Crăciun fericit tuturor!

Sursa imaginii: http://machiajochi.ro/va-urez-un-craciun-fericit/656/

Întâlniri cu ROST: Recurs la Ţuţea

Marţi, 13 Decembrie 2011, ora 18.00, la Marţi, 13 Decembrie 2011, ora 18.00, la Clubul Ţăranului (Muzeul Ţăranului Român, Şoseaua Kisellef nr. 3), a avut loc dezbaterea pe marginea personalităţii şi a gîndirii lui Petre Ţuţea - la 20 de ani de la mutarea sa la cele veşnice, organizată de Asociaţia ROST. Despre Ţuţea au vorbit cîţiva dintre cei care l-au cunoscut îndeaproape: domnii Demostene Andronescu (poet, publicist şi fost deţinut politic), Ion Papuc (scriitor) şi Marcel Petrişor (scriitor şi fost deţinut politic).


Moderatori ai evenimentului au fost domnii Răzvan Codrescu şi Paul Ghiţiu.

Linu-i lin - Corul Simbol

Linu-i lin - Corul Simbol pe video.crestinortodox.ro

Dan Puric la librăria Sophia, 2 decembrie 2011- Lansarea cărţii "Fii demn!"

RIŞTI?...

Râzând,
Rişti să pari nebun.
Plângând,
Rişti să pari sentimental.
Întinzând o mână cuiva,
Rişti să te implici.
Arătându-ţi sentimentele,
Rişti să te arăţi pe tine însuţi.
Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,
Rişti să pierzi...
Iubind,
Rişti să nu fii iubit la rândul tău.
Trăind,
Rişti sa mori...
Sperând,
Rişti să disperi,
Încercând măcar,
Rişti să dai greş...
Dar dacă nu rişti nimic,
Nu faci nimic,
Nu ai nimic,
Nu eşti nimic...

Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/antologia-poeziilor-frumoase/view/riSti

CUM SĂ NE CREŞTEM COPIII? – N. E. Pestov (I)

In zilele noastre unui crestin ii vine greu sa traiasca intr-o lume plina de ispite si obiceiuri pagane cand alaturi nu sunt purtatori ai Duhului lui Dumnezeu. Greutatile sunt legate si de faptul ca un crestin familist trebuie sa lupte duhovniceste nu doar pentru sine, ci si pentru familia lui – sotia si copiii.

Unii cred ca in doi este mai usor sa urmezi calea care duce la mantuire. Asa este, dar numai in cazul in care ei sunt de comun acord. Doar atunci este adevarata spusa preainteleptului Solomon: „Mai fericiti sunt doi laolalta decat unul” (Eccl. 4, 9). Dar nu intotdeauna este exact asa si in viata deseori ne ciocnim de situatia in care, dupa cum spune Mantuitorul, dusmanii omului devin chiar casnicii lui (Mt. 10, 36).

Mai exista o imprejurare.

Daca despre viata calugareasca exista o bogata literatura patristica, care vorbeste neincetat despre lupta calugarilor, dimpotriva, experientei duhovnicesti a mirenilor, mai ales in ceea ce priveste educa­tia copiilor, i se rezerva un loc secundar.

Care ar trebui sa fie punctul esential in educatia unui copil?

Unele mame acorda cu precadere mare atentie hranei bogate si sanatatii copiilor lor. Altele se straduiesc sa le dea o educatie adecvata. A treia catego­rie isi concentreaza toate eforturile in a dezvolta la copiii lor talente si vor sa vada in ei muzicieni si pictori talentati sau savanti renumiti. Parintii crestini ar trebui sa aiba un alt ideal. In primul rand, ei trebuie sa se ingrijeasca in a-si creste co­piii in credinta statornica, spre a fi madularele vii ale Bisericii, ca Hristos sa ia chip in sufletele lor (Gal. 4, 19), iar ei sa-l iubeasca mai presus de orice pe Dumnezeu si pe „aproapele ca pe sine insusi” (Mt. 22, 37-40), iar scopul vietii sa fie „dobandirea Duhului Sfant” (din Invataturile Cuviosului Serafim).

Daca parintii vor respecta toate acestea, celelalte – talentul, sanatatea – se vor adauga; dupa cum spu­ne insusi Mantuitorul: (Mt. 6, 33).

„Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua”.

Cuviosul Serafim o indemna pe o mama:

„Maicuta, nu te grabi sa-ti inveti copiii sa vorbeasca frantuzeste si nemteste, ci, mai intai de toate, pregateste sufletele lor, iar celelalte se vor adauga mai tarziu”.

Cum sa ajungem la aceasta, cum sa „pregatim sufletul copilului”?

Inteleptii spun ca pentru a rezolva o problema trebuie sa-i gasim rezolvarea ideala. „Idealul vostru sa fie cat mai sus, iar voi incercati sa ajungeti la el”, sfatuieste un filosof. Desi un astfel de ideal este greu de atins in conditiile vietii de astazi, totusi sa incercam, in masura posibilitatilor noastre.

In educatia copiilor sa ne ferim de acel „nici rece, nici fierbinte”, care este urat Domnului (Apoc. 3, 15). Chiar daca sfaturile sfintilor parinti si experienta mirenilor credinciosi sunt contrare principiilor contemporane, noi sa nu le negam.

Sa nu repetam precum cei care spuneau oarecand ascultandu-L pe Mantuitorul: „Greu este cuvantul acesta! Cine poate sa-l asculte?” (In. 6, 60). Sa ne amintim sfatul marelui Apostol:

„Daca i se pare cuiva, intre voi, ca este intelept in veacul acesta sa se faca nebun, ca sa fie intelept” (I Cor. 3, 18).

vezi continuarea la Razboi intru Cuvant: CUM SA NE CRESTEM COPIII? - N. E. Pestov (I). "Cine este nepasator fata de copiii sai, desi in celelalte este ravnitor, va fi pedepsit aspru pentru acest pacat"

SFÂNTUL IERARH NICOLAE

„Mila şi adevărul vor merge înaintea feţei Tale”

Psalmul 88, 15

Sfântul Ierarh Nicolae e unul din cei mai populari sfinţi ai creştinismului. Nu e nici Sfân­­­tul Ioan Gură de Aur, a cărui sfântă Liturghie se săvârşeşte mereu. De ce? Ne-ar putea ex­pli­ca cele două calităţi ale ma­­relui ierarh:

Dragostea de popor - până la sacrificiu; şi

Dragostea de Iisus - dragostea de Adevăr.

Deci „mila şi adevărul” pe care le-a trăit ca ierarh, l-au făcut mare înaintea lui Dum­ne­zeu, iar Dum­ne­­zeu l-a făcut mare înaintea oamenilor.

Constantin cel Mare l-a găsit pe Sfântul Nicolae în temniţă. Prin edictul împăratului de re­cunoaştere a creştinismului ca religie de stat, de la anul 313, Sfântul Nicolae, dim­pre­u­nă cu toţi creştinii de prin tem­ni­ţe­le imperiului roman, sunt puşi în libertate.

La anul 325, când împăratul Constantin a convocat primul sobor ecumenic, a toată creş­­ti­nătatea, prin­­­tre cei 318 sfinţi Părinţi ai lumii şi ierahi era şi Sfântul Nicolae.

Soborul s-a convocat pentru a stăvili marea erezie a arianismului, care tăgăduia divi­ni­­ta­tea lui Iisus.

Atunci s-a cunoscut râvna Sfântului Nicolae pentru Adevăr, care a şi trecut măsura. Căci Sfântul Ni­co­­lae l-a pălmuit pe ereticul Arie în plin sobor pentru hulirea lui: că Iisus n-ar fi Dum­nezeu, ci numai o făp­tură a lui Dumnezeu. Hulirea vrednică era de bătaie, căci Arie săpa la temelia creştinismului: ataca dum­­nezeirea întemeietorului său. Ori creştinismul stă sau cade cu dumnezeirea sau nedumnezeirea înte­me­ie­to­rului său.

Deci sfinţii Părinţi, amărându-se pentru palma pe care a dat-o Sfântul Nicolae lui Arie, i-au luat omo­forul arhieriei.

S-a arătat însă Maica Domnului unuia dintre îmbunătăţiţii Părinţi şi le-a poruncit să-i dea omo­fo­rul înapoi, că plăcută a fost Domnului râvna Sfântului Nicolae.

De atunci pe icoana Sfântului Nicolae e zugrăvită Maica Domnului şi Domnul Hris­tos, dându-i omoforul arhieriei înapoi.

Iată râvnă pentru Adevăr, cum n-au mai avut-o Părinţii Bisericii. Dar tot râvnă pen­tru ade­văr se pot socoti şi intervenţiile energice, până la răfuială şi până la împăratul, când, în do­uă rânduri erau să fie osândiţi la moarte nişte nevinovaţi. Sfântul Nicolae i-a scăpat de moarte. Iată râvnă pentru dreptatea omu­lui. Aşa ceva nu poate face decât omul hotărât să le ia locul. Dar aceştia sunt sfinţii: „păstorii cei buni, care-şi pun sufletul pentru oi”.

Dar Sfântul Nicolae nu s-a ocupat numai de grijile duhovniceşti ale turmei sale. El n-a vă­zut omul împărţit, ca să se mulţumească a se griji numai de o parte a omului. El a luat omul ca întreg, şi pentru în­treg omul s-a expus riscurilor şi grijilor. Aşa odată, fiind mare secetă, a a­lergat şi a aprovizionat cetatea sa cu grâu, scăpând oamenii de foamete.

De trei ori a scăpat de mizerie şi păcat pe un tată văduv cu trei fete, aruncându-le ba­ni pe ascuns, şi aşa le-a căsătorit iubitorul de oameni, cu cinste. Şi i s-ar mai putea pomeni din fap­te; dar ne oprim aici.

*

Poate că şi aci stă o taină a sfinţeniei lui: în capacitatea lui de a aduna suferinţa. Su­fe­rin­ţa pe care o aduna de la toţi, îi facea iubirea mai strălucitoare: - şi acestea laolaltă ard ca o fă­clie viaţa sfântului -, care apoi, mai multă suferinţă atrage, sporind focul iubirii sale de oameni.

Suferinţa şi iubirea se cresc în progresie una pe alta, în sfinţi. Aşa se face că inima lui era o mare în care se revărsau toate lacrimile şi durerile pământului şi găseau alinare. Cred că aceas­ta e o taină a „lu­mi­nă­to­rilor lumii”.

De altfel toate minunile pe care le-a făcut Dumnezeu oamenilor, după mutarea sfân­tu­lui, nu au altă explicaţie, decât că sunt un răspuns pe care li-l dă Dumnezeu, pentru iubi­rea lor de ma­rele ierarh. Căci Dumnezeu e făcătorul de minuni în sfinţii Săi, indiferent dacă sunt în lu­mea aceasta sau s-au mutat în cealaltă.

Dar marea minune - şi din ce în ce mai rară între oameni – e tocmai această lumină a ini­­mii, căreia Dumnezeu nu-i pune hotar mormântul. De aceea Dumnezeu o laudă cu fapte mai presus de fire, cinstind cu ele pomenirea iubiţilor Săi: iubitori de oameni, sfinţii.

Dumnezeu o laudă cu faptele mai presus de fire.

Să o lăudăm şi noi... măcar cu vorba!

Prislop, 06.XII.1949

Sursa: Părintele Arsenie BOCA. (2006). Cuvinte vii. Ediţia a-II-a. Deva: Editura Charisma.

pp. 249 - 251.

Troparul Sfântului Ierarh Nicolae

Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!

ÎPS Bartolomeu Anania despre Sfântul Nicolae

24 de ani de la moartea marelui Constantin Noica

Petre Ţuţea Christian Verticality

PETRE ŢUŢEA – icoana nobleţii de a fi ortodox şi român

Petre Ţuţea a trecut la cele vesnice acum 20 ani, în ziua de 3 Decembrie

Chipul ravasit de durere al lui Petre Tutea, aflat pe patul de moarte, este una dintre cele mai adanci mustrari pe care o purtam noi, ca neam. Noi, poporul roman. Este durerea celui care vede dincolo de judecata istoriei, de dreptatea faptuita aici. Este durerea celui care vede, deja, Judecata cea de pe urma a neamurilor si dreptatea cea vesnica. Si, in aceasta Judecata de pe urma, vede ca stralucirea poporului sau, pentru care a suferit si este gata sa sufere din nou, pana la moarte, este patata cu “fapte de rusine”, “fapte inlauntrul poporului roman”... Pentru ca noi, ca neam, purtam povara schingiuirilor celor ce au fost zdrobiti in inchisori. Pentru ca noi, ca neam, purtam povara complicitatilor, tacerilor, lasitatilor faptelor de mare rusine ce s-au petrecut si se petrec intre noi.

Desigur, refuzul sau de a acuza personal aceste fapte rusinoase este dovada nobletii sale sufletesti. Pentru noi, cei care privim la batjocorirea acestor frati mai mici ai lui Hristos, singura optiune mantuitoare este compatimirea, ajutorarea si vadirea in duhul cel bun a nedreptatii, dusa pana la riscul impartasirii soartei osanditului pe nedrept.

Se pare ca avem, de la o vreme, ca popor, o inclinatie de a ne trada, a ne batjocori, a ne uri, a ne chinui unii pe altii, indeosebi pe cei mici si dispretuiti ai lumii. Efect al reeducarii pe care o retraim continuu, din reflex automat... Poate de aceea, ca ultim cuvant si sfat catre tineri, Petre Tutea lasa acest indemn: “Sa nu mai schingiuiasca semenii lor!”

vezi continuarea la Razboi intru Cuvant: PETRE TUTEA - icoana nobletii de a fi ortodox si roman

PĂRINTELE CLEOPA – câteva învăţăminte esenţiale dintr-o viaţă plină de minuni

“In fiecare vara Alexandru Ilie facea stana de oi pe dealurile si poienile din preajma Schitului Cozancea, la circa 5 kilometri departare de sat. Apoi incredinta oile celor trei feciori mai mari ai sai: Vasile, Gheorghe si Constantin, care cunosteau aceste locuri binecuvantate din frageda copilarie. Tot in aceasta parte se afla si chilia pustnicului Paisie Olaru, parintele lor sufletesc.

Acest ieroschimonah s-a nascut in comuna Lunca – Botosani, in anul 1897, si s-a inchinoviat in obstea Schitului Cozancea din apropiere, in anul 1922. Aici s-a nevoit 26 de ani intr-o mica chilie pustniceasca, laudand pe Dumnezeu ziua si noaptea si mangaind multe suflete. Pentru aspra sa nevointa era cautat de multi credinciosi, pe care ii mangaia duhovniceste.

De mici copii, Constantin si cu fratii sai mergeau deseori la Schitul Cozancea, fiind foarte iubiti de Parintele Paisie. Ei se ingrijeau sa cante la strana, sa lucreze gradina si sa duca cele de nevoie parintilor batrani din schit.

Asa a fost randuit de Dumnezeu ca aceste tinere vlastare sa se formeze sufleteste de mici, pentru marea nevointa calugareasca ce le statea inainte. Ori de cate ori aveau vreo ispita, alergau la pustnicul Paisie si ii cereau cuvant de folos. Iar parintele ii sfatuia sa tina tacere permanenta, sa zica mereu rugaciunea ”Doamne Iisuse”, sa faca zilnic metanii, iar seara, dupa mulsul oilor, sa citeasca Psaltirea si Acatistul Maicii Domnului.

Fratii fiind ascultatori, niciodata nu ieseau din cuvantul batranului. Dar diavolul ii ispitea din ce in ce mai mult, ca nu putea rabda sa fie biruit de niste copii, care il izgoneau cu puterea psalmilor. Pentru aceea multe ispite le facea vrajmasul.

Odata, pe cand cei trei frati se jucau intre ei, din lucrarea vicleanului, unul a fost atat de tare lovit, incat toti credeau ca a murit.

Altadata diavolul ii tulbura in timpul sfintei rugaciuni. Cand se rugau noaptea, uneori dracii incepeau sa faca zgomot in pod si sa grohaie ca porcii. La inceput, fiind mai mic, Constantin ii intreba pe frati: ”Voi auziti?” Atunci fratele mai mare, Vasile, ii spunea: ”Stai linistit! Nu-l baga in seama! Lasa-l, mai, ca atata poate!”

Vazand vrajmasul ca fratii il ard cu rugaciunea si cu postul, le-a facut o ispita si mai mare. Intr-o seara tarziu, pe cand toti trei se rugau in genunchi si citeau la Psaltire in jurul focului de la stana, deodata au vazut o pasare straina, ca un vultur, mergand printre ei. Fratele mai mic, Constantin, fiind mai zburdalnic, a lasat Psaltirea si a zis:

- Uite ce pasare frumoasa este aceasta!

- Taci, roaga-te, si nu mai vorbi! i-a spus Vasile, fratele mai mare.

Pe cand Constantin privea la pasarea aceea ciudata, care era de fapt diavolul, deodata aceasta s-a aruncat in focul din vatra, facand zgomot mare si, risipind tot jaratecul, a aprins stana. Din aceasta cauza au murit arse de foc mai multe oi. Apoi cu greu au stins focul si au adunat oile speriate de vrajmasul. Dupa aceasta au fugit la pustnicul Paisie si i-au spus tot ce au patimit de la diavoli.

Batranul a stropit oile si stana cu aghiasma, iar pe cei trei frati i-a imbarbatat sa nu se teama, ca diavolul este legat de Hristos si nu are putere sa ucida pe oameni.

vezi continuarea la Razboi intru Cuvant: PARINTELE CLEOPA - cateva invataminte esentiale dintr-o viata plina de minuni

13 ani de la moartea parintelui Cleopa Ilie

Jean Moscopol - Tot ce e romanesc nu piere

Armonia

Români, nu mai plecaţi din ROMÂNIA,

din GRĂDINA MAICII DOMNULUI!

Mai bine răbdaţi!

Iar dacă nu puteţi răbda, atunci schimbaţi!

Stă în puterea noastră să transformăm

ROMÂNIA în ARMONIA!

LA MULŢI ANI TUTUROR ROMÂNILOR!

Fraţi români din lumea-ntreagă

Strofa Întâi
Fraţi români din lumea-ntreagă
Tresăriţi în gând de dor
Şi cântaţi un imn de slavă
Pentru craiul munţilor
O, Cristoase ne fereşte
De duşmani şi de pagâni
Şi presară a Ta pace
Mult dorită de români!

Refren

Potoleşte, tu, furtuna
Stinge focul dintre fraţi,
Şi fă să sorbim iubirea
Cei ce suntem adunaţi.

Strofa a doua
Noi am fost creştini pă vremuri
Când păgâni migrau prin lumi
Şi avem martiri ai legii,
Şi avem martiri români
Te rugăm Cristoase Doamne
Să Ne ierţi că te-am uitat!
Pentru că păgânii lumii
De Tine ne-au depărtat.

Refren
Potoleşte, tu, furtuna
Stinge focul dintre fraţi,
Şi fă să sorbim iubirea
Cei ce suntem adunaţi.

Strofa a treia
Zbuciumat de ură mare
Neamul nostru românesc
N-are linişte şi fraţii
Între ei se duşmănesc
Doamne Tu ne-Ai Dat poruncă
Demnitatea s-o păstrăm
Să iubim pământul ţării
Slavă Ţării să cântăm!

Refren

Potoleşte, tu, furtuna
Stinge focul dintre fraţi,
Şi fă să sorbim iubirea
Cei ce suntem adunaţi.

Refren final
Potoleşte, tu, furtuna
Stinge focul dintre fraţi,
Şi fă să sorbim iubirea
Cei ce suntem în Carpaţi.

La multi ani dragi romani!

PARINTELE ARSENIE BOCA: “Numai atat bine putem face, cata suferinta putem ridica de pe el”

“Mai tare si mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume. Necazurile vietii insa iau pe oameni din alta parte, silindu-i sa-l caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greselilor noastre, urmare pe care ingaduie Dumnezeu s-o gustam spre inteleptirea noastra”.

“Nu este alta cale de mantuire, de ispasire a pacatelor, decat calea Crucii. Daca ar fi fost alta, Dumnezeu ne-ar fi aratat-o pe aceea. Prin Cruce, prin suferinta unei rastigniri in viata se intra in Imparatia lui Dumnezeu. Si se intra cu atat mai sigur, cu cat rabdam o rastignire nedreapta. Deci, cel ce vrea sa se mantuiasca n-are pe nimeni de osandit pentru crucea pe care o duce. Cine s-a hotarat cu toata puterea sufletului sau sa vina la Iisus, rastignirea-l asteapta, dar acesta iubeste din tot sufletul pe cei ce-l rastignesc. In necazuri se vede iubirea omului de Dumnezeu si de oameni. In cuptorul suferintelor de tot felul se curateste sufletul omenesc pentru Imparatia lui Dumnezeu. Si suferinta smereste trufia omului si Il face pe Dumnezeu prieten. Asa sa va talcuiti crucea pe care o aveti fiecare de dus! In Cruce Dumnezeu a ascuns o taina: taina mantuirii fiecaruia. Vai de cel ce nu are o cruce de dus: acela n-are prin ce se mantui“.

“Toate darurile inchise in destinul nostru sunt ingradite cu suferinte si numai la atatea daruri ajungem, prin cata multime de suferinte putem razbi cu bucurie. Numai atat bine putem face, cata suferinta putem ridica de pe el. Numai atata mangaiere putem aduce printre oameni, cata amaraciune putem sa bem in locul celor ce vrem sa-i mangaiem. Atata stralucire va arata iubirea de Dumnezeu si de oameni in noi, sau atat de puternice vor fi mila si adevarul in noi, cata vapaie de ura infruntam bucurosi pentru Dumnezeu si oameni. Si asa mai departe. E bine de stiut si aceea ca darurile lui Dumnezeu dau o mare putere de a suferi, cu seninatate, orice potrivnicie in calea darului si, rabdandu-le cu liniste, toate piedicile cad pe rand, printr-o nevazuta randuiala dumnezeiasca”.

vezi continuarea la Razboi intru Cuvant: PARINTELE ARSENIE BOCA: "Numai atat bine putem face, cata suferinta putem ridica de pe el"

PARINTELE ARSENIE BOCA, SFANTUL ARDEALULUI (film documentar) – 22 de ani de la mutarea la cele vesnice (†28 nov. 1989)

Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro

Doneaza la IRSCA Gifted Education!

Ştefan Odobleja

Nicolae Paulescu

„Cine are credinţă are mai puţine dezechilibre sufleteşti“

Trăim într-o epocă dominată de mass-media, într-o epocă în care toată lumea vrea să ştie, să afle, să fie informată. Informaţia a devenit ca un narcotic. Astfel, omul contemporan este supus unei presiuni mediatice continue, ce se află din ce în ce mai mult în contradicţie cu tot ceea ce înseamnă educaţie şi valori creştine. Despre cum şi cât influenţează starea psihică şi echilibrul naţiunii ştirile negativiste şi alarmiste, despre cum dăunează polarizarea socială extremă, aflăm în interviul pe care ni l-a acordat prof. univ. dr. Florin Tudose, renumit psihiatru.

Cât de mult este influenţată starea psihică a naţiunii noastre de ştirile negative şi alarmiste difuzate de toate televiziunile?

Este un fapt cunoscut din negura vremilor că ştirile negative modifică starea psihică a fiecărui individ, dar şi a grupurilor mari de persoane, deoarece apare şi fenomenul de contagiune în care efectul pe care ştirea sau ştirile proaste îl au asupra fiecăruia se potenţează cu starea celorlalţi. De asemenea, apar interpretări secundare care pot fi extrem de pesimiste şi care la rândul lor accentuează efectul negativ asupra psihicului individual şi colectiv. În epoca contemporană, faptul că ştirile sunt difuzate în repetate rânduri prin televiziuni, ca şi faptul că sunt prelucrate şi deformate în aşa fel, încât efectul lor manipulativ să fie maxim, fac din televiziuni un focar de infecţie psihologică, diseminat în fiecare locuinţă, creând contagiune prin contactul direct cu aproape întreaga populaţie a unui oraş sau a unei ţări. Stările psihice pe care le induc aceste bombardamente cu informaţii negative sunt în principal anxietatea, angoasa, depresia, iar uneori chiar ideile paranoide. Este şocant modelul sui generis pe care televiziunile îl practică, în care se autodefinesc în mod mincinos drept canale de ştiri şi informaţii şi apărători ai intereselor cetăţeanului, în realitate fiind doar emiţători de mesaje manipulatorii care slujesc intereselor stricte ale unui grup sau, mai grav, ale unei singure persoane. Se substituie într-un mod diabolic opiniei publice pe care o identifică cu propriile opinii şi cultivă sloganul "Aşa vrea publicul". Este o absurditate să crezi că publicul vrea să afle doar ştiri alarmiste sau negative şi, eventual, despre comportamentele criminale sau imorale ale oamenilor.

Românii sunt consideraţi uneori leneşi, dar cu toate acestea se pare că sindromul oboselii cronice este tot mai frecvent. Cum explicaţi acest fenomen?

Nu ştiu dacă românii sunt leneşi sau doar sunt consideraţi leneşi, cert este că nu putem invoca argumente conjuncturale sau legate de o anumită evoluţie socio-politică atunci când citim una din cele mai semnificative poveşti ale lui Ion Creangă, şi anume "Povestea uni om leneş" în care este preferat ştreangul efortului minimal al înmuierii posmagilor. Aud în ultima vreme, 10-15 ani, replica din partea unor persoane tinere care cheltuie din veniturile părinţilor, cel mai adesea pensia, că pentru suma X sau Y - de regulă salariul mediu pe economie - nu merită să-ţi faci deranj. Continuă să stea şi să aştepte ca societatea să le ofere pachete de bani şi avantaje pentru simplul motiv că există. În ceea ce priveşte sindromul oboselii cronice, atunci când acesta există în realitate, nu are drept cauză cel mai adesea efortul. Oboseala cronică nu apare prin suprasolicitare, iar tinerii şi adulţii care nu fac nimic nu pot încrimina această boală, de altfel nu chiar aşa de frecventă cât încearcă presa să acrediteze pentru nemunca lor, pentru faptul că refuză să dăruiască ceva înainte de a cere.

vezi continuarea pe http://www.ziarullumina.ro

Un matematician care a lucrat la algoritmul Google îşi lansează propriul motor de căutare

Despre educaţie cu dr. Augusto Cury

"A educa inseamna a calatori in lumea celuilalt, fara a patrunde vreodata in ea. Inseamna a utiliza ceea ce gandim, pentru a ne transforma in ceea ce suntem.
Cel mai bun educator nu este cel care controleaza, ci cel care elibereaza. Nu e cel care apara greselile, ci cel care le previne. Nu e cel care corecteza comportamente, ci cel care indeamna la reflectare. Nu e cel care observa dor ceea ce este aceesibil ochilor, ci cel care vede invizibilul. Nu e cel care renunta cu usurinta, ci cel care stimuleaza continuu, un nou inceput.

Un educator bun imbratiseaza, atunci cand toti resping; incureajeaza atunci cand toti condamna; ii aplauda pe cei care n-au urcat niciodata pe podium; vibreaza la curajul de a concura, al celor ramasi pe ultimele locuri. Nu cauta propria sa stralucire, ci se face mic pentru a-i face mari pe fiii, pe elevii si pe colegii sai de serviciu."

Inspiraţia bloggerilor împotriva conspiraţiei ideilor proaste din economie. Online, pe şleau despre economie şi criză

MARIA, CEA MAI STRALUCITA EDUCATOARE DIN ISTORIE

MARIA, CEA MAI STRALUCITA EDUCATOARE DIN ISTORIE Cele zece principii pe care le‑a folosit Maria, in educatia Copilului Isus. O viziune a psihologiei, psihiatriei si pedagogiei asupra celei mai vestite si mai necunoscute femei din istorie

Iata ce spune autorul: Am petrecut mult timp, in cadrul limitelor mele, ca psihiatru, psihoterapeut si cercetator in psihologie, ca sa studiez personalitatea Mariei. M-am aplecat asupra detaliilor reactiilor ei, relatate in biografiile lui Iisus, numitele Evanghelii, in diferite versiuni. Am cautat sa evit textele fara credibilitate istorica. Multi crestini nu stiu ca Maria este singura femeie preamarita in Coran, textul sacru al islamismului. Nenumarati oameni o preamaresc pe Maria zilnic, dar nu-si dau seama ca zonele cele mai intime ale personalitatii ei raman necunoscute. Rareori cineva a iesit din sfera religioasa si a cautat sa-i cerceteze intelectul. Aceasta carte respecta toate religiile – insa nu se concentreaza pe viziunea catolica, pe cea protestanta sau pe alta credinta. Este o carte care analizeaza latura umana a Mariei, personalitatea ei, inteligenta ei, rolul ei fantastic ca educatoare, capacitatea ei de a depasi intemperiile vietii si de a-si proteja emotionalul. Nu are o viziune teologica sau religioasa, ci o perceptie din cateva unghiuri de vedere ale psihiatriei, ale psihologiei, ale filozofiei si ale pedagogiei. Daca ea ar fi fost o femeie fragila, asaltata de frica si de stres, ar fi putut sa-l educe pe fiul lui Dumnezeu, a carui viata a fost presarata de chinuri si respingeri? Daca ar fi fost nesigura si super-protectoare, n-ar fi afectat ea trairea emotionala a copilului? Daca i-ar fi placut ostentatia si nu discretia, procesul ei educational n-ar fi fost un dezastru? In vremurile actuale – in care educatia mondiala, de la invatamantul primar pana la universitate, formeaza o masa de tineri care nu gandesc in mod critic si nici nu stiu sa infrunte provocarile existentiale – studierea femeii care a primit sarcina de a-L educa pe Copilul Iisus ne oxigeneaza inteligenta.

Acest text va fi dezvoltat pornind de la cercetarea celor zece principii pe care le-a folosit Maria, in mod constient sau spontan, in educatia lui Iisus. Aceste principii au transformat-o, dupa parerea mea, in cea mai stralucita educatoare din istorie, precum si in cea mai fascinanta dintre femei. Probabil ca Maria pe care o voi descrie, ne va ului. Este de presupus ca, sub privirea cercetarii, ea va aparea mai complexa, mai inteleapta, mai senina si mai interesanta decat si-au imaginat vreodata multi catolici, protestanti, ca si multi islamisti. Augusto Cury e scriitor, psihiatru, psihoterapeut si cercetator in domeniul psihologiei. Cartile sale sunt publicate in peste 40 de tari. Sunt best‑seller‑uri in toata lumea.

Sursa: http://editura-foryou.ro/index.php?p=detalii&carte=197

Wild Carpathia, un superb documentar despre Transilvania!

Wild Carpathia, un superb documentar despre Transilvania!

Vezi mai multe video din film

Sinaxar 13 Noiembrie

În această lună, în ziua a treisprezecea, pomenirea celui dintre sfinţi, Părintele nostru Ioan Gură de Aur (Hrisostomul), arhiepiscopul Constantinopolului.

Sf. Ioan Gura de AurAcest mare şi vestit luminator dascăl al lumii a fost din marea cetate Antiohia, din părinţi credincioşi ortodocşi amândoi; tatăl lui era Secund Stratilatul şi maică-sa Antuza. Chiar de la începutul vieţii sale, a avut mare dragoste pentru ştiinţa cuvintelor şi cu nevoinţa ce pusese la învăţătură şi cu ascuţirea firii ce avea, a învăţat toată învăţătura elinească, făcându-se ucenic lui Libanie şi Andragatie, sofiştilor din Antiohia, iar după aceea al celor ce se aflau în Atena. Şi deprinzând toată înţelepciunea elinească şi creştineştile Scripturi, la a căror săvârşire a cunoştinţei ajungând şi împodobindu-şi viaţa cu curăţie a fost înălţat la rânduiala de cleric de Sfântul Meletie, patriarhul Antiohiei, iar de Flavian a fost făcut diacon şi preot. A alcătuit foarte multe cuvinte de învăţătură sfătuitoare pentru pocăinţă şi pentru buna podoabă a obiceiurilor omeneşti, tâlcuind toată dumnezeiasca Scriptură. Deci întâmplându-se a părăsi viaţa aceasta Nectarie patriarhul Constantinopolului, a fost chemat Ioan de la Antiohia, cu votul episcopilor şi cu porunca împăratului Arcadie, şi a fost făcut patriarh al Constantinopolului, primind canoniceşte hirotonia. Deci mai mult a sporit întru nevoinţa tâlcuirii dumnezeieştilor Scripturi şi la dăscălia întrebărilor, prin care pe mulţi a atras la cunoştinţa dumnezeiască şi la pocăinţă. Şi atâta s-a dedat spre nevoinţă şi răbdare, încât mâncarea lui era numai puţină zeamă de orz; şi dormea puţin, însă nu pe pat, ci stând şi ţinându-se de nişte funii. Iar de se muia vreodată de somn, atunci şedea; aşa încât în prisosirea iubirii de oameni, a fost pildă şi altora mulţi. Pentru aceasta şi în cuvintele sale învăţa pe creştini ca să se dea cu totul spre această faptă bună şi să se lase de lăcomie. Pentru care s-a şi certat întâi cu Eudoxia împărăteasa, care s-a şi făcut vrăjmaşă, că aceea luase cu răpire o vie a unei văduve sărace ce se numea Calitropia, care striga cerând ce era al ei. Iar sfântul sfătuia pe împărăteasă să nu ţină lucrul străin în silă. Şi nevrând să-i asculte cuvintele, sfântul o mustra, şi cu pilda Izabelei o vădea.

Vezi continuarea la http://www.ioanguradeaur.ro/897/sinaxar-13-noiembrie/

Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur.

Patristica - Sfantul Ioan Gura de Aur

Imnul dragostei

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, fă­cu­­tu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.

Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu piz­muieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprin­de de mânie, nu gândeşte răul.

Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată”.

Sursa: Dragostea şi bunurile ei (I Corinteni 13, 1-8, Noul Testament)

De la „credere Deum esse” la „credere in Deum”

„Textul evanghelic, atât în referatul lui Matei (8, 22-35) cât şi în re­fe­ra­tele lui Marcu (4, 36-41) şi Luca (8, 23-27) foloseşte cuvântul credinţă (cum de nu aveţi cre­din­ţă? sau unde este credinţa voastră sau iarăşi puţin cre­dincioşilor), dar în pericopa li­niştirii (poto­li­rii) furtunii de pe mare eu unul socotesc termenul încredere a fi mai po­­trivit. Domnul îşi ceartă uce­ni­cii din două pricini: că sunt fricoşi, că le lipseşte cre­din­ţa. Fricoşi cu a­de­­vărat nu s-ar zice totuşi că sunt, deoarece pericolul a fost real şi imi­­nent (de calificativul infa­mant „fricos” învrednicindu-se, cred, mai degrabă cei care îi tulbură şi-i tulbură şi-i zăpă­cesc simpla eventualitate a unei ame­nin­ţări): tus­tre­le pericope vorbesc fie de o furtună atât de mare încât cora­bia se acoperea de va­lu­ri, fie de valuri ce se prăvăleau peste corabie (şi co­­ra­bia era aproape să se umple), fie de corabia ce se umplea de apă aşa încât erau în pri­mej­die. În asemenea cazuri de pe­ri­col real şi iminent poate că nu de frică trebuie să fie vorba ci de alarmă legitimă. Şi, tot astfel, poate că în loc de substantivul credinţă este mai adecvat, mai oportun acel de încre­de­re. De aceasta, gândesc, au dat mai ales dovadă că sunt lipsiţi apostolii. N-au pus temei pe actualitatea prezenţei în corabie a Învăţătorului lor, nu au dat cre­za­­re simţământului, intuiţiei, convingerii că nimic rău nu li se poate întâmpla atâta vre­me cât se află sub oblăduirea imediată a lui Hristos. Se vede, totuşi, recunosc, şi ne­credinţa propriu-zisă: parcă au uitat cine este Însoţitorul lor. Au uitat, de bună seamă, deoarece toţi se miră, după ce vântul încetează şi marea se astâmpără, şi se în­trea­bă: Cine o fi Acesta care porunceşte, iar vântul şi apa îl ascultă?

Emoţiile şi starea de spirit pe care le cunosc ucenicii pe corabia încercată de va­lu­ri nu sunt specifice vieţii pământeşti a Mântuitorului. Ele îşi au echivalentul în di­ferite împrejurări ale istoriei profane unde, în acelaşi fel, se vădeşte neîncrederea…. S-ar zice că stihiile, primejdiile, armele ucigătoare nu se ating, nu au liber acces asu­pra anumitor oameni atâta vreme cât aceştia nu au îndeplinit sarcina lor încredin­ţa­tă, cât timp nu şi-au predat mesajul…

Aceeaşi linişte la Hristos pe marea Tiberiadei, în timpul furtunii: ştie prea bine că încă nu le-a venit ceasul. De aceea doarme paşnic, de aceea îşi învinovăţeşte (deşi pare în pripă) discipolii şi-i dojeneşte că nu au credinţă. În adevăr: când eşti într-o oa­recare împrejurare pizmaşă cu Acel căruia I-ai afierosit toată puterea ta de iubire şi de crezământ, nu-i este îngăduit să te îngrijorezi, să te îndoieşti, să cugeţi că sorţii au căzut potrivnic şi că vei pieri.

Scena deţine ceva din dramatismul unui tablou de Géricault ori Delacroix: noap­tea e întunecată şi rea, cerul acoperit, valurile uriaşe, vântul suflă nemilos, mica am­barcaţiune tremură şi şovăie între viaţă şi abis. Hristos, la capătul corabiei, doar­me nepăsător, departe de îndârjirea realităţii. Iar ucenicii se zbat, îşi frâng mâinile, nu ştiu să facă altceva – deşi sunt, câţiva dintre ei, pescari, deprinşi cu de-ale mării – de­cât să-şi trezească Învăţătorul din somn. Şi parcă îndrăznind să-L mustre: sunt pe cale de a se prăpădi cu toţii, iar El doarme!

Editorii şi comentatorii textului evanghelic fac trimiteri la Vechiul Testament, aco­lo unde este menţionată puterea divinităţii asupra furtunilor. Aşa, spre pildă: Psalmul 88, 10: „Tu stăpâneşti puterea mării şi mişcarea valurilor tu o potoleşti”; Iov 26, 12: „Cu puterea lui El a despicat marea şi cu înţelepciunea Lui asfărâmat furia ei”.

Dar e în episodul domolirii furtunii de către Hristos un tâlc secund, mai adânc: se dă aici în vileag însăşi taina relaţiei dintre făptura omenească şi Mântuitorul ei, ba şi problema capacităţii omului de a se încrede pe deplin, în chip absolut, fără pic de îndoială şi îngrijorare în Acel pe Care şi l-a ales drept Îndrumător şi Învăţător. Du­hul, da, e osărduitor şi gata să creadă, să se încreadă; trupul, totuşi, ori zonele in­ter­­mediare dintre carne şi spirit, regiunile inferioare ale sufletului vegetativ sunt mult mai instabile, mai deschise temerilor ancestrale şi dubiilor scepticismului celui mai sincer. Apostolii, în împrejurarea aceasta, se dovedesc a fi oameni în toată tăria sau mai bine, mult mai bine zis în toată slăbiciunea cuvântului. I-au urmat lui Hris­tos, Îl însoţesc, Îl iubesc, dar, la o adicătelea, în faţa primejdiei reale şi peremp­to­rii, care le vorbeşte de la atât de mică depărtare şi atât de furios, de ameninţător, de im­pla­cabil, de vizibil, de real – tot ce este superior, fierbinte, ideal într-înşii se cla­ti­nă, se frânge şi-n cele din urmă se dă în lături spre a face loc fricii şi mai ales ne­în­cre­de­rii, imposibilităţii de a percepe glasul care le spune: nu vă temeţi, o putere mai ma­re de­cât a valurilor acestora învrăjbite vă ocroteşte, e aici alături de voi. Apostolii, con­frun­taţi cu furtuna, reintră în rândul oamenilor ştiutori numai de ce se vede şi aude şi se simte, cunoscători numai ai datelor imediate ale sensibilităţii informată de in­stinc­te, reflexe şi tropisme; grav – şi de aceea probabil tonul dojanei lui Hristos e as­pru – se arată a fi că ei sunt cei care dorm de vreme ce nu realizează Cine le este to­va­­răş de drum, că se tem de aceea ce ţine de o lume inferioară, că nu înţeleg că ma­te­ria e subordonată Duhului.

Când Dostoievski a scris: pe patul de moarte fiind şi venind careva să-mi de­mon­streze cu argumente irezistibile că nu Hristos adevărul ci altceva, eu voi rămâne cu Hristos şi mă voi despărţi de adevăr, el a dat expresie unei stări de spirit opusă celei căreia, vremelnic, a căzut pradă mica turmă a lui Hristos. În prezenţa valurilor vie­ţii, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanşe, zgomote şi furii, creştinul e da­tor să-l aleagă – oricât ar fi tumultul de mare, de năprasnic, de incontestabil – pe Hristos. (Furtuna este realitatea, dar Adevărul este Hristos). Să se încreadă în Cel ne­văzut, să nu se supună cerinţelor semeţe şi spaimelor negre făurite de o regie abilă, dar în fapt superficială, aparentă, care-i funcţie de durată, adică val care ca valul tre­ce. Tărăboiul, desigur, e mare şi realitatea se arată a fi devenit numai ostilitate şi vuiet, hău şi năvală, porţile s-ar zice că au fost ferecate, ieşire nu mai încape, ajutor nu mai are de unde şi pe unde veni, duhuri kafkiene par a se fi pornit din toate azi­mu­turile: da, valurile pot acoperi în orice clipă mica, neputincioasă navă a vieţii. A spu­ne totuşi: nu, a repeta (cum ne sfătuieşte Andre Suares) cuvântul lui Neptun că­tre valurile dezlănţuite: nu, nu, nu, a considera drept maya (cum zic hinduşii) – adi­că iluzie, amăgire, scenografie – tot decorul acela ce se străduieşte a transmite im­pre­sia de ineluctabilitate şi iremedial, iată arta de a fi creştin: încrederea în Hristos chiar şi la ananghie, nu numai în zilele vieţii de şart, când cerul e senin ori uşor poso­mo­rât, când zgomotul de fond al realităţii nu s-a prefăcut în urgie sonoră, iar stihiile nu au prins a rânji şi a se urni asupră-ne ca pădurea de la Birnam împotriva nefe­ri­citului rege Macbeth.

Nu-i de ajuns să credem în Hristos şi în dumnezeirea Sa. Ni se cere şi simţă­mân­tul mai omenesc, mai puţin teologal, mai intim, mai direct şi mai cald, mai apro­pi­at de o relaţie de tip eu-tu (Martin Buber), de la persoană-la-persoană (Dumitru Stăniloae), al încrederii de fiecare clipă, în toate diversele (măruntele ori decisivele) vi­­ci­situdini ale vieţii. E limpede că există o deosebire – măcar că nu e decât o nu­an­ţă, echivalentul unui semi-ton – între credinţă şi încredere. Cei de pe corabia a­me­ninţată de mânia valurilor mai cu seamă de încredere nu au dat dovadă. Încre­de­rea are drept temei entităţi mai puţin abstracte şi falnice decât credinţa: un anume soi de naivi­ta­te, de pornire copilăroasă a inimii, un refuz de a lua în serios hi­do­şeniile şi asu­pririle lumii neînsufleţite, o încredinţare totală a eului care se predă (ne­con­di­ţi­o­nat) ocroti­to­rului său: îngerul păzitor, Bunul Dumnezeu, Hristos cel Mi­los­tiv, Sfân­tul cel mai iubit, Puterii numai de el ştiută. Încrederea e ca un fir tele­fo­nic parti­cu­lar, o lungime de undă selectivă care leagă sufletul de obiectul nedez­min­ţi­tei, neîn­do­iel­nicei, neironicei sale iubiri. Ea creează ceva asemănător unui meterez de apărare, ce nu poate fi străpuns de variatele şi complicatele şiretlicuri şi subterfugii – adeseori spăi­mântătoare, sumbre, teribile – ale sarcasmului diabolic hotărât să surpe tot ce este curat, candid şi dârz în sufletul totodată matur şi profund pueril al fiinţei gân­di­toare.

Cred în Hristos şi am încredere în El se cade a fi deviza completă a creştinului.

El ştie că pe corabia în care străbate marea vieţii, în nava aceea oricând expusă scufundării, nu e singur; undeva în ascunzişurile, în umbrele ei se află, dimpreună că­­lătorind, Hristos. Şi aceasta îi dăruie un calm, o putere de îndurare, o stăpânire de sine ce pot fi supuse la foarte grele încercări, dar nu anihilate şi prefăcute în deznă­dej­de, haos, rătăcire.

… ar trebui să definesc cu precizie deosebirea dintre încredere şi credinţă… în­cre­derea se înfăţişează îndeosebi ca o putere poetică a spiritului omenesc, în vreme ce cre­dinţa este facultatea sa pneumatică. Iar despre acele clipe de îndoială, spaimă şi des­cumpănire prin care au trecut ucenicii Domnului, ele ne învaţă a fi smeriţi (ne ara­­tă cât de şubrezi suntem toţi) şi totodată ne amintesc aceste cuvinte pline de har şi adevăr ale lui Dostoievski: „Spre a judeca forţa morală a unui norod (n.n.: a unui om, a unor oameni) şi ceea ce este el în stare a face cu ea în viitor, nu se cuvine a lua în considerare gradul de josnicie la care se poate să fi căzut la un moment dat: se cu­vi­ne a lua în considerare numai gradul de spiritualitate pe care-l poate atinge când va veni momentul”.

Apostolii, cei şovăitori şi temători de pe marea Ghenizaret, acele figuri sfios-plăpânde sunt neclintiţii şi vitejii mucenici şi mărturisitori de mai târziu ai lui Hristos – Biruitorul”.

Sursa: Încrederea (Părintele Nicolae STEINHARDT – Dăruind vei dobândi, pp. 105-109)

Sfintii Nasaudeni

MARTIRIUL SFINTILOR NASAUDENI: Atanasie Todoran si cei impreuna cu el. Ultimele cuvinte ale martirului: NU VA DATI UNIREI!

(…) Despre viaţa şi faptele muceniceşti ale sfinţilor năsăudeni am aflat mai multe de la părintele Ioan Alexandru Mizgan, preot la Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din Oradea şi autor al volumului „Ofensiva uniatismului în Ţara Năsăudului în secolul al XVIII-lea. Martiriul lui Tănase Todoran”.[...]

Apărător al Ortodoxiei şi al neamului

Nu se ştie exact câţi copii a avut, probabil o fată şi un băiat. Fiica posibil să-i fi murit, atunci când el se ascundea de austrieci. Despre fiul lui se ştie că, fiind pe moarte, iar în sat nefiind nici un preot ortodox, bătrânul Atanasie s-a opus cu îndârjire împărtăşirii acestuia cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Înmormântarea a fost făcută în cele din urmă în ritul credinţei strămoşeşti.

În anii 1761-1762, a negociat, împreună cu alţi fruntaşi din ţinutul Năsăudului, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A mers la Viena, împreună cu alţi români, unde a încheiat pactul cu guvernul austriac. Au primit asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de mai multe drepturi.

Sfântul Atanasie a cerut ca, prin înfiinţarea regimentului de graniţă, românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa ortodoxă, căci de mulţi ani ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei greco-catolice.

Nu după mult timp, Atanasie a înţeles planurile ascunse, că nu s-a ţinut deloc seama de dorinţa românilor. După ce a văzut acestea, a trecut în tabăra adversă şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii, la rândul lor, au înţeles că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolicism şi, apoi, că nu se respecta promisiunea ridicării iobăgiei, de aceea mocnea în ei un sentiment de revoltă împotriva asupritorilor.

„Aruncaţi afară păgânii dintre hotarele noastre!”

Părintele Alexandru Mizgan ne spune că

„Militarizarea zonei Năsăudului a început în luna august 1762, când au fost trimişi ofiţeri de la Viena la Năsăud, să organizeze regimentul. La 10 mai 1763, considerându-se că munca de organizare s-a încheiat, generalul Bukow, cu o mare suită şi însoţit de episcopul unit Petru Pavel Aron (1754-1764), a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Aceste momente solemne au fost organizate la Salva, pe platoul numit «Mocirlă».”

Generalul Bukow a fost trimis de împărăteasa Maria Tereza să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism a ortodocşilor.

„Când cele două batalioane de infanterie şi opt companii de cavaleri stăteau înşirate lângă comuna Salva, continuă pr. Alexandru Mizgan, în faţă a ieşit călare bătrânul Tănase Todoran din Bichigiu, care slujise ca soldat încă de sub împăratul Carol al VI-lea şi le-a rostit grănicerilor următoarea cuvântare:

«De doi ani noi suntem cătane, adică grăniceri, şi carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă, că suntem oameni liberi! Ne-am scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătăneşti, copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robiţi, să n-avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom purta armele, ca Sfânta Lege să ne-o ciufulească. Jos armele! Aruncaţi afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziţi creştini români, numai atunci vom sluji, când vom vedea carte de la înălţata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci, nu, odată cu capul. Ce dă Gubernia şi cancelaria din Beciu, e nimica, îs minciuni goale de azi, de mâine»”.

„Nu ne tulbura pe noi în credinţa noastră!”

Cuvântarea înflăcărată a bătrânului Tănase Todoran a avut efect imediat. În acel moment, a început revolta. Aceasta se datorează şi faptului că toţi ofiţerii regimentului erau austrieci, ei nu cunoşteau obiceiurile locului şi îi dispreţuiau pe români. Grănicerii abia intraţi în serviciul militar erau trataţi cu severitate excesivă. O profundă indignare a cuprins inimile credincioşilor când au observat că ofiţerii regimentului îşi băteau joc de religia şi de Biserica românească, încercând să-i atragă la catolicism.

„Se spune că bătrânul Tănase Todoran s-a dus la episcopul Petru Pavel Aron, şi i-a spus: «Fătul meu, de unde eşti?». Acela i-a răspuns: «De la Blaj!». Tănase Todoran a adăugat: «Dacă eşti de la Blaj şi împărăteasa ţi-a dat domeniu, du-te acolo şi stai liniştit, nu ne tulbura pe noi în credinţa noastră!». După aceea, l-a luat pe vlădică de mână şi l-a condus ca să nu năvălească asupra lui mulţimea tulburată. Grănicerii l-au înfruntat şi pe generalul Buccow, încât acesta şi episcopul Aron au scăpat prin fugă. A doua zi după rebeliune, grănicerii au reţinut armele, iar steagurile le-au dus la Năsăud şi le-au predat preotului spre a le păstra în biserică” , mai precizează părintele Alexandru Mizgan.

vezi continuarea la Razboi intru Cuvant: MARTIRIUL SFINTILOR NASAUDENI: Atanasie Todoran si cei impreuna cu el. Ultimele cuvinte ale martirului: NU VA DATI UNIREI!