Monday, January 31, 2011
De ce suntem în criză?
Există desigur factori externi şi factori interni ce se pot analiza pentru înţelegerea mecanismului crizelor din România sau din alte părţi ale lumii. Unii factori sunt generali, alţii sunt specifici fiecărei culturi. Dacă eliminăm factorii externi, descoperim cu neplăcere pe cei interni, fără de care niciun fel de influentă externă nu ar avea acelaşi impact major în generarea de crize.
În cazul României, principalii factori interni sunt, la o analiză simplă şi la prima vedere, următorii:
1. Lipsa noastră de implicare şi de asumare. Aceasta este, ce-i drept, de lungă tradiţie, are certe influenţe externe şi a fost încurajată de afară dar, în acest moment a devenit endemică si nu factorul extern trebuie acuzat. Chiar dacă e produsul unei vechi tradiţii de tipul „capul plecat sabia nu-l taie” şi frizează laşitatea, nesimţirea şi lenea, (şi trebuie s-o recunoaştem cu sinceritate, oricât ar fi de neplăcut), el există şi trebuie depăşit. Iar acest lucru se întâmplă în general în momente de mare cumpănă.
La noi, cel puţin în ultima vreme, nu s-a mai cultivat tradiţia muncii bine făcute, ci s-a mers pe vânătoarea de privilegii şi profit fără muncă, aceasta aducând după sine, în multe cazuri, grave dezechilibre. Dacă avem conducatori ineficienţi şi fără soluţii este datorită nepăsării celor ce i-au votat. Dacă ajungem să ieşim în stradă este din cauza neglijenţei noastre, a tuturor, în supravegherea dinamicii politice şi administrative. Când domnul Sobaru a sărit de pe balconul Parlamentului, în semn de protest faţă de anumite măsuri, riscându-şi viaţa, o mare parte dintre noi am considerat că este dezechilibrat mintal. Şi nu este, depun marturie, căci l-am cunoscut personal.
Este doar o expresie a laşităţii în care ne-am format, a lipsei noastre de implicare, a unor defecte culturale ce nu au fost corectate, ci amplificate, de sistemul de educaţie şi de mass media. Trebuie să fim sinceri cu noi înşine, ca să putem să ne ridicăm din genunchi în picioare în condiţii de criză.
2. Fuga din faţa realităţii este o altă trăsătură caracteristică ce ne-a dus în criză. În loc să făurim ceva solid, noi am învăţat să improvizăm după principiul „merge şi aşa” şi să continuăm să visăm. Când visul se transformă în alcoolism sau în alte surogate de putere sau avere, asta denotă un comportament imatur. Noi încă ne jucăm de-a statul paternalist, în loc să ne implicăm să reconstruim ţara de la nivelul zero, unde suntem acum. Grav este ca nu avem exemple de urmat, dar asta tot nouă ni se datorează. Am votat persoane ce sunt ca noi, care ne reprezintă cu toate defectele şi calităţile noastre, nu am votat persoane ce au capacitatea necesară găsirii de soluţii. In cazul acesta cei votati nu au fost capabili sa faca mai mult, dar daca altii cu aceleasi caracteristici reprezentative pentru popor ar fi fost votati nu stiu daca ar fi facut mai bine.
Astfel, ne-am furat şi ne furăm singuri căciula căci nu suntem atenţi la calitate, competenţă, responsabilitate, ci la felul în care arată sau vorbeşte alesul nostru, adică la ce suntem atenţi în privinţa noastră. Şi cum pe noi nu ne „obsedează” câtuşi de puţin propria responsabilitate, propria competenţă sau propria muncă de calitate, nu ne interesează şi nu ştim să o identificăm la alţii.
Un extraordinar exemplu în acest sens este cazul unui profesor remarcabil din facultatea de matematică din anii ’70, care a reuşit să emigreze în Germania. Acest profesor era remarcabil din două motive: o capacitate profesională extraordinară şi un handicap fizic şi de exprimare la fel de mare. Când a ajuns în Germania, într-un oraş, populaţia l-a ales primar, după o logică foarte simplă: „dacă un om cu un handicap atât de sever a reuşit o atât de extraordinară performanţă intelectuală, înseamnă că este un om extraordinar care ne va ajuta să rezolvam problemele pe care le avem”. Din acest motiv Germania este motorul economic al Uniunii Europene.
3. Nu ne preţuim valorile decât atunci când nu mai sunt în viaţă. Este o altă formă de infantilism în lupta pentru imagine în locul luptei pentru soluţii concrete. O naţiune mare a depăşit aestt prag şi s-a putut astfel dezvolta. Când americanii au lansat ideea că nu trebuie să te mai întrebi ce face ţara pentru tine, ci ce faci tu pentru ţară, au făcut şi caţiva paşi în direcţia pildei, dar, se pare, nu au mers pre departe. Alte naţiuni însă au făcut-o şi nu au crize. Noi, în schimb, ne-am alungat valorile. Act sinucigaş, căci ei erau singurele exemple de oameni ce se gândeau la ce pot ei face pentru ţară. Îi alungăm şi acum, în loc să-i încurajăm. Aşa că nu vom putea ieşi din haos decât atunci când vor veni alţi oameni în locul nostru să o facă.
4. Egocentrismul şi hoţia sunt alte caracteristici frecvent la noi, dar aici nu trebuie să generalizăm. Există încă resurse de revitalizare a normalităţii, căci există oameni altruişti şi generoşi ce pot fi luaţi ca exemplu. Din păcate, nu-i promovăm pe aceştia, ci pe şmecherii ce ştiu să ne mintă frumos. Asta duce la absenţa sentimentului comunitar. Nu facem muncă în favoarea comunităţii, ba o şi interzicem, chiar prin Constitutie. Această caracteristică ne condamnă la ineficienţă şi la incapacitatea de a răspunde rapid şi coerent la diversele crize.
Nu vreau să absolutizez când spun că aceste caracteristici sunt proprii tuturor românilor. Orice ţară îşi păstrează sămânţa umana pentru orice fel de formulă de acţiune in fata greutatiloor. Din păcate, prezenţa lor la pachet năpădesc şi acoperă caractersiticile pozitive pe care le avem. Este mare păcat pentru inteligenţa românească, dacă nu este dublată de vizionarism şi înţelepciune, nu duce nicăieri, sau emigrează acolo unde este preţuită. Este păcat de ospitalitatea românescă deoarece, dacă nu este însoţită de respectul pentru calitate, de respectul pentru mediul natural sau pentru cultura altora, nu duce nicăieri. Este păcat de uitarea noastră de sine în faţa pericolului şi de vitejia implicită, dacă se manifestă doar în faţa morţii, nu şi în faţa evenimentelor cotidiene.
Calităţile pe care le avem ca popor sunt cele care ne dau forţă de a face faţă încercărilor istoriei. Când domnul Sobaru s-a aruncat de la balcon am avut o poză a calităţilor şi defectelor noastre. Dacă acest eveniment s-ar fi petrecut în Germania, de exemplu, în aceeaşi zi ar fi ieşit spontan în stradă o mulţime de oameni ca să răstoarne guvernul. La noi nu s-a petrecut aşa ceva, ceea ce înseamnă că avem guvernele pe care le merităm şi că nici noi nu am conduce mai bine decât aceste guverne.
Acestea sunt motivele pentru care, cu toţii, trebuie să avem o perioadă de maximă luciditate şi să acţionăm în mod coerent. Avem nevoie de tinerii ce au făcut studii în afara ţării. Mulţi au plecat din patriotism şi cu gândul de a se întoarce şi de a ajuta la ieşirea nostră din criză. Avem nevoie de luciditate în faţa realităţii, nu de imagini frumoase ce ascund un conţinut urât. Ascunderea sub preş a gunoiului nu este o soluţie, mai ales în timp de criză.
Am văzut personal că acest lucru se poate: în Polonia, în anul 1990, din gara din Katovitze plecau multe trenuri pline cu colete dăruite de polonezi românilor ce scăpaseră de Ceauşescu. Coletele erau manevrate de puşcăriaşi eliberati... Nu a dispărut nici măcar o cutie de pantofi! Polonezii încă erau recunoscători românilor pentru ajutorul dat cu mulţi ani în urmă, în tranzitarea tezaurului lor pe teritoriul nostru. Am văzut, de asemenea, în biserica lor catolică, preoţi predicând împotriva alcoolismului naţional, recunoscut şi tratat cu seriozitate, prin programe concrete.
Ce-i luminase pe polonezi? Un om ce-i reprezenta şi pe care îl urmau fără crâcnire: Papa Ioan Paul al II-lea - un lider spritual adevărat, de origine poloneză. Trebuie să înţelegem că sincerităţii acelor ani i se datorează forţa de a depăşi criza pe care o are Polonia în acesti ani. Şi măcar acum, în ceasul al 12-lea, trebuie să ne regăsim „mintea românului de pe urmă” şi să avem şi puterea de a o cultiva şi dincolo de momentele de restrişte.
Autor: Florian Colceag
Sunday, January 30, 2011
Friday, January 28, 2011
Despre proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric
D. Nicu Xenopulos, criticul literar de la ,,Românul", binevoieşte a se juca de-a baba oarba cu cititorii Telegrafului-Fundescu, în socoteala mea. Se preface a se supăra pe un pasaj din darea mea de seamă asupra novelelor lui Slavici; s-a supărat în realitate pe alt pasaj şi sfârşeşte prin a mă face bulgar şi a descrie după cum îi place esteriorul şi deprinderile mele.
Ceea ce spune d. N. Xenopulos în privirea mea sunt creaţiunile unei fantazii nervoase, escitate prin lovirea ce i-am aplicat-o în darea mea de seamă. Căci dumnealui nu s-a supărat pe ceea ce citează ,,Telegraful'', ci pe-un pasaj pe care nu-l citează şi care e următorul: ,,Şi noi am avea ceva de citat in contrarium la teoria d-lui Maiorescu: romanurile genealogice ale lui Emile Zola. Ar fi interesant a se constata ce minţi, dar mai cu seamă ce caractere s-ar naşte din încrucişarea rasei ovreieşti cu cea neogrecească, încrucişare ce se operează uneori în România. Fără îndoială, amestectura între două rase egal de vechi, egal de decrepite fizic şi moraliceşte, ar produce nişte exemplare de caracterologie patologică, care ar fi o adevărată pepinieră pentru viitorul redacţiunii " .
Asta dar v-a supărat, onorabile, iar nicidecum, după cum vă prefaceţi, aluziile la cafeneaua Procope. Aţi văzut în acest pasaj, ceea ce şi este în el, o aluzie la originea dvs., lucru de care mi-a părut că trebuie să v-aduc aminte şi iată de ce. În critica d-voastră asupra novelelor lui Slavici, citesc următoarele: «Acolo unde d. Slavici voieşte să facă spirit el devine nesuferit. Stilul parcă merge pe brânci şi nuvela e atât de lungă încât chiar nemţii au zis că putea să fie mai scurtă... Nu era nevoie, pentru a esplica, să inventăm o teorie ad-hoc, aceea a romanului ţărănesc, precum a făcut-o d. Titu Maiorescu în studiul său Literatura română etc». Astfel, toată atitudinea dv. e de sus în jos, ca şi când aţi avea a da seama despre scrierile unor oameni inferiori d-voastră; e scrisă cu acea cârnire din nas proprie scriitorilor izraeliţi din toate ţările, cu acea suficienţă care se crede superioară oricui. În acest instinct de suficienţă greco-ovreiască am lovit prin pasajul de mai sus. Dar cine eşti d-ta pentru ca, de la vârsta care-o ai şi cu cunoştinţele ce nu le ai, să-ţi fie permis a-ţi da aere de superioritate? Cine eşti? Ceea ce nu puteţi tăgădui a fi, pentru că nu puteţi tăgădui fizionomia, nici o puteţi şterge cu buretele.
De aceea v-aţi şi supărat foc pe spusele mele, căci adevărul doare pe când eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci de la aşa oglindă nici nu mă pot aştepta la alt reflex. Dar acest reflex nu schimbă deloc realitatea; el nu mă opreşte de-a fi dintr-o familie nu numai română, ci şi nobilă, neam de neamul ei. Să nu vă fie cu supărare, încât vă asigur că între strămoşii din Ţara de Sus a Moldovei, de cari nu mi-e ruşine să vorbesc, s-or fi aflând poate ţărani liberi, dar jidani, greci ori păzitori de temniţă măcar nici unul. Deşi eu însumi nu dau în genere nici o importanţă acestor lucruri, ele sunt reale şi se pot schimba tot atât de puţin ca şi evreul d-voastră fizic şi intelectual [...] C-un cuvânt, nu în d. Xenopulos in abstracto am lovit, ci în defectele înnăscute rasei, cari nu se pot schimba. Aceste defecte trebuiesc temperate, trebuiesc intimidate prin lovituri dureroase, pentru a nu deveni stricăcioase vieţii noastre publice [...]
Această lămurire îmi dă mie ocazia de-a mă rosti asupra unui adevăr pe care-l cred nestrămutat şi care-mi pare de cea mai mare importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a poporului nostru. Am avut neplăcuta datorie - căci pentru individ poate deveni o continuă neplăcere - de-a constata un adevăr despre care mă mir că nu-l formulaseră alţii înaintea mea, de vreme ce plutea în aer şi se impunea de sine însuşi, de-a constata adecă că tocmai în România poporul românesc n-a ajuns decât cu rare escepţii de-a da espresie fiinţei sale proprii. În viaţa publică, în şcoli, în literatură chiar, s-a superpus o promiscuitate etnică, din părinţi ce nu vorbeau în casa lor româneşte, şi această pătură superpusă e cuprinsă de-un fel de daltonism intelectual faţă cu calităţile unuia din cele mai inteligente şi din cele mai drepte popoare, poporul românesc.
Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciş şi-n curmeziş, pân-în Tisa şi-n Dunăre, şi am observat că modul de-a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât acela al populaţiunilor din oraşe din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d. Am văzut că românul nu seamănă nicăiri nici a C.A. Rosetti, nici a Giani, nici a Carada, nici a Xenopulos, că acest popor e întâi, fizic, cu mult superior celor numiţi mai sus, intelectual asemenea, căci are o inteligenţă caldă şi deschisă adevărului, iar în privirea onestităţii cugetării şi înclinărilor e incomparabil superior acestor oameni. Am observat şi mai mult: că clasa veche superioară, rea-bună cum o fi fost, seamănă în toate cu mult mai mult poporului; că are mai multă francheţă de caracter şi incomparabil mai multă onestitate, că sunt în ea rămăşiţe de vrednicie dintr-o vreme anterioară epocii fanarioţilor [...]
Din citirea izvoarelor istorice m-am convins că, în decursul evului mediu, care pentru noi a încetat cu venirea fanarioţilor, n-am avut clasă de mijloc decât ca slabe începuturi şi că această clasă, escepţie făcând de olteni şi ardeleni, e cea mai mare parte de origine străină. De aci abia am putut să-mi explic revoluţia socială petrecută în zilele lui Cuza Vodă, al cărei apogeu e sub domnia lui Carol îngăduitorul. Este în realitate nimic mai mult, nimic mai puţin decât proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric, compus încă până azi din ţărani mici şi mari. Odată ajuns la această convingere, totul era hotărât pentru mine; era o datorie de a fi şi de-a rămânea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, şi în contra păturii superpuse de venetici. M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradiţiilor, acel abis creat între trecutul de ieri şi prezentul de azi nu e un rezultat organic şi necesar al istoriei române, ci ceva factice şi artificial.
Nu omul in abstracto se mişca în d. C.A. Rosetti în contra boiarilor, ci grecul: nu omul in abstracto, Fundescu, înjură în Telegraful, ci ţiganul din el; nu talentul înnăscut al d-lui Xenopulos îşi dă în coloanele ,,Pseudo-Românului" un aer de superioritate, luând cam peste picior novelele lui Slavici sau o teorie a lui Maiorescu, ci ,,jidanul " din el îşi dă aceste aere. Caracterul din nefericire se moşteneşte. Un popor bătrân şi unul tânăr sunt două ramuri din copacul omenirii, dar cari s-au despărţit de mult şi s-au deosebit de mult. Vai de poporul tânăr, cu instincte generoase, cu inteligenţă mlădioasă şi primitoare de adevăr, când vine în atingere cu uscăturile omenirii, cu resturi de popoare vechi, cari au trecut prin toate mizeriile unei civilizaţii stinse, cu acele resturi în care vertebre şi cranii sunt osificate şi condamnate la o anume formă, resturi intelectual sterpe, fizic decăzute, moraliceşte slabe şi fără de caracter. Toată viaţa publică a poporului tânăr se viciază, moralitatea lui decade, inteligenţa lui sărăceşte şi se usucă. Nu e nici un pericol pentru români de-a-şi asimila rase tinere de orice origine ar fi, dar un pericol mare de-a asimila rase bătrâne, cari au trecut prin o înaltă civilizaţie şi prin mare corupţie, şi cari în decursul vieţii lor şi-au pierdut pe de-a pururea zestrea sănătăţii fizice şi morale.
Şi cum să nu fie aşa? Plebea aceasta e recrutată din Bizanţ, din împărăţia grecească a Răsăritului. Trebuie să-şi reprezinte cineva istoria acestei împărăţii, mia de ani de crime scârboase, de mizerii, de demagogie, trebuie să-şi aducă aminte că era împărăţia în care taţii îşi desvirginau fiicele, copilul scotea ochii părintelui, părintele copilului, în care căsătoria era o batjocură, în care suflet şi trup erau venale, şi atunci va vedea că nişte cauze cari au durat o mie de ani nu e cu putinţă să nu se fi întrupat, să nu se fi materializat în rasa de oameni ce trăia acolo. Legea cauzalităţii e absolută; ceea ce s-a petrecut ca cauză o mie de ani în Bizanţ şi până azi a trebuit să treacă în organizarea fizică şi morală a acelui neam, s-a încuibat în privirea vicleană, chiorâşă şi mioapă, în fizionomia de capră, în înclinarea de-a avea cocoaşă. Cu viclenia din privire corespunde daltonismul intelectual pentru orice bun moral, fie onoare, fie demnitate, fie adevăr; cu înclinarea cocoaşei fizice corespunde cocoaşa morală [...]. Această opinie nu este numai a mea. Vestitul etnograf francez Lejean contestă acestei rase orice putinţă de onestitate, iar un autor modern vorbeşte astfel despre ea: Grecul nu se bucură în România de nume bun. Oamenii avuţi dintre ei sunt aproape fără escepţie jucători de cărţi şi de o completă imoralitate sexuală ; ceea ce le dă oarecare aparenţă de oameni de societate este politeţea lor pospăită. Din clasele de jos ale acestui popor se recrutează în România cei mai mulţi escroci, pungaşi, hoţi şi ucigaşi.
Cât despre funcţionarul grec, la el e totul de vânzare pentru bani şi sperjuriul nu e pentru el o faptă condamnabilă. Dacă evreilor poloni cată să li se conteste orice morală, grecului trebuie să i se conteste şi mai mult încă, căci nu cred ca neogrecul să afle în dicţionarul său vorba moralitate. Atacuri nocturne şi hoţii la drumul mare se comit mai cu seamă de aceşti oameni şi, fiindcă cei mai mulţi advocaţi sunt asemenea greci, nu se descopere în genere nimic sau, daca se şi descopere, i se dă drumul hoţului să fugă sau se achitează, pretextându-se că nu se poate proba nimic în privire-i.
Grecul începe cu lada de portocale ce le precupeţeşte şi încetează prin a fi dublu şi triplu milionar. În acest timp conştiinţa nu joacă la el nici un rol; el devine evlavios abia după ce averea e pusă bine în lada de fier. Pentru a câştiga această avere, el nu se sfieşte de nici un mijloc şi oricare-i permis după opinia lui, moral sau imoral, onest sau malonest, drept sau criminal. (V. R. Henke , Rumanen , pag. 37, 38).
Din cele ce preced, d. N. Xenopulos se va fi convins cât de puţin mă poate atinge ori supăra ceea ce spune despre mine. D-sa îmi face onoarea de a-mi batjocori scrierile. Îi pot spune că singura insultă gravă ce mi-ar putea-o aduce ar fi de-a mă lăuda în coloanele "Pseudo-Românului". Lauda în acel organ, pentru care însuşi numele poporului nostru e o marfă ce se vinde pe 20 bani numărul, o asemenea laudă m-ar face să mă îndoiesc de mine însumi şi să cred c-am început a fi de-o teapă intelectuală şi morală cu roşii. Şi aceasta m-ar durea, căci nu ştiu să fi greşit ceva lui Dumnezeu şi oamenilor pentru a merita o atât de amară pedeapsă. Pentru a mă curăţi de vina de a fi lăudat, în organul în care a fost lăudaţi şi cei ce şi-au înfrânt până şi jurământul şi onoarea militară la 11 fevruarie, ar trebui să intru în sfântul fluviu Gange şi să mă închin, recitând imne ale Vedelor, scrise în sfintele începuturi, când omul era încă adevărat ca natura şi natura adevărată ca omul.
(Apărut în TIMPUL, în 8 aprilie 1882, sub titlul “Materialurl etnologice privind în parte şi pe d. Nicu Xenopol, criticul literar de la Pseudo – Românul»)
Autor: MIHAI EMINESCU
Despre şefi şi lideri
România este plină de şefi. Sunt mulţi şi au un profil bine definit. De exemplu, şefii poartă cravată, semn al ascensiunii lor sociale, dar şi ca simbol al subordonării faţă de alţi şefi. Şefii sunt răsplătiţi, pentru managementul pe care-l prestează, prin bani mai mulţi, iar cantitatea de bani pe care o câştigă reprezintă şi imaginea treptei ierarhice.
În cazul şefilor, banii se duc pe imaginea lor de şefi, adică maşină de ultim tip, frecventarea restaurantelor sau a anumitor cluburi etc. Fără aceste cheltuieli obligatorii, şefii nu sunt consideraţi şefi şi sunt în pericol de a fi eliminaţi. Cum aceste cheltuieli sunt deseori peste puterea lor financiară, şefii trebuie să facă inginerii financiare, deci devin cu uşurinţă coruptibili.
Liderii sunt cu totul şi cu totul altceva. Liderii îi inspiră pe alţii, în timp ce şefii comandă şi se supun comenzilor. Liderii pot fi bogaţi sau săraci, eleganţi sau neglijenţi, în orice ipostază sunt percepuţi şi ascultaţi ca lideri, deoarece este vizibilă o componentă spirituală pe care o manifestă. Această componentă spirituală se poate numi talent, inspiraţie, prezenţă de spirit. Cert este că liderii găsesc soluţii la probleme, acolo unde şefii doar le execută. Liderii nu pot fi cumpăraţi, vânduţi, ignoraţi, răsplătiţi sau vânduţi, cum pot fi şefii. Ei sunt persoane libere şi îşi trăiesc din plin sentimentul libertăţii, al încrederii în oameni, al curiozităţii nesfârşite. Din această cauză deseori, ei dau dovadă de o înţelepciune şi o cultură ieşite din comun. De altfel, indiferent în ce domeniu acţionează, ei sunt percepuţi ca lideri spirituali. Un astfel de lider a fost Eminescu.
O cultura care nu are lideri este considerată o cultură minoră şi este ingnorată, chiar dacă poate avea o mulţime de şefi. Problema identitară a minorităţilor nu este legată de vecinii din alte naţionalităţi, sau de posesia unor averi pe teritoriul în care locuiesc, ci de faptul că nu au lideri în istoria lor care să le dea un orizont de evoluţie personală. Neavând după cine să se ia, nu-şi găsesc locul şi uneori emigrează în alte părţi. Cu cât sunt mai mulţi lideri, cu atât mai mare este dragostea de ţară pe care oamenii din cultura respectivă o au şi mai mare implicarea lor la dezvoltarea ţării. De aici se poate înţelege diferenţa dintre comportamentele minorităţilor, dar şi tendinţele şefilor de a scăpa de lideri.
Şefii au tendinţe autoritare, deoarece ei conduc echipe, ceea ce-i face deseori nesimţiţi şi puternici. Cu cât puterea este mai mare, cu atât si nesimţirea este mai mare. Lipsa lor de sensibilitate nu provine din lipsa lor de caracter, ci din lipsa lor de lumină interioară. Pentru ei actul conducerii, dat de putere, este o sarcină şi o responsabilitate ce-i copleşeşte. Iar munca este extenuantă, în timp ce sportul este relaxant, căci dă libertate.
Liderii au bunăvoinţă perpetuă în faţa tuturor, dar sunt căutaţi numai în momente de răscruce. Daniel Sihastrul era un lider, în timp ce Ştefan cel Mare era perceput ca lider, datorită sfaturilor date de Daniel. Acest şablon poate fi găsit în multe cazuri din istorie.
Puterea determină scăderea sensibilizaţii dacă cei care o posedă nu au suficientă deschidere a spiritului, indiferent de forma de putere. Puterea dezvoltă rezistenţa la stress, de aceea boxerii puternici au şi o imensă rezistenţă la lovituri, fapt ce poate fi verificat şi la şefii din partidele politice: oricât îi pocneşti, nu cedează.
Liderii au însă spiritualitate înaltă de aceea ei au, în acelaşi timp, atât putere de înţelegere a realităţii, cât şi sensibilitate, de aceea sunt percepuţi de şefi ca un potenţial pericol, dacă nu sunt de partea puterii. În timp ce şefii “zboară” razant cu solul, pentru a vâna prada, liderii zboară la mare înălţime. Diferenţa dintre şef şi lider este diferenta dintre o bufniţă şi o pasăre Phoenix - nu au aceeaşi hrană. Şefii n-ar avea niciun motiv să se teamă de lideri şi totusi se tem. Căci, deşi le e familiar conceptul, ei nu au putut deveni lideri.
În general găsim lideri in domeniile ştiintifice, tehnice, artistice sau în managementul crizelor, deci acolo unde se cere o gândire sintetică şi vizionară. Iniţial se găseau lideri şi în diferite culte religiose ce erau în emergenţă şi îşi căutau căile de evoluţie. Atunci însă când un cult religios se structurează complet, liderii sunt eliminaţi şi se creează o ierarhie de şefi ce formează o structură ierarhică de tip mare corporaţie. Inchiziţia a fost un astfel de fenomen. Totuşi, în religie mai încă mai apar lideri. În politică liderii sunt destul de rari în istorie şi, de regulă, ca o prelungire a domeniului militar. Napoleon ştia pe nume fiecare soldat din armata sa, la fel şi Alexandru Macedon. Ei erau lideri, nu şefi, şi erau preocupaţi de fiecare membru din comunitate. Napoleon spunea că bastonul de maresal se află în raniţa fiecărui soldat, maresalul fiind un şef dintr-o ierarhie, nu un lider.
Între şefi, liderul este “primus inter pares” atâta timp cât este criză, dar este eliminat rapid când aceasta a trecut şi lucrurile funcţioinează fara a mai fi nevoie de gândirea liderului. De aceea liderii apar şi infloresc în vreme de criză.
Şeful este de asemenea tranzitoriu, la fel ca şi nesimţirea sa specifică, indusă de poziţia socială. De îndată ce şeful pierde poziţia de autoritate, începe să se umanizeze şi să devină din nou sensibil. Când omul este extrem de bolnav sau în pragul morţii, deci nu mai are nicio putere, atunci devine extrem de detaşat iar spiritualitatea sa creşte indefinit. Românii, în perioadele de criză cand pierd orice fel de putere, capătă in schimb ceea ce le-a lipsit multă vreme, atunci când erau şefi, şi anume bunul simţ. Pe vremea dictatorului aveam mai mult bun simţ decât acum, deoarece eram mai lipsiţi de putere.
Noi suntem, în acest moment, în situaţia de a avea şefi nepricepuţi, deoarece fuga creierelor a lasat un mare gol în rândul profesiónştilor de orice fel. De asemenea, ne aflăm în situaţia în care liderii noştri nu au putut evolua în ţară şi nu sunt recunoscuţi sau cunoscuţi la ei acasă. De aceea, populaţia nu-şi mai recunoaşte ţara şi este gata să pribegească pe alte meleaguri, apărându-şi existenţa în faţa crizelor. Aceeaşi populaţie ar putea să se strângă şi să acţioneze în caz de nevoie, dacă ar avea ceva de apărat, adică daca ar avea o lumină interioara cutivată de lideri. Dar mass media a avut grijă să inducă deprimarea şi fatalismul în comportamentul curent al oamenilor, în loc să promoveze valorile axiologice ale unor lideri. De aceea suntem cu toţii fragili în faţa istoriei şi în pericol de a ne stinge din punct de vedere cultural.
Demersul politic, stupid şi toxic, de a alunga liderii şi a pune şefi cumpăraţi ne poate fi fatal. Actualul proletcultism obţinut prin politizarea instituíţiilot statului asta face, se vede cu ochiul liber! De aceea şi rezultatele noastre recente sunt atât de slabe, pe toate domeniile şi la toate capitolele. De lideri avem nevoie în orice domeniu. Chiar şi şefii au nevoie de ei, ca policy makers (făcători de politici publice). Fiind oamenii cu viziune, aceştia au o contribuţie extraordinară in găsirea cailor de rezolvare a unor probleme de ordin social şi economic.
Din păcate şefii, împinşi de poziţia lor socială să profite, cât au şefia la dispoziţie, nu doresc să ajute liderii să nu moară de foame - deci nu-i plătesc, sau îi plătesc foarte puţin (să nu uităm că liderii nu se află pe o treapta ierarhică avantajoasă pe scara socială). Dacă, printr-un accident de tip moştenire, invenţie, premiu Nobel etc, liderii nu mai au nevoie de banii şefilor, devenind liberi să se manifeste, atunci şefii au două posibile atitudini: ori denigrează liderii (să nu uităm cazul lui Eminescu), ori încearcă să-i trimită sau să-i alunge din ţară (cazul oamenilor de cultura străini, de origine română.
Acum suntem într-o peritadă de criză evidenteă şi în mare pericol de anulare culturală, din cauză că avem prea mulţi şefi şi prea puţini lideri. La noi, democraţia nu funcţionează, deoarece nu promovează lideri ci şefi. Însuşi Platon observase existenţa acestui pericol şi îndemna cetăţenii care au ceva de spus să se implice în viaţa cetăţii şi să se lase aleşi în structurile de putere ale republicii, căci altfel vor veni profitorii să ocupe acele locuri şi vor ruina cetatea. Noi am păţit asta şi putem confirma că observaţiile sale au fost adevărate, dar este din vina noastră. Cât timp nu vom şti să ne provomovăm liderii, vom fi expuşi tuturor pericolelor.
Autor: Prof. Dr. FLORIAN COLCEAG
Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/despre-sefi-si-lideri
Thursday, January 27, 2011
Wednesday, January 26, 2011
Ernest Bernea- Îndemn la simplitate
Omul a purtat în decursul vremurilor o luptă tragică pentru câstigarea unui prisos de bine. In epoca modernă acest bine a fost văzut sub forma progresului şi a civilizatiei. Singur, sau în mijlocul societătii, omul s'a străduit în acest sens.
Socotit în roadele sale, astăzi după trecere de vreme, progresul continuu s'a dovedit înşelător. Omul modern a avut o sete de mai bine, dar nu s'a aplecat îndeajuns asupra naturii acestui bine. Punctul luminos, unificator, a lipsit. Lumea nouă s'a încrezut prea mult in civilizatie şi progres, dar nimeni nu sta să gândească ce anume sunt acestea pentru fiinta spirituală a omului. Şi atunci drumurile s'au deosebit, după cum deosebite erau idealurile.
Civilizatia acestei ultime epoci istorice a făcut din om "o fiintă complexă". Găsim in această tendintă şi stare a sufletului contemporan o caracteristică a vietii moderne, dornică de progres.
Ce înseamnă oare această complexitate a omului de azi, produs ultim al unor credinte vechi ? O continuă creştere a nevoilor materiale, o desvoltare a lor fără limită. Judecată interior, ea mai înseamnă rafinament şi ornamentatie. Aceste însuşiri alcătuesc tot atâtea semne de distinctie.
Să lămurim lucrurile mai departe. Complexitatea omului de azi nu înseamnă ceea ce am putea crede că înseamnă, adică : distinctie în înteles de superioritate, complexitate în înteles de adâncime şi frumusete interioară. Complexitatea aceasta care era şi o sete de a se îmbogăti, a pus omul sub povara unor elemente secundare, din afara fiintei noastre morale, din afara nevoilor acestei fiinte, l-au încărcat şi l-au prefăcut până la năruire.
Educatia a fost făcută în raport cu unele valori la modă, de natură mai mult socială şi materiala. Omul a avut o sete de a progresa, de a creşte chiar interior ; omul a încercat să depăşească starea în care se afla dar nu in raport cu anumite valori spirituale permanente ci in raport cu oamenii. Etica modernă a avut la temelie nu atât o dorintă sinceră de proprie depăşire ci mai mult o dorintă de întrecere între oameni.
Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizatie, cu atât el a devenit mai putin stăpân pe sine, cu atât a fost mai putin liber. Sufletul său aparent înăltat, devenise lipsit de putere, se subtiase şi se complicase. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renuntând la ceea ce îi era esential, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumusete şi tărie. Vieata interioară a omului a avut toate aparentele unei creşteri adevărate ; in realitate s'a petrecut o sărăcire şi anume din cauză că această creştere nu era organică ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambitiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic, l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi inutilului.
A fi o fiintă complexă nu este în sine o stare rea ; dimpotrivă. Trebue însă să fie rodul unei serioase şi fireşti creşteri interioare, creşteri a elementelor esentiale, a stâlpilor vietii noastre morale. Trebue să fie o îmbogătire a ceea ce ne apartine esential. Altfel ajungem la tipul omului modem, prezent încă între noi şi specific tuturor epocilor decadente, omul descentrat în care vieata este nefirească şi vointa lipsită de îndrumare. Povara trufiei, povara propriilor creatii ale omului, povara combinatiilor şi constructiilor aşa zisului progres cultural şi civilizator, apasă încă sufletul celor mai multi dintre noi.
Omul acesta a confundat Compexitatea cu complicatia. Iată numele adevărat al stării sale interioare. De aceea este atât de nenorocit, de aceea este atât de greu de, înteles şi de satisfăcut. Omul despre care vorbim este mereu nemultumit, mereu ridicat împotriva vietii şi a conditiilor date. Omul complicat este o fiintă dificilă şi nenorocită.
In setea sa de progres şi de civilizatie materială omul s'a descentrat, adică a confundat esentialul cu secundarul, dând o atentie deosebită celor ce nu-l alcătuiau în fond. Omul cetătii de azi este un om făcut, este o fiintă artificială. S'a construit înfruntând legile fiintei sale morale. Tot ceea ce a fost adăugat nefiresc şi a împodobit sufletul său mândru, nu a făcut decât să-l scoată din făgaşul destinului său propriu, de om.
Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebue să renunte la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale.
Nu poate fi vorba de o renuntare la progres şi nici de o întoarcere la "starea naturalã" a unui filosof francez, ci de mergerea înainte dela început pe calea deschisă nouă, în desvoltarea omeniei şi a tuturor virtutiilor ce-o alcătuesc. Ce înseamnă pentru noi întoarcere ? Inseamnă renuntare la inutil, la rugina sufletului. Ce înseamnă desvoltare ? Ce înseamnă progres ? Inseamnă creştere din sâmburele fiintei, înseamnă, în limita superioară,
înflorire. Aceasta inseamnă a fi cult, a fi om superior, a fi distins şi complex: înflorire. Să ajungi să-ti exprimi esenta. Nu întoarcere deci, nu oprire, ci creştere deplină şi firească.
Aci se aşează simplitatea. Simplitatea este starea morală a omului care se mişcă esential si sincer. Simplitatea în etică, întocmai ca si în estetică, înseamnă linie mare. Liniile mari dau sensul făpturii, liniile mari constituesc.
Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul fiintei. De aceea Evanghelia, cartea simplitătii şi a permanentei vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.
Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte vieata din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentrucă este în ea.
Simplitatea dă o sigurantă şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingentelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplitătii omul se împlineşte pentrucă trăieşte firesc şi esential.
Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vietii, aceea a , orizontului deschis. Sensul vietii este prins mai uşor şi mai adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentrucă cel dintâi păstrează legătura, directă cu viata, are totodată simtul realitătii aparente şi tainice. A fi simplu înseamnă a fi in vieată, a fi în vieată înseamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vietii nupoate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu trăieşte cu ochii în distantele mari ale lumii.
Din aceste elemente şi înfătişări ale simplitătii întelegem cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumusete. Fiinta sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neîntelese de acei care judecă după criteriile civilizatiei burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adâncurlle şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială el merge pe căile fireşti ale omeniei ; cugetul şi fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse.
Bucuria trăirii în simplitate poate fi înteleasă din libertatea şi rodnicia pe care o câştigă omul.
Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară de mare plinătate şi echilibru interior.
LA VÂNAT DE OAMENI
De ce se urăsc oamenii ? E atât necunoscut şi atâta suferintă legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.
De ce se chinuesc oamenii unii pe altii ? N'au loc sub soare ? Nu le ajunge pânza cerului ? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de altii.
E multă frumusete în lume dar oamenii orbi nu o văd. Inclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.
Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.
Vieata ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire fată de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.
De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe altii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul ? Locul tău, locul darurilor proprii nu ti-l poate lua nimeni ; îl ai odată cu vieata.
OMUL "CIVILIZAT"
Omul "civilizat" este în genere înclinat să traiască mai mult prezentul ; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simturile trupului atât de rafinat de civilizatia aceasta de care sunt atât de mândri.
A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzatii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieti pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.
Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest, om ; poate să se frângă şi osia cerului ! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea". Totul trebue consumat acum pe calea simturilor însetate de puternice sguduiri, trebue îndrumat către totala satisfactie a pământului uscat şi nerodit din noi.
Gândurile mari, credintele, dorul unei vieti mai pure şi mai frumoase sunt ale poetilor, ale visătorilor ; omul "civilizat" n'are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentrucă "nu umblă după himere". Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce vieata numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.
Drama începe acolo unde prezenta sa este activă. El retează elanuri, compromite credinte, îngenunche frumusetea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinta sa înrădăcinată atât de puternic într un pământ care şi el refuză să-l primească.
Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic ?!
LIBERTATI ŞI LIBERTATE
De veacuri omul suferă şi luptă pentru libertate. Libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumusetii şi ale credintei.
O zădărnicie cât muntele vietii. Omul trăieşte mereu, trăieşte desgustător de plin toate libertătile făpturii sale căzute ; trăieşte libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a furtului ; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă vieata într'o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare.
Aceasta pentrucă omul nu a înteles şi nici nu a făcut nimic pentru câştigarea adevăratei libertăti care este o conditie absolută a omeniei.
Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.
Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creatie ; libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu. Când omul apare, omul de conştiintă şi misiune, apare si libertatea. In acest caz libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva esential şi absolut. Imprejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul său, în simtămintele care îl străbat, libertatea este o cale a, vietii şi a desăvârşirii, este o conditie a spiritualitătii şi un semn al omului în rosturile sale mari.
RÂSUL DURERII
Sunt oameni care râd în fata suferintei, suferinta lor sau a altora. Râsul în fata suferintei exprimă două naturi desi are o singură. înfătişare. Intre acei ce râd în fata încercărilor grele sunt deosebiri esentiale.
Unii oameni râd în fata suferintelor dintr'o nesimtire, dintr'o infirmitate lăuntrică. Ei nu pot să înteleagă suferinta ; nici n'o acceptă nici n'o înlătură. Aceşti oameni râd pentrucă nu văd, pentrucă sunt lipsiti de omenie.
Altii râd cã n'au ce se face, râd că altfel iar doborî durerea, râd să înşele, să mângăe propriul lor suflet sau pe al altora. In cazul acesta, râsul este o terapeutică morală cu mari roade.
Cine râde de suferinta lui şi a altuia, fără ca acest râs să aibă o temelie de adâncă umanitate, adică să fie îndemn, depăşire, leac împotriva răului prezent, este un cinic. Cinismul este unul din cele mai triste peisagii ale, sufletului omenesc.
DELA HUMOR LA BATJOCURĂ
Sunt oameni care din orice situatie ştiu să scoată la lumină partea comică. Râsul în sine sau judecat din punct de vedere moral nu este de condamnat. E un lucru firesc al naturii npastre; are o înrâurire positivă asupra vietii lăuntrice.
Trebue făcută însă o deosebire care îndeobşte nu este luată în seamă. Sunt oameni cari caută să picure cu acidul trufiei lor suferinta şi îngenuncherile în fata destinului ale altora. Aci râsul nu mai are un sens creator. Oamenii se socotesc în genere prea deştepti şi îşi hrănesc trufia din sufletul celor mai adânc încercati. Râsul în acest fel trebue condamnat pentrucă are un sens negativ. Este ceea ce numim batjocură. Şi nimeni nu are dreptul de a se chema om dacă se simte bine când râde pe seama celor mai adânci şi umane dintre stările interioare ale fratelui său.
Există totuşi un altfel de râs creator. E vorba de humor. Oamenii cari sunt dăruiti cu acest simt al humorului sunt dintre cei mai buni. Râsul lor este positiv, este luminat. Râsul lor este o bucată din dorul nostru de vieatã.
Humorul este blând ; batjocura este crudă. Humorul este uman ; râsul batjocoritor este inuman. Inteligenta este prezentă în humor ca şi în batjocură, dar această aleasă însuşire a omului este aci curată, nu este pervertită, drăcească cum e în al doilea caz.
Ernest BERNEA
(din volumul "Indemn la simplitate - Mãrturisiri ptr. un om nou"
Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucuresti, 1939)
Tuesday, January 25, 2011
Din nou cu ştiinţa la notar! Burse doctorale cu garanţii imobiliare în mediu academic
EDU CER a solicitat domnului ministru Daniel Funeriu eliminarea unei ilegalitati: aceea ca bursele doctorale si postdoctorale sunt acordate conditionat de declaratii la notar prin care un girant garanteaza cu casa returnarea la final a intregului salariu acordat daca tanarul nu publica un numar dat de articole intr-un timp scurt (2 sau 3 ani). Adica, s-au introdus garantiile imobiliare in mediul academic!
Desi domnul ministru s-a aratat surprins de aceasta practica a rectorilor autohtoni - unica in spatiul universitar european - si a cerut un “aviz pe legalitatea contractelor de la directia de specialitate din minister” nu s-a intamplat absolut nimic in cele doua saptamani de la declaratia ministrului. Se mentine o tipica tacere birocratica, in speranta ca noi vom uita iar ei vor putea ingropa cazul.
Daca nu vom primi in scurt timp un raspuns de la minister, ne vom adresa Comisiei Europene pentru a pune aceeasi intrebare: sunt normale garantiile imobiliare in spatiul academic?
Toate aceste contracte doctorale si postdoctorale sunt ilegale: doctorandul sau studentul postdoctorand este in primul rand salariat, asa cum se mentioneaza clar si in Legea Educatiei Nationale. Daca un salariat nu-si indeplineste atributiile de serviciu, la un moment dat este concediat. Nu vine nimeni sa-i ceara retroactiv salariul primit, asa cum s-au gandit sa faca rectorii in privinta doctoranzilor.
(Art. 164 ... (1)Studenții-doctoranzi sunt incadrați de catre IOSUD sau oricare dintre membrii IOSUD ca asistenți de cercetare sau asistenți universitari, pe perioada determinata.
(3) Studentul-doctorand poate desfașura activitați didactice, potrivit contractului de studii de doctorat, in limita a 4—6 ore convenționale didactice pe saptamana).
Angajatorul isi ia masurile de precautie prin care sa controleze activitatea salariatilor, inclusiv a doctoranzilor, nicidecum nu-i obliga sa gireze salariile primite cu bunuri imobiliare. Suntem unici in Europa cu acest gen de masuri. La limita, exista si posibilitatea intreruperii grantului de cercetare, in cazul in care conducatorul de doctorat constata ca, din varii motive, activitatea de cercetare nu decurge conform etapizarii acceptate de ambele parti.
In fapt, rectorii comit inca un abuz destinat a le acoperi incompetenta manageriala in conducerea universitatile lor spre top 500. S-au gindit sa foloseasca fondurile structurale europene pentru a forta tinerii sa publice in reviste cotate ISI, daca domniile lor si grupurile de putere din jurul lor nu sunt in stare sa o faca pentru cresterea vizibilitatii propriilor universitati. Cine le cere rectorilor sa dea salariile inapoi pentru ca nu obtin, evident, rezultate manageriale acceptabile?
Domniile lor au girat cu casa neindeplinirea performantelor manageriale, desi sunt platiti consistent (salariu mediu lunar al rectorului Andrei Marga fiind, in 2009, de aproximativ doua sute de milioane de lei vechi ) din banii publici? Autonomia universitara se refera in primul rand la independenta orientarii stiintifice, filozofice si profesionale a activitatii universitatii, nu la dreptul de a concepe, fara control, masuri absurde si ilegale.
In cele doua saptamani de la semnalarea, catre opinia publica, a acestor pretentii, am auzit declaratii oficiale contradictorii. Astfel: prof. dr. Ioan Talpos, rectorul Universitatii de Vest din Timisoara, declara in presa locala, cu scopul de a-si apara pielea: “Sunt conditiile im¬puse Romaniei de Comisia Europeana, nu le impune universitatea.” Acesta declaratie este o minciuna. Comisia Europeana nu a impus niciunui tanar aceste conditii umilitoare, care nu se regasesc in nici o alta tara. Salutam singura declaratie cu adevarat responsabila, aceea a prof. dr. Petru Dunca, decanul Facultatii de Litere din cadrul Universitatii de Nord, Baia Mare, care a declarat - contrazicind si evidentiind miciuna rectorului Talpos - ca : “Aceasta hotarare, de a acorda tinerilor burse doctorale sau postdoctorale cu declaratii la notar, este absurda.”
Sincera, dar si cinica, contrazicand din nou spusele rectorului Talpos, a fost declaratia pe un post national de televiziune a prof. dr. Ioan Panzaru, rectorul Universitati din Bucuresti: universitatea a introdus astfel de garantii notariale pentru ca “noi cerem munca de calitate si dorim protejarea banului public”!
Din aceeasi dorinta de a proteja banul public, EDU CER ii solicita domnului ministru si tuturor rectorilor sa faca publice contractele echipelor manageriale ale programului doctoral POSDRU din universitati, care sunt salariile pe care profesorii coordonatori ai programului la nivel de universitate le incaseaza si daca domniile lor au depus declaratii notariale de garantie pentru returnarea lor, asa cu le-au cerut tinerilor doctoranzi.
Legat de “munca de calitate pe care o cere universitatea”, consideram ca, odata cu a cere tinerilor (post)doctoranzi sa publice in reviste cotate ISI, primii care ar trebui sa-si faca publica opera stiintifica, concretizata in articole publicate in reviste cotate ISI, ar trebui sa fie chiar cei responsabili de programul doctoral POSDRU din cadrul universitatilor, in primul rand rectorii universitatilor. Opinia publica trebuie informata si despre calitatate operei stiintifice publicata in reviste cotate ISI a profesorilor universitari si a rectorilor care coordoneaza programul doctoral POSDRU.
In concluzie, asteptam in continuare decizia ministrului, promisa la un post de televiziune, asupra legalitatii instituirii garantiilor imobiliare in spatiul academic.
Comitetul director EDU CER
Prof. Stefan VLASTON, Presedinte
Tel.
Subscribe to:
Posts (Atom)