Nu vom discuta cu ,,Românul" principii fundamentale de politică, de
vreme ce deosebirea punctelor de vedere e foarte mare şi întreaga
manieră de a privi stat şi societate ne sunt deosebite. „Românul” şi
liberalii în genere îşi închipuiesc că statul e rezultatul unui contract
sinalagmatic, al unei convenţiuni stabilite între cetăţenii lui. Noi
credem, din contra, că el e un product al naturii, că, asemenea unui
copac din pădure, [î ]şi are fazele sale de dezvoltare, asemenea
oricărui organism, îşi are evoluţiunea sa. Făcând paralele între istoria
deosebitelor state antice şi moderne ne-am convins că popoarele acelea
au avut privilegiul de a imprima universului întreg caracterul lor,
armele şi inteligenţa lor, signatura lor, cari s-au dezvoltat în mod
firesc, ferite şi de demagogie, şi de despotism, şi că forma cea mai
normală şi mai sănătoasă a dezvoltării unei societăţi omeneşti este
oligarhia.
Mahiavelli însuşi, acest adânc cunoscător al naturii omeneşti în părţile ei rele ca şi în cele bune, dacă aprobă, in usum Delphini,
sau mai bine în interesul unităţii Italiei, despotismul Casei de
Borgia, pe de altă parte recunoaşte oligarhiei o putere de rezistenţă
contra agenţilor discompunerii pe care n-o are nici o altă formă. Un
monarh poate fi foarte puternic, dar, izbit cu toată puterea şi bătut
într-un punct, împărăţia se clatină.
Statul demagogic e prea dominat de mici interese zilnice şi
personale, el e condamnat de-a fi slab înlăuntru şi-n afară. Şi, dacă
prin puterea inerţiei, a obiceiului contractat de sute de ani, el
continuă a merge câtva timp oarecum de la sine, vine o zi în care el nu
rezistă discompunerii. Mărimile lui improvizate şi fără tradiţii,
meschine, interesate, ambiţioase n-au întru nimic a specula interesele
publice, a trăda chiar patria lor în mâni străine. Între oligarhi se va
găsi un trădător sau doi, dar ei vor fi totdeauna neutralizaţi şi
zdrobiţi de clasa lor proprie, care nu va îngădui ca, prin ajutor
străin, unul dintre ei să se ridice asupra tuturor.
Noi nu zicem aci că poporul trebuie esclus de la dirigerea afacerilor
lui. Nicicând libertăţile publice nu sunt mai vii, mai puternic
simţite, practicate cu mai mult interes de binele comun de către toţi
cetăţenii decât tocmai sub oligarhie. Dovadă viaţa din comiţiile Romei,
viaţa politică, sobră în orice punct, în comună şi în comitat în Anglia.
Dar sunt cestiuni de politică generală, de război sau pace, de întinse
şi mari reforme sociale a căror realizare determină epoce întregi ale
istoriei cari nu sunt, nu pot fi puse la cale în comiţii de omul ocupat
cu munca zilnică şi cu interesele zilnice.
În state demagogice se formează, pentru rezolvarea acestor cestiuni, o
clasă de politiciani, de patrioţi de meserie, fără trecut, fără
tradiţii, cari fac din politică o speculă, un mijloc de trai; în statul
oligarhic există o clasă de oameni cari, ab antiquo, are
sarcina de-a împăca formele trecutului cu exigenţele viitorului,
asigurând statului continuitatea de dezvoltare, ferindu'l de sărituri şi
de întreprinderi aventuroase şi înlăuntru, şi în afară. În Senatul
Romei putem urmări modul în care se creau legile romane. Străbunul
propunea reforma, bunul o susţinea în acelaşi Senat, tatăl întrunea deja
o mare minoritate, abia fiul o vedea realizată. Trei generaţii treceau
până să se voteze o reformă, care apoi intra în adevăr in succum et
sanguinem.
La noi, lucrurile se traduc din franţuzeşte într-o noapte şi sunt
votate a doua zi cu drumul de fier. De aceea tâmpirea cu care ele se
votează, de aceea lipsa de încredere în eficacitatea lor, de aceea multe
legi sunt născute moarte. Despre o viaţă şi o evoluţiune proprie a
ideilor ce se legiuiesc nu poate fi nici vorbă.
Noi nu zicem că statul român e menit a ajunge vreodată acest ideal.
Statele moderne nu se mai dezvoltă, din nefericire, în linie dreaptă, ci
prin cotituri, adesea prin concesii, renunţând la maniera lor de-a fi,
la signatura existenţei lor. Sunt cristalizaţiuni imperfecte pe lângă
câteva cristale perfecte pe cari le prezintă istoria. Asta e chiar
deosebirea între naţii mici, fără simţ istoric, şi naţiile mari, c-un
profund simţ istoric şi c-un mare viitor. Despre refacerea unei
oligarhii istorice pe care ne-o atribuie „Românul” nu poate fi nici
vorbă.
Inamici ai frazei şi ai oricării formaţiuni factice şi improvizate,
noi vedem foarte bine, mai bine decât ,,Românul” poate, imposibilitatea
unei asemenea refaceri şi e un act de rea credinţă de-a ne atribui că
voim ceea ce noi înşine ştim că este cu neputinţă.
Cu toate acestea, urmările domniei declasaţilor sunt evidente.
Populaţia, şi tocmai populaţia producătoare, scade de la 1864 încoace în
proporţii înspăimântătoare, dar ceea ce e mai trist sunt cauzele
acestei scăderi, cauze adânci, economice şi sociale, cari fac ca însuşi
sâmburul naţionalităţii, rasa, să degenereze. S-a observat de către
medicii de regimente că statura oamenilor scade, că aptitudinile lor
fizice şi morale degenerează, şi această din urmă împrejurare e mai
tristă decât toate celelalte. Nu mai e nevoie a adăuga că aceste
rezultate sunt a se atribui şi sărăciei, şi urmărilor ei morale,
decăderii vieţii de familie, viciilor.
Dacă ,,Românul” crede că moartea, pieirea fizică a neamului românesc
nu este o ironizare amară a sistemului de pân'acum, să-i fie de bine.
Noi credem însă că un sistem care, oricât s-ar îmbogăţi patrioţii, are
de rezultat moartea reală a unei naţii, e tot ce se poate mai rău şi mai
ucigaş ca sistem.
Dar care e originea comună a acestor rele? Declasarea, zicem noi,
înmulţirea peste măsură a oamenilor ce trăiesc din munca aceleiaşi sume
de producători.
În alte ţări, clasele superioare compensează, prin munca lor
intelectuală, munca materială a celor de jos. Întrebăm dacă cele patru
clase primare şi cursul de violoncel a d-lui Costinescu compensează
zecile de mii de franci ce acest consumator le ia pe an, evident din
munca altora. Înaintarea pe scara societăţii române nu este dar datorită
meritului, ştiinţei, activităţii; ci un leneş ignorant care învârteşte
şurupuri patriotice ajunge prin intrigă şi neadevăr oriunde pofteşte.
Aceşti oameni declasaţi sunt totodată instrumentele cele mai bune, cele
mai coruptibile, cu cari se servesc străinii pentru a exploata ţara,
populaţiile ei autohtone.
Iată nervul răului în contra căruia nu ajută nici proclamarea
Independenţei, nici coroana de oţel a regelui, nici ridicarea creditului
visteriei, bazat pe cunoştinţa că statul român are bunuri imobiliare de
câteva miliarde de înstrăinat, nici frazele patriotice.
Voiţi bani cu 3 la sută? Vindeţi moşiile statului la companii străine
şi-i veţi avea. Aceasta nu va dovedi însă că din sine însuşi poporul
românesc se dezvoltă, că el însuşi se bucură în plenitudine de măreaţa
moştenire pe care i-au lăsat-o harnicii şi vitejii lui străbuni.
(Articol apărut fără titlu în TIMPUL, pe 8 mai 1881)
Autor: MIHAI EMINESCU
Sursa: http://www.certitudinea.ro
No comments:
Post a Comment