Urmărind în seara aceasta emisiunea moderată de Liviu Mihaiu pe TVR 1, Între bine şi rău mi-a venit ideea de a scrie acest nou post. Tema discuţiei din această seară: România şi românii, calităţi şi defecte. Invitaţi de marcă şi-au spus opiniile cu privire la această problemă pe care românii o dezbat de ceva timp: Sandra Pralong, Marie Rose Mociorniţa, George Pruteanu, Lucian Georgescu, directorul general PWC România, reprezentantul Comisiei Europene la Bucureşti şi alţii.
Din acest motiv doresc să expun în cele ce urmează un eseu pe care l-am redactat în urmă cu doi ani şi care tratează această temă.
Pentru că ne aflăm într-un moment crucial şi anume cel al integrării în Uniunea Europeană, consider că este prilejul cel mai bun de a aduce în discuţie o temă uitată şi anume cea a psihologiei popoarelor. De ce acest lucru? Fiindcă trebuie să intrăm în această familie de state şi e necesar să ne facem cunoscute defectele şi virtuţile naţionale.
“ Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate întotdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor… Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta…”
Iată cum încerca să contureze una din dimensiunile teribilei tragedii a neamului nostru marele istoric şi om de cultură, Nicolae Iorga. Desigur se vor găsi mulţi care să conteste această viziune idilică asupra evoluţiei noaste ca naţiune. Se vor găsi mulţi care să susţină că am rămas cu nostalgia vremurilor de vitejie medievală şi cu obsesia de victimă constantă a istoriei, nereu-şind să ne eliberăm de mituri care în zilele noastre atât de cântatei integrări europene sunt un jalnic anacronism. Destui sunt cei care să nege aproape tot ce este valoare a spiritului românesc, fiind gata să se închine la orice semn al apusului, apus care n-a reuşit niciodată să ne trateze cu respectul cuvenit , dacă nu cuvenit nouă, atunci măcar bunului lor simţ.
Şi nu de puţine ori ne încearcă o amară mâhnire, aceea de a vedea cum, zi de zi, ceea ce până ieri stătea pe piedestalul valorilor supreme este acum terfelit în noroiul blamului colectiv. Cineva ar putea obiecta că orice sistem axiologic ar trebui să suporte reevaluări, reformulări, re-valorizări. E adevărat, lumea e în schimbare, galopul istoriei e din ce în ce mai rapid, caruselul modelelor se învârte din ce în ce mai nebuneşte, dar un lucru e cert: valorile clasice vor rămâne mereu în picioare. Sub o formă sau alta esenţialul rămâne esenţial.
Tonul vremurilor pe care le trăim nu este cel al depersonalizării totale. Ideea integrării în comunitatea europeană şi mondială prin negarea propriei identităţi este nu numai de un dureros absurd, dar şi de o izbitoare inutilitate.
Beethowen e german, Shakespeare e englez, Khayyam e arab, Tagore e indian… Toate acestea spun multe despre fiecare, permit o localizare imediată, o proiectare pe un fond specific. Şi mai spun că geniile n-au ajuns niciodată nişte apatrizi. Omenirea îşi are punctele sale de referinţă în naţiunile sale. Oare nu e atunci o aberaţie ruşinea de a te recunoaşte român, felul unora de a privi aşteptând izbăvirea de după gard? În primul rând trebuie să ne întoarcem din această nebunie către noi înşine, cu calităţi şi defecte, şi să ne afirmăm cu inteligenţă, iar nu cu infatuare sau cu teamă.
Pentru că ne aflăm în spaţiul psihosociologiei se cuvine să încep acest demers cu câteva precizări de ordin teoretic care ne vor ajuta să clarificăm problema psihologiei popoarelor, cu deosebire cea a poporului român. De aceea noţiunea teoretică pregnantă în această problemă este cea de comportament colectiv, la care se adaugă diversele teorii dezvoltate de psihosociologi de-a lungul timpului. Comportamentul colectiv cuprinde activităţi umane care apar, de regulă, în afara instituţiilor oficiale şi la care participă un număr mare de indivizi ce se influenţează reciproc fie prin relaţii directe, fie de la distanţă. Sintagma “comportament colectiv” acoperă o gamă largă de manifestări umane, în care predominante sunt mecanismele sociopsihologice, începând de la isteria de masă, panica, trecând de la zvonuri, modă, opinie publică şi până la revoltele de stradă şi miş¬cările sociale organizate. Diferitele forme ale comportamentului colectiv pot fi clasificate, în funcţie de natura scopurilor, pe mai multe dimensiuni:de la spontane la conştiente, de la obiective de scurtă durată la cele pe termen lung, de la expresive la instrumentale. Există mai multe teorii care încearcă să explice şi să descrie comportamentele colective. Teoria contagiunii emoţionale, care mizează pe faptul că indivizii, în cadrul manifestărilor de masă, îşi pierd uzul raţiunii şi simţul responsabilităţii personale, se lasă copleşiţi de voinţa mulţimii, fenomenul sugestional fiind dominant, aşa cum îl descrie Gustave le Bon în „Psihologia mulţimilor” (1895).
Teoria emergenţei normelor afirmă că în situaţiile de manifestări colective chiar dacă ele încep cu totul spontan, participanţii dezvoltă, pe parcursul interacţiunii dintre ei, anumite reguli de conduită şi dau semnificaţie acţiunii lor. Altfel spus pe măsura desfăşurării evenimentelor se cristalizează o serie de norme şi obiective, are loc o construire emergentă a realităţii.
Alte două concepte centrale ale analizei de faţă sunt cele de identitate etnică şi psiholingvistică. Termenul de identitate etnică este un construct multidimensional definit prin implicarea în practicile culturale şi activităţile propriului grup etnic,atitudini pozitive faţă de membrii grupului, ataşament şi mândrie etnică, sentimente de securitate determinate de apartenenţa grupală. Acest concept designează sentimentul de sine definit în termeni etnici, în termenii unui grup dintr-un context mai larg, care pretinde o obârşie comună şi împărtăşeşte unul sau mai multe din următoarele elemente: cultură, religie, limbă, rudenie sau loc natal; include şi o componentă dinamică, reprezentată de măsura în care un individ şi-a cristalizat sentimentele conexate propriei etnicităţi. Cel de-al doilea termen important este cel de identitate etnolingvistică, identitate care este determinată de comunicarea între grupurile etnice şi accentuată nu doar de grupul de apartenenţă atribuit participanţilor în funcţie de criteriile externe, ci şi de gradul în care interlocutorii îşi declară, într-un anumit mod, apartenenţa etnică diferită în timpul întâlnirii.
Apropiindu-mă astfel cât mai mult de subiect trebuie să precizez numele câtorva personalităţi din aria psihologiei, sociologiei, antropologiei şi sociobiologiei care au abordat cu mult talent şi spirit critic problema psihologiei poporului român: Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, Constantin Rădulescu-Motru, Dimitrie Drăghicescu, P.P.Negulescu, D.D.Roşca, Lucian Blaga, Dimitrie Gusti, Petre Andrei, Nichifor Crainic, Emil Cioran, Mihai Ralea, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, George Călinescu, Nicolae Paulescu. În contemporaneitate, subiectul se reia deoarece ne aflăm din nou într-un momentul crucial al naţiunii noastre şi anume acela al unei importante alegeri: integrarea României în Uniunea Europeană, o decizie ce nu putea fi evitată. Acum e momentul să cântarim cu atenţie care ne sunt punctele tari şi punctele slabe cu care dorim să fim parte a acestei uniuni de state europene, dar să vedem şi care sunt oportunităţile şi riscurile acestei integrări. Este momentul în care trebuie să fim în cea mai mare măsură să ne evaluăm şi reevaluăm identitatea naţională şi să intrăm cu un deplin sentiment de dem¬ni¬tate în cadrul U.E.
Pentru că subiectul este unul foarte vast, nu am să realizez o tratare exhaustivă a acestuia, ci am să fac trimiteri la unele din operele marilor autori enumeraţi mai sus.
Neagoe Basarab, realizează un veritabil ghid de conduită pentru fiul său Teodosie, în cartea sa „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Imaginea omului în opera lui Neagoe Basarab este o veritabilă sinteză între tradiţia medievală şi modernitatea care avea să urmeze. Sfaturile sale de fapt nu îl privesc doar pe fiul său, ci sunt o analiză de o foarte mare fineţe a poporului român din acele timpuri. Cele mai importante virtuţi care ar trebui să-l caracterizeze pe fiecare român ar fi după părerea sa următoarele: înţelepciunea, judecata raţională, stăpânirea de sine, comportamentul moderat, viaţa cumpătată, modestia şi demnitatea, dreapta măsură şi pacea socială. Observăm că este vorba de valori care au fost mereu preţuite în cultura română şi mentalitatea noastră.
Alt moment important al analizei psihosociologice a trasăturilor românilor este determi¬nat de opera marelui savant Dimitrie Cantemir care în două din operele sale anlizează cu precizie această problemă. Este vorba de Hronicul şi Descrierea Moldovei, două lucrări de referinţă a lui Cantemir. El preia şi amplifică ideile cronicarilor, le refundamentează teoretic şi istoric. Cantemir este puntea de legătură între epoci şi catalizatorul noilor codificări ale ideii naţionale. Un loc aparte în această radiografie a spiritului naţional îl are lucrarea Descrierea Moldovei, elaborată de Cantemir în 1716, la cererea Academiei din Berlin. Este o lucrare structurată în trei părţi: partea geografică, partea politică şi partea a treia care se referă la organizarea religioasă, la limbă, la scriere şi la starea învăţământului. Capitolul 17 al lucrării în discuţie e unul din cele mai controversate pentru că savantul face o anliză la rece a poporului său fără a-l lăuda aşa cum era de aşteptat, ci făcându-i o critică destul de dură. Astfel el afirmă tranşant că în cazul moldovenilor în afară de credinţa cea adevărată şi de ospeţie nu găsim prea lesne ceva a lăuda. În mod paradoxal el crede că trăsătura fundamentală a moldovenilor este lipsa de măsură. Moldovenii nu sunt constanţi nici în modul de ducere al războiului, uită uşor duşmăniile, dar nici prietenia nu o ţin prea mult, sunt petrecăreţi, iubesc băutura, iubesc viaţa, dar sunt fatalişti şi nu sunt iubitori de învăţătură. Iată nişte sentinţe grele pentru secolul XVIII. Este un tablou negativ, îngroşat, apăsat, care vin parcă să certe această fire dezordonată a neamului său. Se pune întrebarea ce l-a determinat pe Cantemir să relizeze un astfel de tablou. O interpretare de ordin filosofic şi istoric avansează Constantin Noica. El consideră că viziunea critică a lui Cantemir vine din faptul că el proiectează asupra românilor un sistem de valori occidental. Cantemir era practic prins între dragostea de neam şi dragostea de adevăr.
Spre deosebire de părerile, de altfel foarte bine conturate a celor doi mari conducători şi oa¬meni de cultură, Neagoe Basarab şi Cantemir, concepţia lui Constantin Rădulescu-Motru este deja una care vine din partea unui specialist, a unui om care a avut preocupări intense pe această temă. În concepţia lui Motru, studiul psihologiei etnice este legitimat de realitatea naţională din România, o realitate nu numai specifică prin ineditul firesc al naţionalităţii române, dar şi datorită com¬plexităţii relaţiilor interetnice în graniţele Regatului Român şi în statele unde erau înglobate teritorii locuite majoritar de către români. Sufletul românesc se distinge, deci, prin particularităţi cu rol esenţial în determinarea modului de a gândi şi de a acţiona al românului. Motru s-a afirmat din primele sale manifestări publice drept un gânditor cu o viziune europeană asupra problemei naţionale. Format în atmosfera spirituală a Europei de la sfârşitul secolului trecut dominată de dezbaterile privind principiul naţionalităţilor şi drepturile individului, Rădulescu-Motru a conceput etnicul ca realitate psihologică ce fiinţează într-un mediu cultural. Dimensiunea esenţială a operei lui Rădulescu-Motru este studiul psihologiei românului. Acest mare om de cultură care a fost Motru, a precizat un lucru semnificativ şi anume acela că sufletul românesc este altceva decât sufletul individual al românului, şi acesta oferă românilor continuitate şi durată istorică.
Iată, deci, exprimată teza substratului psihologic etnic al dezvoltării noastre istorice. Timpul istoric românesc este identificat în profilul psihologic al românilor. Cea mai mare parte din trăsăturile atribuite românului sunt, în fapt, determinate de dependenţa sa de grup. Există în opera lui Motru un principiu metodologic important: evaluarea pozitivă a trecutului, a istoriei naţionale şi concomitent, examinarea acelor elemente necesare pentru evoluţia viitoare a naţiunii române, care nu pot fi aceleaşi cu cele din trecut. Astfel, Motru remarcă drept trăsătură esenţială a românului sufletul său gregar, o stare impusă de împrejurări şi tradiţii. Gregarismul, susţine Motru, este anterior culturii, iar producerea lui se face întotdeauna prin imitaţie, ceea ce determină lipsa oricărei iniţiative personale sau a unui activism social. Ceea ce este interesant la Motru este faptul că surprinde calităţile şi defectele neamului său cu un spirit analitic, incisiv, pătrunzător reuşind să evalueze cu o deosebită intuiţie şi inteligenţă sufletul poporului său. Ceea ce trebuie reţinut de la Motru este faptul că el observă modul de gândire a românilor în cadrul grupului, în colectiv. Sunt o serie de trăsături pe care le vom observa şi la alţi autori. Cea mai importantă rămâne întrebarea lui Motru ce trebuie să facem şi ce nu trebuie să facem.
Un alt spirit luminat al neamului nostru, profesorul Dimitrie Drăghicescu a realizat şi el un studiu de profunzime de psihologia poporului român. Trăind şi el la fel ca şi Motru într-o perioadă de puternice frământări sociale şi de definire a identităţii naţionale Drăghicescu surprinde nişte aspecte esenţiale ale poporului nostru. Spre deosebire de Constantin Rădulescu-Motru care în efortul său ştiinţific era orientat în special spre analiza practicilor politice ale vremii, Drăghicescu a fost cu mult mai ambiţios în intenţiile sale şi ne apare dominat de realizarea unei pa¬no¬rame istorico-spirituale a poporului nostru. Desele convulsiuni ale istoriei au produs o tendinţă de instabilitate şi de nedesăvârşire a sufletului românesc. Evenimentele care au venit ca o avalanşă peste poporul nostru nu ne-au dat răgazul necesar de a ne finisa lucrurile începute şi nici de a desăvârşi anumite proiecte ce vroiam a le realiza. Permanent ameninţat de invazii şi continuu supus unor vicisitudini ale vremurilor, românul- consideră Drăghicescu- nu şi-a putut elabora un model statornic de muncă şi de viaţă şi nici n-a dobândit un stil ordonat de a se manifesta. Drăghicescu vorbeşte de două categorii de manifestări socio-psihologice între care s-au produs reacţii complementare. O primă categorie am putea-o numi anxietatea istorică şi care rezultă din actele de represiune continuă ce s-au exercitat asupra păturilor de bază ale societăţii româneşti şi care au reacţionat printr-o conduită de evitare. Cea de-a doua categorie de manifestări poate fi numită după cum spunea Blaga noncooperare cu istoria. Marele filosof, dominat de patosul românesc arăta că permanentele intruziuni străine în spaţiul nostru etnic au diminuat sensurile etnocentriste şi au făcut posibilă „involuţia duhului românesc”. Drăghicescu echivalează acest fenomen cu un instinct de conservare. Ceea ce trebuie apreciat în opera lui Drăghicescu este faptul că îşi organizează foarte bine demersul metodologic şi reuşeşte să închege o teorie unitară despre poporul său. Este deosebit de interesant primul capitol unde întâlnim elemente de psihologie comparată a popoarelor. El îşi propune să înfăţişeze într-o lumină vie materialul sufletesc primordial ce a intrat în compoziţia psihologiei noastre etnice.
Şi pentru că ne aflăm în zona iluştrilor noştri oameni de cultură care ştiu să îşi analizeze obiectiv propriul popor nu pot să îl uit pe Mircea Vulcănescu, cel care în lucrarea Către fiinţa spiritualităţii româneşti priveşte cu un ochi critic omul românesc. Aş vrea să utilizez chiar propriile sale cuvinte pentru a putea să observăm modul în care gândea acest mare sociolog. El încearcă să explice care sunt acele trăsături fundamentale care stau la baza neamului românesc şi dă o definiţie foarte interesantă a neamului şi analizează cu atenţie elementul psihologic, sufletesc al românilor şi ispitele la care au fost ei supuşi de-a lungul timpului. Ceea ce constituie un neam este o realitate care stă la încheietura metafizicei cu istoria, o unitate de soartă, de destin în timp, unitate pentru care pământ, sânge, trecut, lege, limbă, datini, obicei, cuget, credinţă, virtute, muncă, aşezăminte, port, dureri, bucurii şi semne de trăire laolaltă, stăpâniri şi asupriri constituiesc doar chezăşii, semne de recunoaştere, peceţi, temeiuri, spunea Mircea Vulcănescu. Suportul acestui neam variază de la o vreme la alta, cu semnul principal de recunoaştere al celor ce-l alcătuiesc. Actual, neamul nostru este ceea ce vom fi noi în stare să facem din el. Cât de actuale sunt aceste cuvinte. Autorul spune că pentru fiecare din cei care avem temeiuri să ne simţim români, neamul se înfăţişează ca o chemare. Istoriceşte neamul nostru e fără îndoială extrem de complex. De aceea Vulcănescu ne îndeamnă să luăm la cunoştiinţă această complexitate şi să o analizăm. Mai apare apoi un adevăr în spusele lui Vulcănescu: Românii au admirat şi criticat totdeauna alte popoare. De ce? Tocmai datorită puternicului spirit de observaţie şi spiritului critic. O altă întrebare fantastică la care dă răspuns acest sociolog de mare calibru este aceasta: Comportarea românului printre străini ne-ar putea confirma existenţa acestuia? Românul printre străini are o serie de însuşiri foarte curioase. Admirator al caracterului dintr-o bucată, oriunde ar fi; scârbit de compromisuri, cu ochii la stele, românul în realitate se acomodează, caută să uimească prin sclipire şi nu se ţine de cuvânt, dând astfel, printre străini, mai ales în Apus, o stranie impresie de secătură seducătoare, de minte corectă, gata la orice expedient, cu inimă bună din fire, dar pus pe orice să străbată spre a străluci.
Ultimele cuvinte ale studiului Omul românesc, ne dau un sfat prietenesc de care am putea ţine cont şi acum în contemporaneitate: Se zice că, odinioară, turcii obişnuiau să pună-n cisme, când plecau de acasă din pământul ţării lor, spre a nu păşi niciodată decât pe pământul ţării lor. Să luăm şi noi în sufletul nostru ceva din sufletul acestei ţări. Şi atunci în orişice domeniu ne vom avânta, suntem siguri că la capătul drumului ne vom recunoaşte în de noi, români, aşa cum se vor recunoaşte alţii!
Făcând trecerea spre un alt mare nume, al sociobiologiei româneşti, Nicolae Paulescu, trebuie să precizez că este unul dintre singurii specialişti care se ocupă de această temă, şi care ne propune şi câteva soluţii pentru a depăşii momentul critic în care s-a aflat poporul nostru: găsirea unui echilibru între patimi şi virtuţi astfel încât să reuşim să ne definim ca naţiune. Românii au nenumărate virtuţi, calităţi specific naţionale care fac posibilă o renaştere naţională fantastică: vitalitatea (forţa vieţii) - românul este un tip al vieţii, al supravieţuirii în orice condiţii-, inteligenţa vie, creatoare - românii au o inteligenţă creatoare, nu speculativă, care trebuie exploatată - , românul este un tip foarte harnic şi atunci se pune întrebarea de ce am pierdut acest cult al hăr¬niciei şi al muncii - soluţia ar putea fi una extrem de simplă aceea de a vedea şi de a imita şi nevoia care îl învaţă şi pe leneş să fie harnic - , curajul - care se manifestă în cadrul colectivităţii.
În contemporaneitate există preocupări în domeniul psihologiei poporului român din partea unor psihologi şi sociologi precum Aurora Liiceanu, Constantin Schifirneţ, Daniel Barbu, Petru Iluţ, Septimiu Chelcea sau Ilie Bădescu. Dar aş vrea să aduc în discuţie un autor mai puţin cunoscut şi anume Beniamino Faoro prin cartea Românul şi felul lui de a fi. Un autor practic necunoscut şi fără o specializare în domeniul psihologiei sociale sau al sociologiei, dar cu un spirit fin de observaţie a reuşit să construiască un tablou cu nenumărate aspecte a poporului român, cu atât mai important cu cât este realizat de un străin. El s-a născut în România, lângă Sibiu. Faoro şi-a petrecut copilăria în România, unde, până la vârsta de douăzeci de ani, a absolvit Şcoala primară şi Liceul. A urmat apoi studii universitare în Italia şi Elveţia, specializându-se în Inginerie Mecanică-Electronică şi Inginerie de Construcţii. Este profesor de Drept Internaţional, actualmente preşedinte al Camerei Europene a Experţilor, pentru România şi Republica Moldova. În această remarcabilă şi îndrăzneaţă tentativă, Beniamino Faoro este coautor şi „tovarăş de aventură’’ cu inginerul Ion Mărginean, om al locurilor şi fin observator al realităţilor contemporane. Cei doi autori surprind cu foarte mult talent atât calităţile cât şi defectele românilor, şi ceea ce e surprinzător e faptul că analiza e în profunzime realizată, pe profesii: ţăranul, muncitorul, maistrul, inginerul, profesorul, preotul, bancherul etc. Acest mod de a se comporta al românilor în diverse profesiuni e caracterizat cu multă claritate. Există un capitol special dedicat schimbării mentalităţilor, un capitol extrem de interesant în care se surprind aspecte esenţiale din viaţa românilor care trebuie schimbate. Iar în ultimul capitol se face o adevărată compilaţie a caracteristicilor generale ale românilor.
Problematica abordată mai sus, este cu atât mai importantă dacă ţinem cont de faptul că lumea se află într-o etapă importantă de transformări globale, iar Europa se află într-un proces de integrare a statelor europene. Putem aprecia procesul de integrare europeană ca un adevărat proces de germanizare a Europei şi ca atare putem presupune că toate instituţiile germane şi modelul economiei sociale de piaţă se vor impune în Uniunea Europeană. Ca atare, se impune o conştientizare a defectelor şi virtuţilor naţionale, precum şi căutarea remediilor pentru a crea o naţiune română responsabilă şi activă în cadrul Uniunii Europene. Ar fi interesant să se efectueze un studiu aprofundat asupra conceptelor germane de „societate formată” şi de „irenică socială”, care ar putea contribui la o reconciliere a diferitelor viziuni ale grupurilor din societate şi a diferitelor concepţii despre naţiune. Irenica socială contribuie la apropierea unor puncte de vedere diferite şi se aplică pentru reconcilierea diferitelor concepţii despre viaţă, a ideologiilor şi religiilor existente în interiorul hotarelor naţionale. Se poate realiza o adevărată educare a acestor calităţi şi o îndreptare a defectelor prin introducerea unei discipline liceale, chiar şi universitare de psihologia poporului român. Preocuparea noastră a tuturor pentru această temă ne poate ajuta să depăşim această problemă.
Studiile asupra reprezentării Celuilalt au luat amploare în contextul postmodernismului global care valorizează diferenţa, multiplicitatea, eclectismul într-o societate a informaţiei şi a comunicării. Postmodernismul global promovează o deschidere ambiguă faţă de diferenţă şi periferie, pluralismul cultural şi descentrare a marilor naţiuni apusene. Fenomenul nu este unilateral. Lui i se opune rezistenţa împotriva diferenţei, încercarea de a restaura canonul civilizaţiei apusene, asaltul contra multiculturalului, întoarcerea la metanaraţiunile istoriei, limbii şi literaturii drept garanţi ai identităţii şi culturii naţionale, apărarea absolutismului etnic şi cultural. Formula ideală care să pună în acord proiectul globalizării cu păstrarea identităţii naţionale şi culturale, a centrului cu marginea, rămâne nodul gordian al teoriei şi practicii noii arhitecturi mondiale. Sentimentul identităţii fie general europeană, fie naţională, este mult prea puternic pentru a fi ignorat. Nici chiar corporaţiile transnaţionale nu vor reuşi să izoleze vocile individuale pentru a le topi într-o voce unică, dominantă, politic şi economic. Realizabilă este însă comunicarea internaţională şi interculturală, dincolo de frontiere şi interese, nepermiţând închistarea într-o identitate ostilă diferenţei.
Compania de educatie manageriala Codecs lanseaza in aceasta toamna prima scoala de resurse umane din Romania, in parteneriat cu una dintre cele mai importante institutii europene din domeniu - Chartered Institute of Personnel and Development (CIPD).
