de pe­te­le, fap­te­­lor rele. Dacă răbdăm necazurile de bună voie, ne­um­blând cu ocolirea, ne aju­­tă Dum­ne­zeu, iar de nu vrem să primim cele ce vin peste noi că nu le în­ţelegem, nu ne ajută Dum­ne­zeu, deşi El ar fi vrut”.

Cu alte cuvinte, ... să luăm încercarea ca o binecuvântare.

-   „E ştiut că pentru a scoate un gând rău din inimă trebuie să o învălui de mai multe ori în cu­vântul cel bun ca să o izbăveşti din robia gândului rău. Asta e calea cea mai lun­­gă: calea de la minte la ini­mă”. Ca să-l faci pe om să înţeleagă trebuie să te adre­se­zi ini­mii. Inima, ca să poa­tă să fie luminată, trebuie să fie aşezată în minte.

-   „Când auzi pe cineva făcându-te tobă de blesteme, nu te pripi cu min­­tea şi nu sări cu gu­­ra, răs­­pun­zându-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: «De ce mă ocărăşti?», ci în­trea­­bă-te pe tine: «Oare de ce mă o­că­răşte omul acesta?». În orice caz, răspunde Dum­­­ne­zeu pentru pă­­ca­tele me­­le”.

-   „Încercările nu sunt o pedeapsă, ci o şcoală, lumină pentru mine şi milă de la Dum­ne­­zeu. Că le simţim noi ca suferinţe? Spune Pă­rin­­te­le: De nu le simţim ca atare, n-am în­vă­ţat nimic. Pre­cum plăce­rea e das­călul păcatelor, aşa durerea e dascălul în­ţe­lep­ciunii. Iar din odih­nă pâ­nă acum n-a ieşit ceva de folos”. A făcut lucrul acesta şi toa­te în­cer­că­ri­le şi toate ispitele care i-au venit în viaţă le-a luat şi le-a pus în seama lui Dumnezeu.

-   „Toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El nu­mai le îngăduie şi spa­lă cu ele vi­no­­văţiile noastre. Oamenii nu în­ţe­leg că vindecarea prin necazuri nu do­vedeşte pără­si­rea lui Dum­­­ne­­zeu”. Adesea auzim: m-a părăsit Dumnezeu, mă bate Dum­ne­zeu că am atâtea ne­cazuri în viaţă. Atunci când ai necaz să ştii că Dum­­ne­zeu se milostiveşte de ti­ne: „Ba chiar prin aceea că Dum­ne­zeu are grijă de noi, dacă avem necazuri”. Mântui­to­rul spune: „În lu­me necazuri veţi avea. Îndrăzniţi, Eu am bi­ruit lumea” (In. 16, 33).

-   „Nu fericiţi pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta, căci cu­nos­cân­du-i Dumnezeu că n-au min­te să-I înţeleagă căile, nu le rânduieşte o îndreptare prin încercări în lu­mea aceasta, ci osân­dă în cea­laltă”.

-   „Până nu vom ajunge de aceeaşi părere cu Dumnezeu despre viaţa noastră pă­mân­teas­­că, des­pre cealaltă de pe celălalt tărâm, nu vom avea linişte în suflet, nici unii cu alţii şi nici să­nă­tate în trup şi nici în orânduirea omenească”. Acest lucru ar tre­bui să-l citim şi să-l în­ţe­le­gem foarte bine. Deci, trebuie să ne punem de aceeaşi pă­re­re cu Dum­­­nezeu. Nu pe Dum­ne­zeu să-L punem de acord cu noi, ci noi tre­bu­­ie să fim de acord cu Dum­ne­zeu. Până nu vom fa­ce lucrul acesta nici noi, nici între noi şi nici în societatea noas­tră nu va fi pace.

-   „Trebuie să ne plecăm înţelepciunii atotştiutoare a lui Dumnezeu, Care, în tot ceea ce fa­ce, ur­­mă­reş­te înţelept firea noastră, ori price­pem, ori nu pricepem aceasta. Când ple­­căm capul şi vrem şi noi ce a vrut Dumnezeu, în clipa aceea căpătăm liniştea su­fle­­tu­lui, orice ar fi dat peste zilele noastre”. Atunci când Îl ai pe Dumnezeu, orice gre­u­ta­­te de­vine o binecuvântare şi este foarte uşoară. Mântuitorul spu­nea: „Luaţi jugul Meu că este uşor şi sarcina mea că este uşoară”. De ce? Pentru că Dumnezeu este Cel ce ne poar­tă şi pe noi şi gre­u­tă­ţi­le noas­tre.

-   „Credinţa este un risc al raţiunii, dar nicidecum o anulare a raţiunii; ci, dimpotrivă, o ilu­­mi­na­­re a ei. E o absolvire a sufletului într-un «din­­colo» al lumii acesteia, în spa­ţiul di­vin al e­xis­­tenţei. Con­ştient de această dezamăgire fără să fii mort deloc şi în lu­me, ex­peri­men­te­zi, tră­­ieşti la intensităţi ne­­bănuite sentimentul libertăţii spi­ri­tu­lui. Acum sca­pi de frică. Va ur­ma, apoi, o realitate de o evi­den­ţă ab­so­lu­tă”.

-   „Va lua ţa­ra foc din Prislop!” - şi de la alte mănăstiri, focul spi­ri­tu­al al renaşterii noastre.

 Sursa foto: http://calindragan.wordpress.com/2010/11/28/cuviosul-arsenie-de-la-prislop-afteia/