În
ultimul sfert de veac, au fost 10 crize economice, ne informează
primitorul Premiului Nobel în economie, Joseph Stiglitz. În toate
acestea, subliniază el, principalul factor care a dus la izbucnirea
crizei a fost „liberalizarea pieţelor de capital” (Stiglitz, 2003, p.
162). Şi mai precizează Stiglitz: „a devenit tot mai evident (în
temeiul analizei acestor crize - n.n. I.B.) că liberalizarea pieţelor
de capital reprezintă un risc asumat inutil. Chiar şi
atunci când ţările au bănci puternice, o piaţă bursieră matură şi alte
instituţii pe care multe ţări asiatice nu le aveau, riscurile pot fi
enorme” (ibidem).
Lucrul
tulburător în această dezvăluire ţine de faptul că un mare economist, o
minte de excepţie a lumii noastre, gândeşte, iată, de la polul opus
faţă de „gânditorii metropolei”, cei care văd lumea cu „ochii
metropolei”. Or, la polul opus este „periferia” sistemului mondial
modern. „Ochii periferiei” văd lumea „realist” şi profetic. Periferia
este o „parte a soluţiei”, metropola este o „parte a crizei”, a
maladiei. Periferia ştie cum se poate vindeca lumea, dar nu e chemată
la capul bolnavului, metropola stă la capul bolnavului, urmează tot
felul de reţete, dar nu ştie şi nu poate să-l vindece. Este un
medic neputincios. O spune atât de răspicat acelaşi mare gânditor şi
medic al economiei mondiale, I. Stiglitz: „Percepţia existentă în
majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, percepţie pe care o
împărtăşesc şi eu, este aceea că FMI a devenit el însuşi o parte a problemei în loc să fie o parte a soluţiei” (ibidem, p. 159). FMI este ochiul metropolei,
se legitimează drept „medicul” ei pentru economia lumii, or, lumea
afectată (de crize endemice şi convulsii ucigătoare) vede în FMI un fel
de „ciumă”, cum remarcă Stiglitz: „Mai mult, în unele ţări aflate în
criză, oamenii de rând, ca şi multe oficialităţi guvernamentale şi
oamenii de afaceri continuă să se refere la «furtuna» economică şi
socială care i-a lovit cu termenul «FMI» - ca şi cum ar spune «ciuma»
sau «Marea Criză». Faptele istorice sunt datate înainte şi după «FMI»,
la fel cum ţările devastate de un cutremur de pământ sau de un alt
cataclism natural datează evenimentele «înainte» şi «după» cutremur”
(idem, p. 159).
În fapt, fenomenul
în care metropola, prin „creierul” ei (FMI şi Trezoreria americană),
şi-a pus toată speranţa şi toată profeţia, adică în creşterea de şapte
ori, într-un interval de numai şapte ani (1990-1997), a volumului
fluxului de capital privat dinspre ţările dezvoltate spre cele mai
puţin dezvoltate, a fost spulberat de criza care s-a declanşat
la 2 iulie 1997 şi care a împins lumea spre pragul prăpastiei. Şi, la
pragul acela de timp, de la pervazul crizei eurasiatice, încă nu se
zărea marea criză care va lovi ca un tsunami lumea întreagă,
la doar 10 ani după prăbuşirea bahtului tailandez şi, deci, după criza
din ‘97. Zona cu cea mai neaşteptată dezvoltare, Asia de Sud-Est, prin
„mobilizare internă” şi prin injecţiile „capitalului străin” a fost
împinsă în criză, zice Stiglitz, tocmai de „reţetarul FMI” („Dată fiind
rata înaltă de economisire, ţările din Asia de Est nu aveau nevoie de
capital suplimentar, şi totuşi, la sfârşitul anilor 1980 şi începutul
anilor 1990, această liberalizare le-a fost impusă şi lor” - pp.
161-162). Efectul: în 1998, deci la un an de la declanşarea crizei, „PIB
a scăzut în Indonezia cu 13,1%, în Coreea cu 6,7%, în Tailanda cu
10,8%” (ibidem, p. 160), iar efectul social era devastator: băncile se
închideau şi rata şomajului şi a sărăciei atinsese proporţii
înspăimântătoare: a crescut de patru ori în Coreea de Sud, de trei ori
în Tailanda şi de 10 ori în Indonezia. În doar un an, în Indonezia, de
exemplu, „15% dintre bărbaţii care lucrau în 1997 îşi pierduseră slujba
până în august 1998″ (p. 159). Cât priveşte rata sărăcirii, aceasta
atinge praguri de catastrofă: în Coreea de Sud „numărul săracilor din
mediul urban aproape s-a triplat, aproximativ un sfert din populaţie
fiind cuprinsă de sărăcie; în Indonezia, numărul săracilor s-a dublat,
în unele ţări precum Tailanda oamenii daţi afară de la serviciile pe
care le avuseseră la oraş s-au întors la ţară, de unde veniseră” (p.
159).
În
ţări ca România, Rusia, Iugoslavia (fostă), efectele acestor politici
au fost încă mai devastatoare. Sărăcia apăsătoare din România după
primii zece ani de „reforme inspirate de reţetele FMI”, cuprinsese 40%
din populaţie, retromigraţia (întoarcerea în rural a celor ce şi-au
pierdut slujbele ori au ieşit la pensie) atingea deja proporţii foarte
mari, ceea ce înseamnă o infuzie de bătrâneţe şi de „dependenţă” în lumea rurală, accentuându-i dificultăţile şi aşa uriaşe.
Sisteme
întregi, comunităţi şi instituţii „îmbătrânesc”, nu doar persoanele.
Partidele şi, deci, parlamentele sunt fără de energie naţională, ceea
ce este semnul bătrâneţii; singura ţară care a admis pe scena politică
un partid tânăr, naţionalist, a fost Ungaria, unde un astfel de partid a
dat şi un prim-ministru, în persoana lui Orban, omologul lui M.
Munteanu de la noi, care nu numai că n-a fost încurajat să creeze un
astfel de partid (Mişcarea pentru România, pe care o crease, pe care am
încercat eu însumi s-o susţin), ba, din contră, a fost supus unei
operaţii de stigmatizare continuă şi de marginalizare, ceea ce a făcut
din persoana sa o mare notorietate, dar, din păcate, o popularitate
redusă. Efectul propagandei dăduse roade şi osificarea instituţiilor
puterii n-a mai putut fi oprită după aceea (osificare atestată de
circulaţia aceloraşi figuri în cadrul segmentului elitei guvernante, pe
care nimeni şi nimic nu i-a putut clinti, nici pe ei, nici ideile
eronate pe care le-au promovat cu ardoare religioasă, etalând un efect
straniu de împietrire a sensibilităţii şi a gândirii politice).
Dezindustrializarea şi retromigraţia rurală, la care se adaugă o
prăbuşire a ratei medii potenţiale a fertilităţii cu 80-90% în primii
13 ani de „reforme”, sunt celelalte faţete ale acestui deceniu de
neistovit declin, pe care FMI îl anunţase ca pe un deceniu al marii
speranţe şi al marelui triumf.
Evident, ca şi în alte zone ale lumii, FMI şi instituţiile europene au mutat
cauzele eşecului la „localnici” şi a început o operaţie de
„desfigurare” şi de culpabilizare, care atinge culminaţia în promovarea
ideologiei „corupţiei structurale”, atribuită unei inducţii
„etno-spirituale”, unor metehne specifice, chipurile, românilor şi
balcanicilor în genere. Guvernamentalii au intrat în joc, au consimţit,
în genere (cu excepţiile de rigoare) la această operaţie de
culpabilizare, nesesizând „efectul pervers”, care, acum, îi atinge chiar
pe ei. În realitate, „corupţia” e o glumă pe lângă marile probleme pe
care le are ţara şi „capitalismul” produs de „reţetele FMI” (ale
„reformei” prin privatizare şi liberalizarea pieţei capitalului), care
este, în fapt, un „capitalism prădalnic”, cu o componentă „speculativă”
dezastruoasă, cu diminuarea spre anihilare a oricărei „libertăţi” naţionale
(de reacţie şi de intervenţie), astfel că guvernele au prezidat mai
degrabă „guvernări cu ochii închişi”, adică au fost împinse într-un
„handicap vizionar” (indus în mare măsură de „ochelarii” metropolei,
adică de „vederile” împrumutate de la instituţii precum FMI). Procedând
astfel, guvernele s-au expus unei „predicţii autodistructive”,
anihilându-şi practic puterile de intervenţie reală şi temeiul
adevăratei responsabilităţi. Aceste guverne nu sunt nici măcar
răspunzătoare pentru ceea ce se întâmplă. Primul guvern care va îndrăzni
să arunce la coş, oricât de nezgomotos ar face-o, reţetele primite de
la marile instituţii „binevoitoare”, va fi şi cel dintâi guvern cu
adevărat „responsabil” (adică în capacităţi reale de răspundere).
Sursă: Revista CLIPA
No comments:
Post a Comment