Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!

Voinţa neamului (Ioan Neniţescu)

Ţara mea (Ioan Neniţescu)

Ţara mea şi mândra mea

Viaţa Sf. Ap.Andrei

Acatistul Sfantului Apostol Andrei 30 noiembrie

23 de ani de la trecerea la Domnul a marelui duhovnic Arsenie Boca

Sfaturi şi îndemnuri ale Cuviosului Arsenie Boca

-   Păcatele se înregistrează în codul genetic al fiecăruia.

-   Să nu credeţi ca veţi intra după moarte întru Împărăţia în care n-aţi trăit pe pă­mânt!

-   Sufletul e trimis de Dumnezeu în momentul conceperii şi Dumnezeu sin­gur, ştie ce va fi cu copi­lul acela, cu ce capacităţi ar fi venit în lu­me şi ce va fi şi ce va face în lu­me. Numai te tre­­zeşti la bă­trâ­­ne­ţe cu is­păşirea pentru copiii pe care nu i-ai lăsat să se nască sau chiar i-ai a­vor­tat.

-   Cei ce cred nu au voie să nu creadă. De aceea, când fac rău, Dum­ne­zeu îi pe­dep­seşte, ca să nu mai poată lucra nimic, pentru ca să-şi vină în fire şi să-şi re­vi­zuiască po­zi­ţia, ati­tu­di­nea faţă de Dum­ne­­zeu.

-   Numai cât necaz îi trebuie omului ca să se mântuiască dă Dum­ne­zeu omului. Este cu drep­­­t­a­te să tragi scurta (necazul) pentru ne­cre­dinţă. Când omul îşi re­vi­zuieşte po­zi­ţia faţă de Dum­­­ne­zeu, faţă de Domnul Iisus Hristos, faţă de Bi­se­rică, atunci şi Dum­nezeu va fi cu el. Va fi mai greu de copiii celui ce nu-şi re­vi­zuieşte poziţia faţă de Dum­­nezeu.

-   Diavolul prezintă patimile din om ca plăcute şi uşoare.

-   Nu suntem din maimuţă; dar mergem cu paşi repezi spre ea.

-   Atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâ­ta vreme a­târ­nă pe­deapsa lor asu­pra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viaţa noas­tră. De în­da­tă însă ce măr­tu­ri­sim păca­te­­le şi vino­vă­ţia, primejdia morţii o în­lă­tu­ră Dumnezeu de deasupra noas­tră.

-   Toţi avem o genă oncogenă şi ne putem îmbolnăvi de mai multe ori fă­­ră să ştim, dar prin spo­veda­nie sinceră şi împărtăşirea cu Sfân­ta Eu­­­haristie ne refacem. Trebuie să ne în­tărim cu Sfintele Tai­­ne, cu e­ner­­­gie duhovnicească, capabile să stă­vilească anar­hia din cre­­ier şi din or­ga­nismul nostru. Fac­torul supranatural se dovedeşte ca­pabil de atâtea ori să ne sca­­­pe din mul­te încurcături.

-   Cea mai primejdioasă este mândria sfântului, de aceea sfinţii ade­vă­ra­ţi sunt cei ce nu ştiu că sunt sfinţi, ce ţin morţiş că-s păcătoşi.

-   Nici o patimă nu vrea să părăsească firea fără nevoinţe, adică silinţe ale conştiinţei în­tărite de vo­in­­ţă. Din pricina acestei lupte între con­vin­­­geri şi patimi, călugăria e dă­tătoare de har şi numărată la Taina Po­­­căinţei.

-   Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine. Cea mai lungă cale este ca­lea ca­re du­ce de la urechi la inimă.

-   Toate rugăciunile sunt bune; e mai bună rugăciunea vameşului: „Doamne Iisuse Hris­­­toa­se, Fiul lui Dummnezeu, miluieşte-mă pe mi­ne păcătosul”. Ia-o în braţe în orice mo­ment.

-   Mai bine o rugăciune pentru cel care înjură, decât o observaţie.

-   Înainte de o primejdie mare să se citească Acatistul Mântuito­ru­lui trei zile, timp în ca­re să nu se mă­nânce şi să nu se bea nimic.

-   Mai multă rugăciune către Sf. Înger Păzitor.

-   Mai mare este omul în genunchi, decât în picioare.

-   Soluţia nu e de a aduna totul în tine, de a încerca să rezolvi tu totul; fă­ră ajutorul su­prana­tu­ral te va face să explodezi.

-   Mi se pare că factorii esenţiali ai vieţii sunt instinctele primordiale, pro­funde, ale omu­lui: de în­mul­­­ţire, de nutriţie, de îmbrăcăminte, de foa­­­me, uneori mult mai pu­ter­ni­ce decât raţiunea şi cre­din­ţa. De a­ceea trebuie să ţinem seama de aceşti factori esen­ţiali ai vieţii, ţi­nân­­du-i în  echi­­l­i­bru, cu raţiu­nea şi credinţa. Soluţiile de mijloc nu pot de­păşi crizele existenţei, tragedia omului.

-   Fapt e că credinţa e o asceză a raţiunii.

-   Lepădarea de lume are două trepte. Întâi ne lepădăm de lumea din afară şi de tot ce ne-ar pu­­­tea ţine legaţi de ea. În al doilea rând ne le­pă­­dăm şi de toate asemănările noas­tre lăuntrice cu lumea. Aces­tea sunt patimile, năravurile şi toate slăbiciunile noastre personale. Să de­­­­să­vâr­­­şim lepădarea de lu­me cu lepădarea de sine. Lepădarea de lu­me e o convingere, pe care po­ţi s-o ai şi-n mijlocul lumii stând, pre­cum poţi să n-o ai în adâncul pustiei petrecând.

-   Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.

-   Toţi cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de pri­mej­dii, căci sub orice plă­­cere e în­co­lăcit un şarpe.

-   Să nu vorbeşti niciodată despre proiectele tale, căci cel rău ştie doar ce vorbeşti nu şi ce gân­deşti şi ţi le nimiceşte.

-   Dreapta socoteală îi mai mare ca postul, dar cu ascultare de du­hov­nic... Iar dacă va ve­ni asu­pra ta vreo furtună şi vreo clătinare, acestea vor fi pe măsura neascultării tale.

-   Căci pe cel ce ascultă cu adevărat, nici diavolul însuşi, spun Părinţii, nu-l poate vă­tă­ma.

-   Când eşti împrăştiat, nu-i bine.

-   Păstrarea capacităţii de încadrare în disciplină a unui suflet, face do­va­da ar­mo­niei şi valorii sale.

-   Un organism topit cu postul nu mai are putere să schimbe con­vin­ge­ri­le conştiinţei.

-   Mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale minţii. Pos­tul lu­crează şi asu­pra aces­to­ra.

-   Să-mi ţină Dumnezeu credinţa de copil.

-   Să căutăm Ierusalimul din noi, nu cel din Israel.

-   Cel cu un talant, din Sfânta Evanghelie, are numai botezul şi talantul lui i se va da ce­lor fără botez, dar cu fapte.

-   Bolile încep de la suflet, de la minte, de la concepţia despre lume, de la dezechilibrul min­tal.

-   Paralizia loveşte de obicei pe cei nesătui de avere şi poate fi moş­te­ni­tă.

-   De obicei pătimesc de cancer cei care nu postesc niciodată. Can­ce­rul încă nu are leac şi apa­re fără alte explicaţii, decât ca o frână pe­dep­si­toa­re a desfrânării stomacului.

-   Se vede că prin el se pedepseşte lăcomia mâncărilor şi obârşia des­­frâ­­nării.

-   Bătrâneţea-i un cavou ajutător... Să nu cârtim la necazuri.

-   Fumatul slăbeşte nu numai plămânii, ci şi mintea omului, încât cre­dinţa nu o mai ve­zi atât de curat.

-   Cei bolnavi să ţină regimul bolii în loc de post.

-   Pe cei necununaţi să nu-i împărtăşeşti.

-   Părul pe ochi la băieţi şi fete le strică şi mintea.

-   Copiii - şcolari să se culce la ora 22 seara şi să se scoale la ora 5 di­­mineaţa, ca să poa­tă în­­văţa. Şi să se ferească de prieteniile re­le. [nu­mai în timpul somnului dintre orele 22-24 or­ga­nismul u­man produce un hormon de creştere şi refacere a celulelor. Când dor­mim în afara acestor ore, ce­lu­lele (şi organismul întreg) se odih­nesc, dar nu se re­pa­ră, nu se re­fac. Re­­zul­ta­tul: cei ce nu dorm între 22-24, îmbătrânesc mai re­pe­de şi nu au detentă (spon­ta­­nei­ta­te) fi­­zi­că şi mentală]

-   Tinerele fete, după 20 de ani să se căsătorească, să nască copii, căci ispitele mari sunt. Sin­gu­­răta­tea nu e bună: şi o fată poate cădea uşor.

-   Examenele se iau mai uşor în stare de înfrânare, de castitate, pen­tru că se convertesc mai uşor ener­giile în inteligenţă. Se ştie că marii sa­vanţi îşi convertesc, endocrin, ener­­gia lor a­proa­pe to­tal şi nu au avut nevoie de femeie.

-   Căsătoria e sacul cu păcate, mărită-te şi ia-l în spate.

-   În timpul sarcinii, mama să nu stea în fum şi să nu ia medi­ca­men­te.

-   Dacă nu-i dă pace la copil în vremea sarcinii, copilul va avea pre­co­ci­tate sexuală.

-   Decât cancer mai bine copii. Iobagii aveau câte 16 copii. Şi erau slu­gi!

-   Copiii născuţi numai după distracţii şi destrăbălări au ieşit răi.

-   Copiii nefăcuţi strică pe cei făcuţi.

-   Cei care opresc copiii de la credinţă sunt osândiţi mai rău ca sinu­ci­gaşii.

-   Dacă nu poţi vorbi cu copiii despre Dumnezeu, vorbeşte cu Dumne­zeu despre ei.

-   Căsătoria-i pentru mântuire şi prunci, nu pentru plăceri şi des­frâ­nare.

-   Din cauza avorturilor ne vor stăpâni ţiganii.

-   Tinerii să se mute de la bătrânii care le strică casa.

-   Pantalonii la femei - mult mai grav ca lipsa de basma la ru­gă­ciu­ne.

-   Abstinenţa sexuală dă vigoare, dar din când în când, rar, trebuie so­­ţii să se împreu­ne­ze, în afară de posturi (Sf. Apostol Pavel). Fe­me­ia (lu­­ată din bărbat) are nevoie de completare en­do­crină, prin con­tact, de la bărbat.

-   Vrei copii puţini? Nu lăsa bărbatul să se atingă de tine. Însă, ca să pu­teţi face lu­crul acesta, tre­buie să vă înfrânaţi cu postul, iar eu zic cu foamea. Căci trupului aces­tuia de noi nu-i pasă da­că ne bagă în fo­cul iadului. De aceea ar trebui ca nici no­uă să nu ne pese de pof­te­le lui, ci să le mai ucidem cu postul.

-   Femeia e necesar să fie căsătorită, de la vârsta împlinirii fizio­lo­gi­ce, după 20 de ani. Pen­tru men­­ţi­ne­rea sănătăţii are nevoie de com­bus­ti­bil masculin, care se poate obţine nu­mai în viaţa conjugală, le­­gală ci­vil şi bisericeşte; ce se face prin desfrânare este spre pe­deap­să. Fe­­­meile care nu primesc com­bustibil masculin, fie din lipsa că­sătoriei, fie că se abţin de la ra­­porturi con­jugale, ajung la an­xi­etate (stare de ne­linişte, de aş­tep­tare încordată, însoţită de pal­­pitaţii, je­nă în res­pi­ra­ţie etc, întâl­ni­tă în unele boli de nervi), nevroze, idei de sinu­ci­de­re, a­gre­­si­vi­ta­te etc. Acestea pot fi şi efecte ale vă­du­viei for­ţate (moartea prematură a so­ţu­lui) sau ale ste­ri­lităţii.

-   Numai sila unei prigoane peste tot pământul împotriva creşti­ni­lor îi va hotărî să lase la o par­te orice vrajbă confesională şi să fie una, cum au lost la început. Nu vor scă­pa de sub tă­vă­lugul ur­gii­­lor istoriei până nu vor veni şi la mintea aceea să asculte şi să îm­pli­­neas­că, mă­car la sfârşit, rugă­ciu­nea cea mai de pe urmă a Mân­tu­i­to­rului în lu­me. Poate că în vre­mi­le ace­lea abia vor mai fi creş­tini, dar oricâţi vor rămâne, ace­ia trebuie să treacă peste ceea ce ar fi foar­te bine să trea­că creş­ti­nătatea vre­mii noas­tre şi să fie una. Pri­mej­­dia comună s-a a­ră­­tat în lume, unirea creştinătăţii în­târ­zie Doam­ne, până când?

-   Se vorbeşte de unirea Bisericilor, deci de ajungere la sobornici­ta­­te. La sobornicitatea Bi­se­­ri­­cii ajung cei ce renunţă la confesio­na­li­ta­­te... Tendinţa Papei de a atrage în ace­laşi sta­ul pe toţi creş­tinii nu se va re­­aliza niciodată. Papa nu va ajunge niciodată la o tur­mă şi un Păs­tor în sta­ulul Romei, deoarece Biserica are un sin­gur Păs­tor: Iisus Hristos.

-   Sectarii au provocat o libertate catehetică care-i duce la erezie.

-   Diavolul ştie şi el Scriptura, însă diavoleşte, deoarece mintea lui fiind nebună, strâm­bă în­ţe­le­sul ori­cărui cuvânt, de vreme ce el nu stă în adevăr, ci în minciună.

-   Dracii nu au putere asupra creştinului ortodox, botezat după rân­du­ia­lă, în Biserică. Botezul po­că­i­ţilor (de tot felul) este lepădare de pri­mul botez drept şi e păcat.

-   Nu da cu bâta în viespele sectar.

-   Ba unii vor ajunge ca, cu ajutorul demonilor, luându-se după amăgiri sa­tanice, să po­­­goare chiar foc din cer amăgind chiar şi pe sfinţii ade­vă­raţi. Aceştia sunt mucării de azi, din mij­lo­cul vostru, adi­că sec­ta­rii, care atunci când vor fi lepădaţi de dreptul Ju­decător vor zice: „Doa­m­­­­­ne nu am făcut mi­nuni în numele Tău? Nu ne-am închi­nat noi Ţie?” La toate acestea Dum­­nezeu le va răspunde: „Duceţi-vă de la Mi­ne bles­temaţilor fiindcă nu vă cunosc pe voi”

-   Vine timpul, şi e foarte aproape, când toţi preoţii vor repara bi­se­ri­ci­le, iar alţii vor con­­strui al­tele noi, dar nelucrând ei la su­fle­tul omului, vor rămâne bisericile goale, cu­­cu­­velele vor cân­ta în­tr-în­se­­­le. Roa­de­le slăbirii în dreapta credinţă a teologilor în fa­­cul­tă­ţi şi seminarii vor fi preoţii, care vor fi şi mai slabi ca în­vă­ţă­torii lor; mai ales în Tran­silvania or­todoxia aproa­pe că va dis­pa­re, ultima re­­dută va fi Sibiul, dar va că­dea şi acesta. Dum­ne­zeu nu forţează mân­tuirea nimănui. Cine are min­­te să ia amin­te.

-   Fraţilor, ascultaţi de Biserică, fiindcă cei ce ascultă de preoţii ei, aşa cum sunt, de Dum­­ne­zeu as­cul­tă.

-   „Nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu” (Rom. 13, 1). Deci pri­­­mim divinul stăpâ­ni­­­rii, dar refuzăm păcatul ei... Să fiţi deci pre­gă­ti­ţi să puneţi capul pe butuc dacă cre­din­ţa o va ce­re.

-   Unei stăpâniri de stat (sau şef), care nu se supune lui Dumnezeu, nici Sfânta Bise­ri­că (şi slu­ji­torii ei) nu trebuie să i se supună.

-   Din toate timpurile se ştie că, atunci când puternicii vremii ri­di­cau mâna asupra slu­ji­torilor lui Dumnezeu, n-a mai dăinuit pu­te­rea lor.

-   Ungurii vor mai mult decât Ardealul.

-   Vor veni necazuri mai mari decât Munţii Făgăraşului.

-   Rugăciunile şi jertfa Sfinţilor Brâncoveni m-a adus pe mine pen­tru ţara aceasta a noas­tră.

-   Va lua ţara foc din Prislop! [e vorba de „focul” Duhului Sfânt: Lc. 12, 49]

-   Nu va putea avea omul pace pe pământ de nu va avea pace cu Dum­nezeu! (I Tesa­lo­ni­ce­ni 5, 3; Luca 21, 55; Isaia 39, 11). Aşadar în numele lui Hristos vă rugăm ca şi cum Dum­nezeu v-ar ruga prin noi: împăcaţi-vă cu Dumnezeu! (II Corinteni 5, 20).

-   Să băgăm de seamă ca nu cumva creştinismul să se ia de la noi. Pe simplul motiv că noi, creş­tinii, nu aducem roadele acestui creşti­nism: oameni după chipul lui Iisus.

-   Mântuirea nu se câştigă cu o faptă răzleaţă, ci presupune o faţă so­cială; nimeni nu se mân­­tu­ieş­te sin­gur; de mântuirea sa se mai leagă o mulţime de oameni.

-   Mântuirea noastră nu e numai un dar de la Dumnezeu, ci şi o fap­tă a libertăţii noastre.

-   Cei vechi ştiau pricina pentru care nu se arăta Antihrist în zilele lor, căci Sfântul Pavel vor­beş­te des­pre taina aceasta în chip ascuns, dar n-o numeşte (II Tesaloniceni, 2, 3). E Sfânta Li­turghie sau Jert­fa cea de-a pururi, despre care a grăit Domnul prin Daniil (Daniil 12, 10) şi apoi Însuşi ne-a în­vă­ţat. Ea este cea care opreşte să nu se arate An­ti­hrist sau omul nelegiuirii (II Tesaloniceni 2, 3) de­cât în vremea în­gă­du­ită lui de Dumnezeu. Căci pentru mulţimea fă­ră­delegilor, de mult ar fi tre­buit Dum­ne­zeu-Tatăl să sfârşească lumea, însă Dum­ne­zeu-Fiul, Cel ce este iubirea de oameni şi de toată firea, mereu Se adu­ce pe Sine Jertfă Sfântă înaintea lui Dumnezeu-Tatăl, mij­locind milos­ti­virea de la El.

-   Precum Taina Pocăinţei e un dar al cerului, sub chip smerit, pentru mân­tuirea fie­că­rui su­­flet în par­te, aşa Sfânta Liturghie, marea taină, as­­cunsă iarăşi sub chip sme­rit, mân­tu­ieşte lumea sau o fe­reş­te de ur­gii­le lui Antihrist. Iată de ce, toată lumea ar tre­bui să vie la Sfânta Li­­turghie, că pentru dăinuirea lumii e darul acesta pe pă­mânt.

-   Sfânta Liturghie mai ţine lumea!

-   Când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de ta­re, încât vor zi­ce că nu le mai trebuie Dumnezeu şi Bi­serică şi preoţi, încât va fi săl­bă­ticirea şi ne­bu­nia urii (Lc. 6, 11) peste tot pământul, atunci vine sfârşitul.

-   Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dum­­ne­zeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri. Regele Da­vid, înzestrat deodată cu darul stăpânirii şi cu darul proorociei, a că­pătat o straş­ni­că pedeap­să, numai fiindcă a în­drăznit să numere poporul (II Regi 24). Darul pro­o­rociei i s-a luat o vre­me, iar din popor i-au murit 70.000 de oameni - şi doar el greşise, nu poporul (II Regi 24, 17). Deci, înainte­stă­tă­to­rii şi deţinătorii pu­terii au să dea seama, chiar de venirea sa­­biei du­pă dreptate.

-   Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează des­tinul, au apă­ra­rea lui Dum­­ne­zeu. Când şi-l trădează, să se gă­tească de pedeapsă.

-   El e „acela” care va veni în numele său - nu al lui Dumnezeu - evreu de neam, care va ti­răni sub as­cul­tarea sa tot pământul. Căci „acela” va primi să fie împărat peste stră­lu­ci­rea tuturor îm­pă­ră­ţii­lor pă­mân­tu­lui (Mt. 4, 8-9)... Cel rău vrea să ocupe sca­unul lui Dumnezeu.

-   Rar să găseşti un om care să dea sens religios morţii, adică s-o aş­tep­te cu bucurie, ca pe-o iz­­băvire sigură din împărăţia păcatului.

-   Când sora moarte ne dezleagă de trup, ne face un mare bine, fă­ră să ştim şi fără să vrem. Tot ce e rău în lumea asta: neştiinţă, ne­putinţă, în­­tunerecul, păcatul cu miile lui de ghea­re, prin moar­­te în­ce­­tea­ză. Răul e osândit de moarte, deci moartea ni-i un aju­tor. Nu tru­pul este răul, dar prin moarte se omoară răul cu desăvârşire, de aceea, la vre­me, trupul va în­via din morţi. În moarte-i învierea.

-   Împliniţi-mi dorinţele, sfaturile minime şi vă schimbă Dumnezeu si­tu­aţiile, pro­ble­me­le voas­­tre, fă­ră să fiu eu prezent, căci Dum­ne­zeu e Cel ce le schimbă.

-   Pentru rinichi este nevoie de ceaiuri multe, de lichide multe, pentru spă­larea lor.

-   Dacă laşi tabacul, trece stomacul. Dacă merge moara, toate merg mai bine.

-   Cine este prieten cu paharul, nu are rezultate bune în viaţă. Alcoolul omoară regiuni în­tregi de ce­lu­le nervoase din creier. Şi ajungi să te împrieteneşti cu oameni cu mai pu­ţină judecată.

-   Orice lucrare facem, să o facem ca pentru Dumnezeu, indiferent că este vorba despre pri­e­­­te­ni sau duşmani.

-   Să fim mai buni azi decât ieri.

-   Să nu părăsim credinţa ortodoxă ca să mergem la alte credinţe sau secte, că nu e bine. La po­căiţi este păcat să mergem, pentru că aceştia s-au lepădat de primul bo­tez, de Sfin­tele Tai­ne.

-   Să nu mergem la vrăjitori, căci aceştia sunt ucenicii diavolului.

-   „Fiecare dintre noi duce un ateu în spate, trupul pe care-l avem. De la starea aceasta tru­pească pâ­nă la a face din trup «Templu al Du­hu­lui Sfânt» (I Corinteni 3, 16), de a face din el «Bi­­serica lui Dum­ne­zeu», este de luptat, de cele mai multe ori, o viaţă în­trea­gă”. Deci, tre­buie să ştim că lupta aceasta nu este o luptă de o zi, de două, de trei, ci că tre­buie să avem răbdare, îngă­du­­inţă şi o viaţă întreagă ne tre­buie ca să ajungem la măsura de­săvârşirii.

-   „Firea trupului fiind oarbă, surdă şi mută, nu te poţi înţelege cu tru­pul decât prin os­te­nea­lă şi foa­me. Aceasta, însă, trebuie să fie con­du­să după dreapta socoteală, pentru că s-au făcut şi s-au văzut şi ştim din Pateric că foarte mulţi au căzut şi în dreapta, adică atunci când s-au lup­tat, vrând să ajungă la desăvârşire au căzut în păcat, în mân­drie, în slavă deşartă”. De aceea, spu­ne că trebuie condusă du­pă dreap­­ta socoteală ca să nu ne dă­uneze sănătăţii. Postul şi ru­gă­ciunea sunt două lucruri pe care le avem şi cu care putem să alun­găm pofte­le din noi. Aşa cum spunea şi Părin­te­le foarte pe scurt, dar şi din Sfân­­­­ta Scrip­tu­ră şi din viaţa noastră „foa­mea îm­blân­zeş­te fiarele”. Când înţelegem postul ca pe o sta­re în lupta spre desăvârşire în­seam­nă că începem urcuşul nostru duhovnicesc.

-   „Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastră a so­sit vremea de plată sau is­pă­şi­rea”. De multe ori venim, aici la Pris­lop la Părintele, şi, în general, avem ne­cazuri, avem în­cer­­­cări. „Is­pă­şi­­rea nu-i o pedeapsă de la Dumnezeu, ci un mijloc de în­ţe­lep­ţi­re, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă dreptatea lui Dumnezeu me­reu se ţi­ne între faptă şi răs­plată, putem vor­­­bi chiar de o lege a dreptăţii, ca de o lege mi­los­ti­vă pentru care ne cu­răţim de pe­te­le, fap­te­­lor rele. Dacă răbdăm necazurile de bună voie, ne­um­blând cu ocolirea, ne aju­­tă Dum­ne­zeu, iar de nu vrem să primim cele ce vin peste noi că nu le în­ţelegem, nu ne ajută Dum­ne­zeu, deşi El ar fi vrut”.

Cu alte cuvinte, ... să luăm încercarea ca o binecuvântare.

-   „E ştiut că pentru a scoate un gând rău din inimă trebuie să o învălui de mai multe ori în cu­vântul cel bun ca să o izbăveşti din robia gândului rău. Asta e calea cea mai lun­­gă: calea de la minte la ini­mă”. Ca să-l faci pe om să înţeleagă trebuie să te adre­se­zi ini­mii. Inima, ca să poa­tă să fie luminată, trebuie să fie aşezată în minte.

-   „Când auzi pe cineva făcându-te tobă de blesteme, nu te pripi cu min­­tea şi nu sări cu gu­­ra, răs­­pun­zându-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: «De ce mă ocărăşti?», ci în­trea­­bă-te pe tine: «Oare de ce mă o­că­răşte omul acesta?». În orice caz, răspunde Dum­­­ne­zeu pentru pă­­ca­tele me­­le”.

-   „Încercările nu sunt o pedeapsă, ci o şcoală, lumină pentru mine şi milă de la Dum­ne­­zeu. Că le simţim noi ca suferinţe? Spune Pă­rin­­te­le: De nu le simţim ca atare, n-am în­vă­ţat nimic. Pre­cum plăce­rea e das­călul păcatelor, aşa durerea e dascălul în­ţe­lep­ciunii. Iar din odih­nă pâ­nă acum n-a ieşit ceva de folos”. A făcut lucrul acesta şi toa­te în­cer­că­ri­le şi toate ispitele care i-au venit în viaţă le-a luat şi le-a pus în seama lui Dumnezeu.

-   „Toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El nu­mai le îngăduie şi spa­lă cu ele vi­no­­văţiile noastre. Oamenii nu în­ţe­leg că vindecarea prin necazuri nu do­vedeşte pără­si­rea lui Dum­­­ne­­zeu”. Adesea auzim: m-a părăsit Dumnezeu, mă bate Dum­ne­zeu că am atâtea ne­cazuri în viaţă. Atunci când ai necaz să ştii că Dum­­ne­zeu se milostiveşte de ti­ne: „Ba chiar prin aceea că Dum­ne­zeu are grijă de noi, dacă avem necazuri”. Mântui­to­rul spune: „În lu­me necazuri veţi avea. Îndrăzniţi, Eu am bi­ruit lumea” (In. 16, 33).

-   „Nu fericiţi pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta, căci cu­nos­cân­du-i Dumnezeu că n-au min­te să-I înţeleagă căile, nu le rânduieşte o îndreptare prin încercări în lu­mea aceasta, ci osân­dă în cea­laltă”.

-   „Până nu vom ajunge de aceeaşi părere cu Dumnezeu despre viaţa noastră pă­mân­teas­­că, des­pre cealaltă de pe celălalt tărâm, nu vom avea linişte în suflet, nici unii cu alţii şi nici să­nă­tate în trup şi nici în orânduirea omenească”. Acest lucru ar tre­bui să-l citim şi să-l în­ţe­le­gem foarte bine. Deci, trebuie să ne punem de aceeaşi pă­re­re cu Dum­­­nezeu. Nu pe Dum­ne­zeu să-L punem de acord cu noi, ci noi tre­bu­­ie să fim de acord cu Dum­ne­zeu. Până nu vom fa­ce lucrul acesta nici noi, nici între noi şi nici în societatea noas­tră nu va fi pace.

-   „Trebuie să ne plecăm înţelepciunii atotştiutoare a lui Dumnezeu, Care, în tot ceea ce fa­ce, ur­­mă­reş­te înţelept firea noastră, ori price­pem, ori nu pricepem aceasta. Când ple­­căm capul şi vrem şi noi ce a vrut Dumnezeu, în clipa aceea căpătăm liniştea su­fle­­tu­lui, orice ar fi dat peste zilele noastre”. Atunci când Îl ai pe Dumnezeu, orice gre­u­ta­­te de­vine o binecuvântare şi este foarte uşoară. Mântuitorul spu­nea: „Luaţi jugul Meu că este uşor şi sarcina mea că este uşoară”. De ce? Pentru că Dumnezeu este Cel ce ne poar­tă şi pe noi şi gre­u­tă­ţi­le noas­tre.

-   „Credinţa este un risc al raţiunii, dar nicidecum o anulare a raţiunii; ci, dimpotrivă, o ilu­­mi­na­­re a ei. E o absolvire a sufletului într-un «din­­colo» al lumii acesteia, în spa­ţiul di­vin al e­xis­­tenţei. Con­ştient de această dezamăgire fără să fii mort deloc şi în lu­me, ex­peri­men­te­zi, tră­­ieşti la intensităţi ne­­bănuite sentimentul libertăţii spi­ri­tu­lui. Acum sca­pi de frică. Va ur­ma, apoi, o realitate de o evi­den­ţă ab­so­lu­tă”.

-   „Va lua ţa­ra foc din Prislop!” - şi de la alte mănăstiri, focul spi­ri­tu­al al renaşterii noastre.

 Sursa foto: http://calindragan.wordpress.com/2010/11/28/cuviosul-arsenie-de-la-prislop-afteia/

Mărgăritare duhovniceşti. Lupta cu gândurile

Lupta cu gândurile

La oamenii de astăzi găseşti orice, în afară de gânduri bune, care sunt atât de rare.

Boala cea mai mare a epocii noastre sunt gândurile deşarte ale oa­me­­­nilor, care poartă neliniştea lumească. Şi vindecarea o dă doar Hristos, fiind de ajuns ca oamenii doar să se pocăiască şi să se întoarcă către Acesta.

Boala cea mai mare a omului este cugetul lui „stricat”.

La începutul vieţii lui duhovniceşti, omul alungă gândurile rele prin meditaţia duhovnicească, prin rugăciune, şi prin lupta lui jertfelnică. După aceea vin în întregime gândurile cele bune. Mai târziu, încetează şi gândurile bune şi vine iluminarea dumnezeiască.

Experienţa duhovnicească se dobândeşte prin „săgeţile” diavolilor, primite de ostaşul lui Hristos. Înainte să înceapă lupta, diavolul începe „bombardamentul” cu gânduri. Şi rugăciunea lui Iisus este cea mai bu­­nă armă împotriva gândurilor.

Când omul vede un anumit lucru, să nu judece, nici să primească gân­durile cele de-a stânga. Este nevoie de mare atenţie! Gândul vine şi tu deschizi puţin poarta. „Ia să văd hoţul!”, zici tu, şi intri în vorbă cu el. Şi, în loc să-l alungi degrabă, tu stai şi pălăvrăgeşti cu el, şi după aceea te fură.

Să nu rămână gândul rău multă vreme înlăuntrul tău, pentru că îţi provoacă pagubă mare.

Ca mintea şi inima unui creştin luptător să se curăţească, trebuie ca acesta să nu primească gândurile rele, nici să gândească cu viclenie. Să se lupte pe cât poate, simplu, smerit şi cu dăruire.

Toată viaţa duhovnicească este fundamentată pe gând.

Astăzi, când în lume păcatul a devenit o modă, omul înţelept tre­bu­ie să-şi îndrepte cugetul său şi să evite pricinile care-l provoacă, ca şi al­binele fumul, pentru că sufletul lui se va aprinde.

Gândurile de hulă sunt precum avioanele care ne deranjează prin zgo­motul lor, când zboară pe deasupra fără voia noastră, şi nu putem să le împiedicăm.

Gândurile de hulă sunt toate ale diavolului şi omul nu poartă nicio vină dacă nu le primeşte.

Iar cea mai bună înfruntare a lor este cântarea şi Rugăciunea lui Iisus.

Prin gândurile de hulă, diavolul îi chinuieşte pe oamenii sensibili, ca să-i ducă la amărăciune şi deznădejde.

Când gândurile vă necăjesc, să nu le daţi absolut nicio importanţă. Lăsaţi câinii să latre.

Şi un singur gând de mândrie dacă trece prin mintea voastră, acesta ia avânt şi pierde toate virtuţile voastre.

Diavolul nu poate să cunoască gândurile bune ale oamenilor.

Gândul viclean, când unelteşte cu omul trupesc, face un rău îndoit sufletului. Aşa cum diavolul când unelteşte cu omul rău, face un rău îndoit lumii.

Fiecare judecă lucrurile după măsura stării lui duhovniceşti. Dacă unul are cugetul stricat, şi „maşina lui este stricată”, şi chiar aur să pui într-însa, va face „gloanţe de aur”, ca să ucidă.

Omul care ascultă gândurile lui, dacă este monah se rătăceşte, dacă este mirean îşi pierde minţile.

SURSA: Cuv. Paisie AGHIORITUL (2009). Mica filocalie. Galaţi: Editura Egumeniţa. pp. 51-53.

Nu plânge, maică Românie!

Despre patrie

Despre duşmănie

Despre prietenie

Mărgăritare duhovniceşti. Gândurile

Gândurile

Aşa cum hoţii nu se apropie cu uşurinţă de locul în care văd straja împărătească şi armele, la fel şi cel care şi-a unit inima cu rugăciunea nu este furat lesne de tâlharii înţelegători.

Pe isihaşti, dintre cele opt gânduri viclene, îi războiesc următoarele cinci: al acediei (în primul rând), al slavei deşarte, al mândriei, al tris­­­te­ţii şi al iubirii de arginţi. În timp ce pe cei care trăiesc în obşte, ur­­mă­toarele trei: al poftei pântecelui, al desfrânării şi al mâniei.

Împăratului pământesc îi este urât cel care stă înaintea lui şi după aceea îşi întoarce faţa şi unelteşte cu vrăjmaşii lui. La fel este înaintea Domnului şi cel care în timp ce se roagă primeşte gândurile necurate.

Departe de perdeaua gândurilor!

Gândurile „bune”, mişcate de mândrie sunt prinse de diavol. Asu­pra gândurilor bune pornite din smerenie şi din iubire diavolul n-are nicio îndreptăţire.

Diavolul ni le aduce pe toate de-andoaselea până când ne răstoarnă. De aceea să avem întotdeauna gândul cel bun.

Dacă cineva, aflându-se într-o discuţie, cugetă ceva care crede că este mai corect, dacă este vorba de unul de aceeaşi vârstă cu el, trebuie să spună: „Mi-a fugit gândul!”. Dacă este vorba de o persoană mai ma­­re de vârstă, trebuie să zică: „Mi-a trecut un gând de blasfemie”. Şi lucrul cel mai potrivit să-l spună cineva, acesta este de fapt necuviinţă, dacă nu are competenţă.

Mustrând răul, deseori nu iese nimic. Arătând însă binele, răul se mustră el singur.

Omul, când acceptă ceea ce i se întâmplă cu gândul cel de-a dreap­ta, primeşte ajutor. În timp ce atunci când lucrează cel de-a stânga, se chi­nu­ieşte, se topeşte, se pierde.

Gândurile bune aduc sănătate duhovnicească.

Dacă ai avea sănătate duhovnicească, le-ai vedea curate şi pe cele necurate. Aşa cum ai privi fructele, la fel ai privi şi gunoiul, pentru că acesta a ajutat să apară fructele.

Vezi că musca ştie doar unde sunt gunoaiele, în timp ce albina ştie că acolo este un crin, dincolo o zambilă.

…Din calitatea cugetelor unui om reiese starea lui duhovnicească.

Vă amintiţi cum I-au vorbit lui Hristos cei doi tâlhari care au fost răstigniţi împreună cu El? Căci amândoi L-au văzut pe Hristos pe cru­ce, pământul cutremurându-se, catapeteasma despicată etc. Ce cuge­ta­re a avut însă unul şi ce cugetare celălalt! Unul a mers în Rai şi celălat în Iad!

În momentul în care omul este chinuit de gândurile ruşinoase care-i trec prin minte despre lucrurile sfinte, aceasta este dovadă că nu sunt ale lui, ci vin din afară. De aceea nu trebuie să ne simţim vinovaţi şi pentru păcatele diavolului!

Dacă dai importanţă unui gând de hulă, el poate să te chinuiască, să te frângă. Trebuie şi puţină nepăsare fericită.

Gândurile de hulă vin sau pentru că diavolul speculează hieper­sen­si­bilitatea sau mândria sau judecata noastră etc.

Patimile sunt ale noastre şi nu trebuie să le desconsiderăm, în timp ce gândurile de hulă sunt ale diavolului şi trebuie să ne scârbim de ele.

Încrederea în gând este începutul înşelăciunii şi creează probleme su­­fleteşti. A se încrede omul duhovnicesc în cugetul lui este începutul înşelăciunii. Mintea se întunecă din pricina mândriei şi poate să se r­ă­tă­cească. Mai bine este să înnebunească, pentru că atunci are cir­cum­stanţe atenuante. Este ca şi cum cineva ţine în mâinile lui fitile şi cere să fie ajutat ca să nu le aprindă să explodeze.

Să nu te încrezi în cugetul tău, nici dacă îţi spune că eşti un nimic, nici dacă-ţi spune că eşti sfânt.

Capriciile pleacă de la gânduri, iar omul se eliberează de acestea prin ascultare.

Toată viaţa duhovnicească se bazează pe gânduri. Sporirea în viaţa du­hovnicească ţine de gând.

Gândurile pe care le creează nenorocirea sunt mai viclene decât cele rele, deoarece nu le înţelegem ca să le aruncăm departe.

Avem nevoie de cugete drepte. Trebuie să preschimbăm maşinile  ne­­sigure, înşelătoare, ale „fabricii” noastre în maşini bune. Cea mai bu­nă lucrare este ca omul să creeze o „fabrică” a gândurilor bune.

Gândurile bune = deşertare = har dumnezeiesc.

„Inima curată…” este atunci când nu îngăduim să ne treacă prin min­te gânduri rele pentru ceilalţi.

Doar când omul pune gândul cel bun îndreptăţeşte harul dumne­ze­iesc să vină.

„Înapoia Mea, satano!” De vreme ce Hristos i-a spus diavolului ast­­fel, noi de ce să purtăm discuţii cu el prin gândurile cele de-a stân­ga­?

Să apuci grenada şi s-o arunci în vrăjmaş, ca să-l ucizi.

Tu nu priveghezi, nu-ţi spui rugăciunea şi nu poţi să fii apărat. Şi vine telegrama diavolului din afară, şi o iei, o citeşti, o reciteşti, crezi ce scrie în ea şi o pui la arhivă. Aceste plicuri le va arăta, nemernicul, în ziua Judecăţii, ca să te osândească.

Când arunci într-o sobă hârtii, gunoaie, acestea ard. La fel şi cu o­mul duhovnicesc, orice i-ar arunca ispita, el arde, este „foc mistuitor”. Cugetele ruşinoase nu se lipesc de el, şi după aceea şi diavolul obo­seş­te şi pleacă.

Păsările au aripi ca să evite cursele, iar noi oamenii cugtul şi să ur­căm la tronul lui Dumnezeu. Să alungaţi cugetele rele pe care le aduce diavolul! Să nu le daţi importanţă, ci să le aruncaţi în spate.

Dacă am da cu pietre după oricare câine care latră, pietrele ar fi foarte scumpe.

SURSA: Cuv. Paisie AGHIORITUL (2009). Mica filocalie. Galaţi: Editura Egumeniţa. pp. 128-133.