Are dreptul statul român să acţioneze ca stat suveran, precum Ungaria, Franţa sau SUA?

Nu sunt adeptul nici al lui Chavez si nici al extremei drepte europene. Nici macar nu sunt un eurosceptic. Aceasta constructie numita EU, care in prezent face jocurile Germaniei si Frantei, in detrimentul celorlalti membri, o consider un rau mai mic decat Rusia mafiota. Ma opun, insa, in mod hotarat, formulei practicate in Romania "EU, first, Romania, second-hand." EU este un cadru, si nu un scop in sine. Invocarea apartenentei noastre la EU pentru a justifica DE CE nu ne aparam interesul national, nu sta in picioare. Acad. Yvan Allaire este unul dintre cei care influenteaza politica economica a Quebec-ului iar "modelul Quebec" este un model nationalist in cadrul Canadei. Mai aproape de noi, Ungaria si-a permis sa adopte politici nationaliste in cadrul EU. La fel si Austria. Nu mai vorbesc de statele din America Latina si de marile puteri emergente China, India si chiar Turcia, care practica un capitalism nationalist. Sa nu uitam ca modelul nationalismului economic pe care il propunem nu vine de la adeptii lui Zelea Codreanu ci de la doi experti care sunt invitati an de an la Davos, la Forumul Economic Mondial, pentru a sfatui comunitatea de afaceri internationala. Cate dintre masurile luate de guvernantii nostri au inrobit poporul roman, multumind insa pe deplin comisarii EU? Sunt de acord cu dumneavoastra ca sunt niste nepriceputi. Numai ca nu gresesc niciodata in favoarea poporului roman, ci gresesc totdeauna in favoarea EU si a strainilor in general. Are dreptul statul roman sa actioneze ca stat suveran, precum Ungaria sau Franta sau SUA? Vreau – si nu sunt singurul care lupta pentru aceasta - ca Romania sa-si manifeste aceeasi suveranitate de care se bucura Ungaria sau Franta. Nimic mai mult. Am vrea ca Romania sa aplice legislatia pe care o aplica Franta transnationalelor sau fondurilor speculative. Am vrea ca Romania sa trateze FMI-ul si bancile straine asa cum le trateaza Ungaria. De ce Ungaria poate si Romania, nu? ACEASTA ESTE INTREBAREA. Romania are alocate 8 miliarde ptr agricultura pana in 2013, bani care se vor pierde, daca nu sunt folositi. Nefolosirea acestor bani nu este un atentat la siguranta nationala? Aflu din tara despre miile de hectare, lasate parloaga, cumparate de straini doar cu scopul de a accesa bani EU. Nu afecteaza acest lucru siguranta alimentara a poporului?

Sursa: GREEN

Autor: Ovidiu Hurduzeu

Claude Dubois - Si Dieu existe

Martirii de lângă noi

Pentru cei mai mulţi dintre noi, cuvântul martir are o rezonanţă arhaică, reprezintă ceva care aparţine altei lumi, demult apuse. Dar, recent, am avut privilegiul să întâlnesc martiri. În mulţimea gălăgioasă, mi-a atras privirea un domn în vârstă, cu privire albastră şi senină, de dac, rupt parcă din istorie, coborât de pe Columna lui Traian, care stătea discret, fără să fie observat de alţii. În acel moment nu am mai auzit zarva din jur, pentru că am fost transpusă în altă dimensiune – una a liniştii, păcii şi sfinţeniei. Am îndrăznit să-i adresez câteva cuvinte şi din convorbirea cu domnia sa mi s-a confirmat ceea ce bănuisem eu, iar emoţiile m-au copleşit până la lacrimi. Am hotărât, atunci, să mă concentrez mai mult asupra acestui segment al istoriei noastre, pentru că importanţa problemei foştilor deţinuţi politici – cum fusese interlocutorul meu – mi se impusese şi nu am dreptul să ignor această realitate: a martirilor care şi-au sacrificat tinereţea şi sănătatea pe altarul Neamului Românesc şi care nu şi-au dat cinstea pe ruşine, nu şi-au vândut, „pe câţiva arginţi“, onoarea, patriotismul şi credinţele ancestrale, nici măcar pentru a se salva de ororile din închisorile comuniste.

Puţini dintre noi ştiu că ei au existat vreodată şi încă mai există, în ciuda chinurilor pătimite. E-adevărat că, în unii ani ai acestor ultime două decenii ticăloase, s-a mai vorbit despre foştii deţinuţi politici, dar memoria opiniei publice este scurtă. Martirilor, care au rezistat urii şi torturilor torţionarilor şi gardienilor, Dumnezeu le-a răsplătit curajul, onoarea, răbdarea şi jertfa cu senectutea frumoasă, căci, iată, supravieţuiesc şi în aceste zile oribile, când bătrânii şi nou-născuţii sunt daţi afară din spitale! Poate am trecut pe lângă domniile lor pe stradă, dar nu le-am observat prezenţa demnă şi, totodată, atât de discretă. Cine să-i mai remarce în atâta zarvă, stres, praf, trafic isteric, scandaluri mondene şi politice?! Cine să se mai gândească la bătrânii-martiri, foştii deţinuţi politici, când şi noi ne zbatem în griji şi nedreptăţi, care se înmulţesc zilnic, şi-i determină pe tot mai mulţi să privească înapoi, spre „epoca de aur“ cu mânie, nostalgie şi regrete din ce în ce mai adânci, deoarece, chiar dacă nu au trecut prin închisorile bolşevice, au ajuns, acum, într-o închisoare generală, ca urmare a ignorării şi a batjocoririi întregului popor de către guvernanţi? Iar, în timp ce privaţiunile se extind asupra a tot mai multora, alţii, o minoritate depravată, aleargă după averi ilicite, sustrase din averea publică şi, după atâta efort de delapidare, pleacă la relaxare în vacanţe consumate în locuri exotice, la preţuri pe măsură!

Şi de ce ne-am mai gândi la aceste existenţe discrete, când memoria martirilor – neştearsă, dar neconsemnată aproape nicăieri – mai subzistă într-o viaţă care mai pâlpâie ca o lumânare aflată spre stingere şi aproape nimeni nu ne spune că aceşti eroi neştiuţi, contemporani cu noi, au avut curajul să ţină piept „ciumei roşii“, care, timp de o jumătate de secol, avea să altereze minţile şi sufletele a milioane de oameni?!

Noi nu ne putem imagina acei ani grei de temniţă, de umilinţe şi schingiuiri, îndurate de martirii noştri anonimi pentru ca acest popor să nu dispară definitiv de pe faţa pământului – popor care, aflat sub vitregia vremurilor, a fost copleşit, adeseori, de povara „compromisurilor istorice“ comise de unii dintre conducătorii trădători de neam şi ţară, cu acceptul tacit al poporului asuprit şi îngenunchiat de năpasta indusă prin ideea laşă „Ce puteam face?!“ Puteam, oare, pune mâna pe arme?! De fapt, poporul român a existat prin bătrâni, prin cutuma „mersul prin bătrâni“ – semnalată de Nicolae Iorga –, adică prin înţelepciunea existentă în „sfatul bătrânilor“. Iar „o vorbă din bătrâni“ – de fapt, o expresie care sintetizează distrugerea Sodomei –, spune că „Dumnezeu cruţă o cetate plină de nelegiuiţi, dacă în ea se află măcar un om drept“ (Facerea, 19, 21-22). Aceste vremuri apocaliptice ne-au înrăit mult şi ne-au înstrăinat unii de alţii: toată lumea deplânge aceasta şi nimeni nu caută o soluţie de recucerire a libertăţii! Dar iată că Dumnezeu încă ne mai îndură. Şi aceasta pentru că printre noi trăiesc şi câţiva „drepţi“: martirii, care au luat pe umerii lor laşitatea şi neputinţele celor slabi şi răutatea călăilor lor. Pentru virtuţile şi credinţele lor, au pătimit mai multe decât pedepsele cuvenite ultimului criminal, iar acum îşi duc bătrâneţea şi se luptă cu alte nedreptăţi: se luptă îndeosebi cu uitarea, indiferenţa şi cinismul celor pentru care s-au sacrificat, inclusiv cu indiferenţa şi cinismul celor născuţi după ce s-au scris filele istoriei contemporane.

Bătrânilor, veteranilor le datorăm supravieţuirea noastră ca Neam, încă independent şi aproape integru – pentru cât timp?! –, însă noi nu-i cunoaştem.

Haideţi, în ultimul ceas, să facem un efort de memorie şi de grijă faţă de ei şi să privim către Gherla, Aiud, Piteşti, Poarta Albă (la „Canal“) şi alte puşcării de „reeducare comunistă“, să ne amintim şi să-i pomenim pe cei care s-au ridicat mai repede la Ceruri, ca să se roage pentru cei slabi şi neştiutori, rămaşi în afara zidurilor reci şi a zăbrelelor lugubre, pentru cei grăbiţi şi dispuşi să comită compromisuri compromiţătoare. Prea adesea se aude prima parte a unui adagiu – „Capul plecat, sabia nu-l taie“ –, ca scuză a laşităţii, dar se uită partea a doua: „Dar cu umilinţă, lanţul l-înconvoaie“! Tocmai această umilinţă, această slugărnicie deplorabilă şi deplin condamnabilă a unor conducători – de ieri şi de azi – i-a cufundat pe ei şi generaţiile care au urmat în bezna istoriei, în frică, laşitate şi lehamite. Îndeosebi în aceste ultime două decenii, a dominat lehamitea, exprimată într-un fapt istoric de o mare gravitate: circa jumătate din electorat nu s-a prezentat la vot! Adică nu şi-a manifestat calitatea sa esenţială de cetăţean liber măcar în exprimarea opţiunii politice. De aceea, în această epocă de ocupaţie a tranziţiei s-au perpetuat la conducere aceiaşi conducători abuzivi, formând o dictatură a parveniţilor, de genul celei împotriva căreia se revoltaseră martirii noştri: unii şi-au jertfit chiar viaţa, iar supravieţuitorii şi-au sacrificat cei mai frumoşi ani. Să-i admirăm pe martirii căzuţi şi pe camarazii lor, care au scăpat cu viaţă, să admirăm serenitatea supravieţuitorilor, să le privim feţele luminoase, de sfinţi pe pământ, ca dovadă a credinţei lor că Binele mai e posibil! Să lăsăm încrâncenarea şi nepăsarea şi să încercăm să înţelegem de ce în ochii acestor oameni nu se citeşte nici furie, nici ură, nici regret, ci doar seninătate, pace, demnitate şi credinţă. Ei ne aşteaptă, încă, pentru ca noi să îi avem drept model!

Oare mai avem noi dreptul să fim încrâncenaţi, gândindu-ne că, oricâte rele ne-ar fi servit unii dintre semenii nedemni ai noştri – de cele mai multe ori, pentru că noi înşine le permitem! –, toate acestea, însumate, nu ar însemna nici un sfert din câte au pătimit aceşti martiri supravieţuitori?! De la martiri putem să învăţăm să iertăm, pentru că nu degeaba ne numărăm printre primii creştinaţi; să reînvăţăm onoarea şi demnitatea, ignorate după atâta amar de asuprire politică şi socială; iubirea pentru libertate, adevăr şi pentru aproapele nostru (Matei 22, 37-40); spiritul de sacrificiu; să ne redobândim curajul şi credinţa că Dumnezeu nu-i dă omului mai mult decât poate el să ducă; să ne refacem puterea de a ne apăra „râul, ramul“, precum, odinioară, străluciţii noştri strămoşi – să ne reînsuşim toate aceste calităţi moştenite de ultimii martiri ai Neamului. Dacă fiecare dintre noi ar încerca să se (re)educe cu aceste calităţi străvechi, s-ar opri şi soarele în loc, să ne privească, dar ne trebuie voinţă, curaj, patriotism şi rectitudine morală, ca să fim patrioţi. Atunci ne-am mântui ţara de nedreptăţi şi ne-am recăpăta respectul în ochii proprii şi ai întregii omeniri, iar Injustiţia ar putea fi alungată.

Sursa: http://www.ziarulnatiunea.ro/2011/04/martirii-de-langa-noi/

Patrick Blanc, Vertical Garden interview in Paris

Alin Mureşan: “Fenomenul Piteşti” e una dintre cauzele României de azi

Să te apuci, la 22 de ani, să studiezi cel mai atroce experiment efectuat în puşcăriile comuniste, aşa-numitul „fenomen Piteşti”, presupune un curaj rar. Să petreci, apoi, cinci ani citind şi descriind cum tineri ca tine erau siliţi să se tortureze reciproc în cele mai groaznice moduri, să se lepede de cei dragi, să blasfemieze ce aveau mai sfânt, să se transforme în ne-oameni, înseamnă o rezistenţă psihică remarcabilă şi o maturizare accelerată.

La 27 de ani, Alin Mureşan, cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), trăieşte zile fericite: poate să arate publicului ce a realizat. El a condus echipa de tineri istorici care a lansat recent cea mai mare bază de date, disponibilă gratuit, referitoare la „reeducarea prin tortură” din închisorile româneşti – www.fenomenulpitesti.ro.

A scris scenariul documentarului „Demascarea” (regizat de Nicolae Mărgineanu, el însuşi urmaşul unei familii de luptători anticomunişti), în care opt supravieţuitori ai Piteştiului rememorează chinurile inimaginabile prin care au trecut în urmă cu 60 de ani. Documentarul – coproducţie a Fundaţiei Arseniei Boca, IICCMER şi Ager Film, cu sprijinul Konrad Adenauer Stiftung – are 70 de minute şi va putea fi găsit în librării încă din această lună.

În fine, Alin Mureşan va lansa în februarie ediţia a doua, rescrisă aproape complet, a cărţii care adună munca sa de cercetare din aceşti cinci ani: „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate” – fără îndoială cea mai temeinică istorie a experimentului desfăşurat între noiembrie 1949 şi decembrie 1951 în mai multe puşcării din România comunistă.

Trei realizări – site, film şi carte - pentru care Alin Mureşan şi colaboratorii săi merită respectul oricărui român.

Alin Mureşan:

“Atunci se făcea cu ciomagul, acum se face mai frumos, dar esenţa nu e diferită”

“România era profund anticomunistă...”

“Securitatea avea obsesia de a arunca toată vina pe deţinuţii politici”

„Nu degeaba unii deţinuţi au comparat Piteştiul cu iadul: fiindcă părea veşnic”


Fragmente din volumul „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate”

*

M.M.: Vreau să pornim de la trailer-ul filmului “Demascarea”, unde se spune aşa: “Eşti tânăr? Eşti student? Te gândeşti la carieră, la familie? Ai planuri de viitor? Şi bunicul tău a avut. Ştii ce s-a întâmplat cu el?...”. Să presupunem că eu sunt tânăr, sunt student şi am planuri. Am cont de Facebook, iPod şi “converşi”, iar într-o seară, mă întâlnesc cu tine într-un bar. Bem o bere împreună, dar eu habar n-am ce înseamnă “fenomenul Piteşti”. Ce-mi spui?

Alin Mureşan: Depinde, în primul rând, de tine. Nu sunt genul care să fac prozeliţi cu forţa, deci trebuie să existe un minim interes din partea ta. Şi chiar nu am un plan dinainte stabilit, aş improviza pe măsură ce îmi dau seama care sunt lucrurile care te ating pe tine. Însă, ca să te fac să înţelegi ce a însemnat, aş putea să îţi spun că ai puteai fi oricând arestat pentru simplu fapt ca ai iPod şi „converşi”. Deşi comparaţia e forţată, pentru că în Piteşti se acţiona asupra esenţei, nu asupra formelor exterioare. Respectiv, dacă tu pui preţ pe sinceritate, pe prietenie, îţi iubeşti mama sau crezi că ai face orice pentru iubita ta, cei care au făcut Piteştiul te-ar fi atacat exact în aceste lucruri.

Pe de altă parte, ţi-aş spune că oamenii care au trecut prin Piteşti şi prin nişte suferinţe pe care noi nu avem cum să le pricepem sunt astăzi persoane cu totul deosebite şi carismatice, şi aş face în aşa fel încât să cunoşti măcar unul dintre ei, fiindcă ştiu că ai deveni, la rândul tău, un om mai bun.

M.M.: Ajungem şi la supravieţuitori, dar să continuăm jocul puţin. Pentru mine, ca “student”, comunismul a fost cândva, pe vremea părinţilor. Să zicem că bunicul meu n-a fost opozant, n-a făcut puşcărie, a tăcut şi-a muncit. Ce rost mai are să mă întorc la acei ani, să mă „încarc negativ” cu informaţii despre atrocităţi, când viaţa e frumoasă?

- Un om cât de cât inteligent ştie foarte bine că viaţa nu e frumoasă tot timpul. Există momente şi momente, există prăbuşiri sufleteşti şi momente de revenire, bucurii şi necazuri. Iar secretul este să ştii cum să treci prin momentele mai puţin plăcute şi să înveţi ceva din ele. Or, dacă îţi explic Piteştiul cu exemple concrete, faci un mare pas înainte, din punctul acesta de vedere.

Apoi, când îţi aud nemulţumirile legate de România de azi, de orice natură ar fi ele, raportându-mă la Piteşti pot să-ţi explic de ce societatea noastră arată aşa cum arată. Odată ce ai aflat explicaţiile, poţi să faci ce ţine de tine să îndrepţi lucrurile, cel puţin în zona ta de activitate. Dacă nu eşti interesat să o faci, n-ai sta cu mine la bere.

Şi ţi-aş mai arăta câte asemănări sunt între ce se întâmpla în Piteşti şi ce se întâmplă şi astăzi în lume, inclusiv în România, chiar dacă sub o formă mult mai frumos ambalată. Aşa încât povestea asta cu „comunismul a fost cândva, nu mă interesează” poţi s-o spui, dar te poate costa.

M.M.: Bun, continuu cu studentul cel naiv: vrei să spui că România de azi este aşa cum este şi din cauza a ceea ce se numeşte "fenomenul Piteşti"?

- Da, nu am niciun dubiu că România de azi e influenţată direct de ce s-a întâmplat la Piteşti. Îţi dau doar câteva detalii: cultivarea neîncrederii, eliminarea sau batjocorirea discursului creştin, violenţa gratuită (pe străzi sau în media), luatul peste picior al oricăror repere morale etc. Atunci se făcea cu ciomagul, acum se face mai frumos, dar esenţa nu e diferită. Şi dacă te deranjează măcar unul din lucrurile de mai sus, poţi să înveţi din Piteşti cum să treci peste ele rămânând om.

M.M.: Ştiu că asta e şi teza uneia dintre profesoarele tale de la facultatea de jurnalism din Cluj, Ruxandra Cesereanu, care a scris cărţi atât despre rezistenţa anticomunistă, cât şi despre tortură în secolul XX. Ea spune că „fenomenul Piteşti” este definitoriu pentru întreaga Românie de până în 1989 şi că urmările lui se văd şi azi. Presupunând că e aşa, cum a fost posibil ca efectele să fie "expandate" la nivel naţional?

- Destul de simplu: din punctul meu de vedere, Piteştiul nu urmărea crearea unui „om nou”, cum susţinea regimul, dar a contribuit la acest lucru. Pentru că, odată ce frângi orice urmă de rezistenţă, aruncându-i în temniţe pe toţi cei care ridică glasul împotriva ta (sau care ar putea să ridice glasul cândva...), rămâi cu o masă de manevră speriată, căreia poţi să-i spui orice, câtă vreme o ţii sub teroare. Şi să nu uităm că în poziţiile de decizie au fost numiţi oameni fără niciun soi de pregătire profesională, care ulterior au fost plimbaţi prin mai multe funcţii, prin celebra „rotaţie de cadre”. Nu-i aşa că şi asta seamănă cu ce vedem azi în politică?

*

M.M.: E adevărat că „reeducarea” de la Piteşti şi din celelalte închisori comuniste e rezultatul unor studii de psihologie şi sociologie întreprinse în URSS şi preluate şi de agenţii sovietici instalaţi la conducerea Securităţii?

- Această ipoteză nu poate fi confirmată documentar deocamdată, şi nici nu sunt optimist că ar putea fi vreodată. Dar este de necontestat faptul că „fenomenul Piteşti” a fost ordonat şi coordonat de către agenţii NKVD aflaţi la conducerea Securităţii, îndeosebi de Gheorghe Pintilie. Deşi mă ocup de subiect de 5 ani, sunt multe întrebări esenţiale cărora nu le găsesc răspunsul. De pildă: „Cine inventa torturile?”. Din păcate, nu există nici măcar mărturii despre acest lucru, ci doar supoziţii subiective.

M.M.: Şi-atunci care sunt ipotezele istorice privind originea acestui experiment?

- Până acum s-a mers pe ideea că s-a aplicat o metodă dezvoltată de un pedagog sovietic, Anton Semionovici Makarenko. Dar, din punctul meu de vedere, ea reprezintă, în cel mai bun caz, doar un punct de pornire – şi chiar unul diferit în esenţa sa de ce s-a întâmplat la Piteşti. La Makarenko era vorba de delincvenţi de drept comun (prin urmare, cu totul alt set de convingeri şi valori), cu un regim de semi-libertate. El nu specifică metoda prin care acţiona asupra lor (violenţa este doar presupusă, el însuşi afirmând că îi displace) etc. Deci eu nu mizez pe această ipoteză. Însă nici nu aş putea să spun care este originea adevărată.

Concluzia mea de până acum este că s-a ajuns la forma pe care o cunoaştem dintr-o îmbinare a indicaţiilor agenţilor NKVD cu fanteziile bolnăvicioase ale acelor deţinuţi care intraseră (aproape toţi în mod forţat) în acest joc. În condiţii extreme, omul face lucruri de care nu se credea în stare. Şi sunt câteva mărturii şocante ale agresorilor din Piteşti în ceea ce priveşte starea de nebunie şi transformările psihologice la care ajunseseră.

M.M.: De ce au fost aleşi preponderent studenţi pentru „reeducare”?

- Şi aici suntem pe teritoriul supoziţiilor. Eu cred că s-a început cu studenţii pentru că erau mai uşor de modelat. Unii dintre ei nu aveau încă sistemul de valori bine conturat (să nu uităm că mulţi aveau 18, 20, 22 de ani). Dar poate fi vorba şi de circumstanţe, fiindcă penitenciarul Piteşti, acolo unde au fost repartizaţi studenţii, avea avantajul izolării faţă de oraş, spre deosebire de toate celelalte închisori. Şi atunci s-a putut interveni brutal fără riscuri prea mari.

M.M.: Experimentul a fost încercat şi în alte ţări din blocul comunist?

- Nu în această formă. Elemente comune găsim în alte acţiuni (în fosta Iugoslavie, de pildă), dar nu e vorba totuşi de acelaşi lucru.

M.M.: Cum îţi explici că, şi în acest caz, avem de-a face cu excepţia numită România?

- Cu cât e mai mare rezistenţa, cu atât mai puternică trebuie să fie acţiunea împotriva ei. România era profund anticomunistă, fiindcă avea la bază proprietatea privată (împroprietărirea ţăranilor se făcuse prin luptă în Primul Război Mondial, deci cu mari sacrificii, şi nimeni n-ar fi renunţat de bună voie la ea), dragostea de ţară (dovedită prin eforturile făcute pentru unire), tradiţia monarhică şi credinţa în Dumnezeu. Ele nu erau specifice doar elitelor, ci majorităţii populaţiei.

În acest timp, Partidul Comunist din România avea activităţi perfect anti-naţionale, aplaudând pierderea Basarabiei în faţa URSS, de exemplu, şi nu este întâmplător faptul că cei mai mulţi membri ai săi nu erau români. Or, lucrurile nu puteau rămâne aşa, şi atunci trebuia intervenit brutal. Iar comunismul se întemeia pe valorile antagonice: naţionalizarea, internaţionalismul şi ateismul.

M.M.: Vrei să spui (şi aici redevin studentul cel naiv) că noi, românii, avem, de fapt, un trecut cu care ar trebui să ne mândrim, că am fost naţia cel mai greu de supus?

- Mândria este un păcat, nu e bună. În plus, nu văd de ce ar trebui să ne mândrim noi, cei de azi, care nu facem nimic pentru ţară, cu ce au făcut alţii înaintea noastră. Dar cred foarte tare că nu avem de ce să ne fie ruşine cu trecutul nostru. Avem, ca toate popoarele, şi momente bune, şi momente proaste. Mă deranjează însă discursul antinaţional: România e o ţară de hoţi, de leneşi, de proşti etc. Dacă mă uit în spate, nu văd lucrul acesta. Şi chiar dacă ar fi aşa, asta nu înseamnă că trebuie să o dispreţuiesc. Este ca şi cum ai spune că o dispreţuieşti pe mama pentru că nu e perfectă.

*

M.M.: Într-un trailer al filmului „Demascarea” se spune că „reeducarea” de la Piteşti ar fi „cel mai mare secret al Securităţii”. De ce această formulare?

- Securitatea avea obsesia aceasta de a şterge urmele implicării sale şi de a arunca toată vina pe deţinuţii politici. Şi aş spune că nu degeaba urmărea lucrul acesta, fiindcă, din momentul în care s-a aflat ce se întâmplă la Piteşti, acţiunea a dat greş şi a trebuit să fie oprită. Chiar şi aşa, regimul a încercat să acrediteze ideea că el este victima deţinuţilor, şi nu invers. Probabil că, dacă nu intervenea momentul 1989, îi şi reuşea. Iar noi, prin filmul acesta, şi prin întreg proiectul, vrem să facem exact ceea ce nu dorea Securitatea: să vorbim tuturor despre Piteşti.

M.M.: Să înţeleg că Partidul nu avea cunoştinţă despre experiment?

- Este discutabil. Scopul acesta era: ca nici măcar partidul să nu ştie ce se întâmplă (şi există declaraţii în acest sens). Dar nu doar atât: nici Securitatea nu ştia. Secretul era atât de mare, încât trebuia să fie ştiut doar de o mână de oameni. Înspre sfârşitul acţiunii, s-a ajuns să se zvonească prin Ministerul de Interne că se întâmplă ceva în închisori, dar realitatea concretă nu cred că o cunoşteau mai mult de 3-4 oameni din Securitate.

M.M.: La începutul anilor '90, săptămânalul „NU”, la care lucram atunci, a publicat un amplu serial dedicat rezistenţei anticomuniste. Ţin minte însă că, atunci când erau întrebaţi despre torturile de la Piteşti, supravieţuitorii se închideau în ei înşişi, deşi, în rest, erau foarte dornici să povestească. Tu cum i-ai convins să vorbească?

- Probabil că şi-au mai schimbat ei atitudinea. Unii au vorbit destul de uşor, altora le-am câştigat încrederea prin discuţii personale. Am mers pe principiul sincerităţii, fiindcă nu poţi să ceri cuiva să fie deschis faţă de tine, dacă nu îţi pui şi tu sufletul pe tavă. Apoi, am mers din om în om, uneori prin recomandări, şi asta m-a ajutat. N-am avut probleme mari, un singur om m-a refuzat din circa 35.

M.M.: Cam câţi oameni care au trecut prin experimentul Piteşti mai trăiesc?

- În jur de 50 de oameni, dar nu toţi au trecut prin Piteşti: unii au fost doar la Gherla, alţii la Târgu Ocna.

M.M.: Mărturisesc că eu am citit doar cartea lui Virgil Ierunca despre „Fenomenul Piteşti”, dar asta era acum 20 de ani. Şi ceea ce m-a cutremurat, pe lângă bătăi, blasfemii, lepădarea de familie sau faptul că erau puşi să-şi mănânce fecalele unul altuia, este că deţinuţii nu mai puteau să se sinucidă. Erau atât de supravegheaţi zi şi noapte, încât, cu puţine excepţii, nu mai aveau nici măcar această alegere. Pe tine ce tortură te-a marcat?

- Nu mai pot să răspund la astfel de întrebări. În primii ani mai aveam momente în care mă sculam pur şi simplu de la masa de studiu şi mă plimbam aiurea prin oraş, fără să ştiu încotro sau de ce, dar am trecut de mult de etapa asta. Nu cred că o metodă anume mă răscoleşte, ci cumulul lor şi faptul că victimele nu aveau idee dacă şi când se vor opri torturile. Părea că nu este scăpare. Nu degeaba unii deţinuţi au comparat Piteştiul cu iadul: fiindcă părea veşnic.

M.M.: A propos de sinucidere, subtitlul cărţii tale e „Cronica unei sinucideri asistate”. Explică-l puţin, te rog.

- E doar a doua oară când o fac. Cred că va fi şi ultima, fiindcă e foarte greu de înţeles. Pentru mine, toţi deţinuţii sunt victime, inclusiv cei care au acceptat colaborarea cu Securitatea. Şi pentru că Securitatea a stat în umbră, aruncând toată responsabilitatea pe deţinuţi, vorbesc despre o „sinucidere asistată”. Dar ea trebuie înţeleasă în spiritul celebrului banc: „Ce a spus Maiakovski înainte de a se sinucide? - Nu trageţi, tovarăşi!”. Iar sinuciderea poate fi atât fizică (în cazul celor care au murit), cât şi morală. Cât despre cronică, cred că este evident: cu excepţia capitolului de concluzii, am prezentat faptele fără comentarii sau consideraţii personale; jurnalistic, dacă vrei.

M.M.: Ai aflat cam de tânăr de ce sunt capabili oamenii. Cum te-au schimbat aceşti 5 ani de când studiezi „fenomenul Piteşti”?

- M-am apropiat de Dumnezeu şi sunt preocupat să lupt în primul rând cu mine şi cu limitele mele. Cam asta...

M.M.: Ultima întrebare. Citind despre grozăviile prin care au trecut, apoi cunoscându-i personal, cum crezi că au reuşit acei oameni să supravieţuiască şi să rămână - sau să redevină – buni şi normali?

- S-au apropiat de Dumnezeu şi au fost preocupaţi să lupte în primul rând cu ei înşişi şi cu limitele lor. Odată ce accepţi că suferinţa are un rol în viaţă şi o înţelegi, atunci totul are un sens. Iar esenţa credinţei este iubirea – nu doar a celor buni, ci şi a celor răi.

*

Două fragmente din volumul „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate”, de Alin Mureşan:

(...) Acţiunea de la Piteşti a avut, în opinia noastră, două scopuri: unul direct şi imediat (obţinerea informaţiilor suplimentare despre opozanţi) şi unul strategic, mai puţin evident, dar, în fond, mai important pentru regim decât primul, care a constat în distrugerea şi/sau compromiterea viitoarelor elite politice, morale şi intelectuale. Considerăm că ceea ce s-a întâmplat în Piteşti (şi apoi în alte închisori din România) se înscria într-un plan bine pus la punct de supunere şi transformare a poporului român.

Pentru a construi „omul nou” atât de clamat de ideologia comunistă, era necesară în primul rând distrugerea vechii societăţi: din acest motiv au fost decapitate elitele din toate domeniile de activitate şi s-a realizat o inversiune a scării valorilor prin înlocuirea lor cu oameni de la periferia societăţii. Pericolul imediat au devenit astfel vârfurile studenţeşti, cei care urmau să le ia locul, în mod natural, vechilor elite.

Nu credem că Piteştiul urmărea obţinerea „omului nou” din această categorie şi ne argumentăm părerea prin aceea că nici uneia dintre victime, indiferent că a colaborat sau nu cu agresorii şi autorităţile comuniste, nu i s-a permis accesul în funcţii şi nu a fost preluată de aparatul de propagandă pentru a ilustra principiile transformării. Motivul pentru care au fost permanent supuşi presiunilor şi complet marginalizaţi în societate (încercări de racolare ca informatori, ameninţări, refuzul continuării studiilor, presiuni asupra familiei, refuzul încadrării în câmpul muncii etc.) este mult mai simplu: cei forţaţi să lupte permanent pentru a-şi câştiga existenţa ori pentru a scăpa de umbra Securităţii nu se puteau constitui într-o pătură socială care să se opună comunismului.

Odată înlăturat şi acest pericol, noile generaţii deveneau amnezice, fără legături cu trecutul şi fără repere, astfel că ele au putut fi uşor modelate şi controlate. Prin urmare, victimele sistemului tip Piteşti au constituit doar un pas în realizarea „omului nou”. (...)

*

(...) Desigur, niciuna din victime nu a fost supusă la toate metodele de tortură, dar înşiruirea lor ne dă o perspectivă mai clară asupra gradului de morbiditate atins în cadrul acţiunii. Astfel, deţinuţii trebuiau să ţină pâinea în gură timp de zile întregi fără a o putea înghiţi, să mănânce într-un picior, să mănânce cu foarte multă sare şi în imposibilitatea de a se hidrata (uneori după câteva ore sau zile, li se oferea apă sărată sau urină), să execute sute de genuflexiuni, fandări, culcări, tumbe, sărituri ca broasca, să stea într-un picior cu ochii la bec ori cu mâinile ridicate timp de câteva zile, să poarte în spinare bagaje de zeci de kilograme timp de mai multe ore, să stea culcaţi pe burtă cu patru sau cinci oameni deasupra, să se dea cu capul de pereţi ori să se lovească cap în cap, li se strângeau mâinile ori degetele de la mâini la uşă, li se scoteau dinţii prin lovituri cu pumnul ori piciorul, li se smulgeau părul şi mustăţile, li se ardeau fesele cu ţigara, erau puşi să lingă closetul, erau scufundaţi cu capul în hârdăul cu urină şi fecale până la sufocare, erau obligaţi să îşi mănânce propriile fecale dacă se scăpau pe ei din cauza bătăii ori a presiunii exercitate de agresori, să se sărute şi să se lingă în fund cu alţi deţinuţi, să îşi introducă degetul în anus după care să îl lingă, să urineze unul în gura celuilalt, să se tragă de organele genitale, să se scuipe în gură unul pe altul. La masă erau puşi să îşi lingă reciproc terciul de pe faţă, să se muşte de nas ori li se turna mâncarea fierbinte pe gât.

Chinurile fizice şi psihice îi făceau pe unii (cei care reuşeau să aţipească) să se trezească din somn ţipând ori izbucnind în plâns. După ce erau bătuţi până la leşin, unii deţinuţi erau aruncaţi pe jos şi stivuiţi, adică aşezaţi unii lângă alţii, iar deasupra lor, perpendicular, erau aruncate alte rânduri de victime. Inutil de adăugat că, la asemenea presiune, majoritatea celor din rândurile de jos nu îşi puteau controla sfincterele şi erau puşi să-şi ingereze fecalele. Când toţi cei din cameră erau bătuţi şi stivuiţi, treceau din nou prin torturi, începând din vârful stivei până jos. (...)

Sursa: http://impactnews.ro/News/Alin-Mure%C5%9Fan:-%E2%80%9CFenomenul-Pite%C5%9Fti%E2%80%9D-e-una-dintre-cauzele-Rom%C3%A2niei-de-azi-47430#

Attila şi metastaza

La noi se poate: taxă pe gropile din asfalt, (vorba nu ştiu cui: „Aici zac banii dumneavoastră!"), taxă pe lipsa de venit, taxă pe inventivitate, taxă pe aerul respirat, taxă pe scaune, taxă pe... Da' taxa pe prostia şi/sau pe incompetenţa, pe reaua credinţă a guvernanţilor şi a parlamentarilor, când va fi legalizată şi aplicată? În România anului 2011 aproape totul se contorizează. Dacă ritmul şi procedurile nu se vor modifica, pe lângă contoarele de apă, energie electrică, gaze şi alte servicii, nu m-ar mira ca în cazul legalizării prostituţiei să li se monteze contoare şi „practicantelor" celei mai vechi meserii din lume. Ar fi de preferat ca şi politicienilor - „adepţii" surorii primei celei mai vechi „meserii"- să li se monteze contoare pentru absenţă, pentru starea de somnolenţă, pentru dezinteres, pentru prostie, pentru furăciune, împreună cu taxele fiscale aferente. În înalta lor înţelepciune, ilustrele capete patrate ale distrugerii sistematice, mai bine spus purtătorii ilegali de creiere guvernamentale, în dorinţa de a scoate bani „din piatră seacă" - numai pe spinarea contribuabilului român, nu pe speţele „mai marilor" - s-au gândit că bătrânii ar trebui uşor „rarefiaţi". Cum? Simplu: prin emiterea a tot soiul de aberaţii cu rang de lege, şi fel de fel de „portiţe" care permit interpretări ambigue. Bolile cronice au fost „uşurate" de gratuitatea medicamentelor obligatoriu necesare. Nu mai ai ce căuta la medic fără planificare, decât cu o „contribuţie" în afara asigurării medicale, şi uite-aşa, ca la noi, la nimeni! Conform noii reglementări, nu mergi la medic atunci când eşti bolnav, ci atunci când eşti „planificat". Neinspirata programare lunară la medicul de familie - doar aparent benefică - a scăpat din vedere faptul că bolile survin pe neaşteptate. La iniţiativa domnului ministru (poartă numele strămoşului său, „Biciul lui Dumnezeu") al (ne)sănătăţii cetăţenilor României, se aplică mult trâmbiţatul sistem de co-plată a medicamentelor şi a serviciilor medicale. Care co-plată domnule ministru? Asigurarea medicală la ce serveşte? Sumele reţinute contribuabililor zeci de ani pentru asigurările de sănătate merg la „Buget", dar numai parţial se utilizează în scopul declarat, restul iau alte destinaţii. După cele mai elementare reguli economice, acest act se numeşte deturnare de fonduri, dar dacă-i vorba de guvern, se numeşte repartizare. Revenind la situaţia sănătăţii publice, mai pe şleau spus: ai bani, trăieşti, n-ai bani mergi pe sens unic, spre cimitir!
Poate trăitorii pe alte meleaguri vor fi de acord cu „co-plata", pentru că la ei se practică. „Sistemul" din România este atât de şubred şi de bolnav, încât „orice asemănare cu sistemele altor state este absolut întâmplătoare". Pentru respectarea demnităţii şi a eticii profesionale, dar şi pentru supravieţuire, pentru o salarizare pe măsura pregătirii lor, pe care statul român nu este în măsură să le-o acorde, sute, poate mii de medici şi asistente medicale iau calea exilului. Pe fondul îmbătrânirii şi a îmbolnăvirii populaţiei, domn ministru ia măsuri de reducere a numărului de paturi din spitale, fără a ţine cont de faptul că în anumite perioade ale anului zac - absolut real - câte două persoane într-un amărât de pat de spital, aglomeraţi, de-a valma în saloane uneori insalubre, fără aerisire corespunzătoare, în compania omniprezenţilor gândaci care se plimbă ca pe bulevard prin saloane. Fondurile financiare ale spitalelor au fost ajustate sistematic, iar pacienţii sunt trimişi să cumpere medicamentele de la farmacii, cu banii lor, deşi sunt cotizanţi C.A.S.. Mai nou, ministerul, s-a descotorosit de obligaţiile ce-i revin, cadorisind unităţile spitaliceşti administraţiilor locale, fără însă a le aduce mai întâi pe „linia de plutire". Maternităţi desfiinţate, instalaţii învechite, deteriorate şi depăşite moral, generatoare de accidente şi incendii soldate cu victime omeneşti. Din spitale lipsesc perfuzoarele, reactivii necesari pentru analize, filmele de radiologie, până şi vata, pansamentele sterile, ca să nu mai amintesc de deficitul de oxigen, de combustibilul necesar încălzirii pe timp friguros, de hrana insuficientă şi de strictul absolut necesar tratamentului bolnavilor. Multe unităţi spitaliceşti vor fi transformate în azile de bătrâni care, la rândul lor, fiind lipsite de sprijinul necesar, se vor transforma lent în lagăre de exterminare lentă, pe banii contribuabililor. După operaţiile efectuate în condiţii precare, pacienţii sunt „eliberaţi", daţi afară din spital, unii dintre ei nefiind apţi să stea pe propriile picioare... 67 dintre spitalele României s-au transformat în amintire. De remarcat este faptul că prin grija ministrului Attila unităţile spitaliceşti din judeţele în care minoritatea maghiară este majoritară (Harghita şi Covasna) au rămas neatinse de furia reformei disperării.

Sănătatea bolnavă a sistemului medico-sanitar românesc se află în metastază, iar eventualitatea ca România să fie târâtă în războaie - care nu-s ale ei - impune pregătirea celor trebuincioase pentru înmormântare.
Grafica - Ion Măldărescu
Autor- Ion Măldărescu

Sursa: http://www.art-emis.ro/analize/360-attila-si-metastaza.html

Dan Puric- Iubire si martiri

Dan Puric - Iubire si Martiri 1

Vezi mai multe video din cultura


Dan Puric - Iubire si Martiri 2

Vezi mai multe video din cultura

Invierea sufletului prin Cuvant si duhul minciunii

Cei hotărâţi, cei cinstiţi şi cei tineri la suflet să vină! E ceasul lor

Situaţia generală o cunoaşteţi, locul nostru de asemeni: la mijloc! Nici cu tata natural, nici cu tata spiritual, ci cu mama, adică – cu ţara!
Din acest loc vom crea o mişcare idealistă tinerească voluntară, organizată pe principiul ierarhiei. În diferitele ei secţiuni vor intra toate elementele bune de orice vârstă. Scopul se cunoaşte din articolul precedent.
Hotărât lucru, timp de 5 ani, în mişcare au intrat o serie de indivizi, fără nici un control, mai ales în situaţia de conducători. Ei au influenţat într-o mare măsură ca să ajungem unde suntem.
Niciodată nu s-a simţit o mai adâncă nevoie de curăţire, de purificare, ca acum. Ne îneacă intriga, interesul, hoţia şi nimeni nu îndrăzneşte să taie. Tăierea va trebuie să vină! Ea se poate face, şi se va face. Căci, în acest timp îndelungat, s-au răscolit toate conştiinţele acestui neam în aşa fel, încât nu este om căruia să nu i se cunoască cinstea şi credinţa lui adevărată.
Dacă cineva se va uita peste această pădure de oameni, care este mişcarea naţională, va vedea stând în picioare neclintit aici un copac, dincolo un altul, mai încolo altul şi aşa mai departe. Iar în jurul lor, o serie întreagă putrezi, căzuţi la pământ; aceştia sunt oamenii cei slabi, cei şovăielnici, cei necredincioşi, cei necinstiţi, cei care au venit din interes, cei care au venit cu gândul de a ne specula sau chiar vinde.
Împrejurările au fost de aşa natură, încât ni i-au arătat pe toţi.
Curăţirea e simplă: nu dai afară pe nimeni, ci în mod cinstit alegi pe aceia cari, ici unul, dincolo altul, au rămas drepţi, în picioare.
Că vom rămânea puţini, nu ne înspăimântă. 100 de fraţi care să muncească cinstit, care să jertfească pentru dreptatea ţării acesteia, sunt mai buni decât o sută de mii, care să poarte intrigi, să se bată între ei, să nu muncească, să nu jertfească, ci din contră să se căpătuiască cât or putea mai bine de pe spinarea noastră.
Această purificare nu este numai necesară pentru sănătatea şi viaţa mişcării, ci ea va fi în acelaşi timp o operă de justiţie, faţă de mulţi din cei buni, care dacă nu s-au retras formal, s-au învăluit într-o dureroasă şi deznădăjduită tăcere. Pentru că de unde a intrat speculantul sau hoţul, omul cinstit a plecat.
Iată primul scop pe care trebuie să-l atingem, el fiind o condiţie necesară îndeplinirii tuturor celorlalte, despre care vom vorbi.

Obstacole: În faţa acestei operaţii de curăţire, desigur că toată puzderia de necinstiţi şi intriganţi, scoşi afară din cuiburile lor, se vor năpusti asupra noastră.

Dar se vor întoarce turtiţi, pentru că aici este suflet care n-a şovăit niciodată, şi pumn care nu tremură.
Cei hotărâţi, cei cinstiţi şi cei tineri (la suflet!) să vină! E ceasul lor.

N.R. L-am găsit pe net, nesemnat. Îl republicăm pentru că ni s-a părut a fi un semn. Un semnal. Orice exces vine dintr-o lipsă şi orice exces într-o parte generează un exces în partea opusă. Genocidul la care suntem supuşi (din incompetenţă sau prin program) va provoca o reacţie violentă, de apărare. Pentru că e o lege a firii. Şi pentru că, totuşi, Dumnezeu există.

Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/de-la-lume-adunate/view/cei-hotarati-cei-cinstiti-si-cei-tineri-la-suflet-sa-vina-e-ceasul-lor

13+1 Grupuri LinkedIn in care trebuie sa te inscrii

LinkedIn nu este o baza de date, astfel incat simpla existenta a profilului tau pe aceasta platforma nu iti asigura automat beneficiile despre care se vorbeste in ultima vreme. Nici macar un numar mare de conexiuni nu e suficient, importanta e calitatea interactiunilor, iar grupurile de pe LinkedIn iti asigura una dintre cele mai la indemana metode de networking cu profesionisti din domeniile care te intereseaza.

Astfel, daca iti cauti activ un loc de munca sau vrei sa fii la curent cu evolutia ofertelor de angajare pentru pozitii de management sau specializate, am selectat pentru tine 13+1 grupuri de LinkedIn in care trebuie sa te inscrii, fie pentru ca publica periodic oferte de joburi, sau pentru ca iti ofera informatii critice despre relatia dintre angajator si candidat/angajat.

1. Recrutam pentru Romania

Discutii despre probleme aparute in procesele de recrutare, sfaturi si noutati referitoare la domeniul resurselor umane, in special cele legate de recrutarea de personal, surse si tehnici de recrutare pe diverse domenii, dar si postare anunturi de job-uri, training-uri de interes, workshop-uri pe domeniul resurselor umane si vizualizare anunturi de job-uri postate de membrii grupului.

2. Executive Search Romania

Un grup pentru discutii pe teme de HR, networking, un loc pentru intalnirea virtuala a clientilor si candidatilor.

3. Management Jobs in Romania

Pozitii de management disponibile doar in Romania, membrii sunt profesionisti de HR, recrutori, specialisti in head hunting si manageri.

4. Jobs in Romania

Anunturi de joburi, spatiu virtual pentru oferirea de recomandari, stiri si discutii.

5. Talent Networking Romania

Un grup pentru si cu profesionisti in HR, Recruiteri, Traineri, Coachi, informatii si discutii utile pentru dezvoltarea carierei. Profesionisti din toate industriile, in cautarea unui job.

6. Key Jobs

KeyJobs, construit in cadrul comunitatii premium a oamenilor de afaceri KeyPeople, este un serviciu premium de resurse umane, cu personal calificat pentru zona de middle si top management. Candidatii intra in clubul select al celor care doresc si au pregatirea necesara pentru un job in middle sau top management, iar companiile primesc o lista de CV-uri gata selectata, fara solicitari care nu au nicio legatura cu jobul oferit.

7. HR Professionals Romania

Profesionisti HR Professionals din Romania interesati sa iti extinda reteaua de contacte, sa imparta din experienta si cunostintele lor si sa afle stiri din HR.

8. Cariere Online

CariereOnline.ro iti ofera zilnic resursele pentru o cariera de succes. Dintre sectiunile portalului: Jobs, News, Role-Model, Leadership, Dezvoltare, Employment, Comunicare, CSR, Legal, Stil, Work&Life, Experiente, Specialist, Training, Evenimente.

9. Resurse Umane

Specialisti de resurse umane din Romania prezenti pe Linkedin. Intrarea in acest grup iti faciliteaza schimbul de oportunitati, contacte si cunostinte din domeniu.

10. Recrutare

Esti profesionist in Resurse Umane sau vrei sa aflii mai multe despre acest domeniu? Vino in grupul Recrutare pentru a evolua!

11. Career Hub Romania

Un grup de networking profesional pentru cei preocupati de cariera lor, de dezvoltare si branding personal.

12. Jobs for HR Professionals in Romania

Oportunitati de cariera pentru profesionistii in resurse umane.

13. Joburi Do It Yourself

Anunturi de joburi, discutii, networking.

14. PortalHR

Grupul PortalHR, idei, instrumente, studii, tendinte si discutii despre HR.

Sursa: http://www.portalhr.ro/131-grupuri-linkedin-in-care-trebuie-sa-te-inscrii/

Comparaţii între Argentina şi alte economii ale lumii

Preluarea from Flavian D on Vimeo.

Gândul zilei

"Vorbele bune nu costă mult. Nu afectează nici limba, nici buzele. Îi fac pe ceilalţi să fie mai buni. De asemenea, ele produc imaginea asupra sufletelor oamenilor, şi această imagine este cu adevărat frumoasă." (Blaise Pascal)

Campania “Zi de zi in Romania” strange sute de motive pentru care romanii aleg Romania

Completează şi tu motivele pentru care alegi România. Detalii complete găseşti aici.

Enescu Rapsody and Tonitza Paintings

The Power of Words

Nick Vujicic: "Nu are rost să te plângi pentru ceea ce n-ai, ci să vezi ce ai"

Vă recomand din tot sufletul să citiţi şi să ascultaţi interviul cu Nick Vujicic. El transmite un mesaj minunat, plin de inspiraţie, trăieşte fiecare cuvânt. Îl găsiţi aici.

Cum pot sti ce cariera imi va face placere sau ce mi se potriveste?

Una din cititoarele noastre de pe Unica.ro ne-a intrebat:

Cum pot sti ce cariera imi va face placere sau ce mi se potriveste? Cand am obtinut actualul loc de munca am fost entuziasmata, dar in timp mi-am dat seama ca nu-mi place pentru ca ma plictisesc. Acum am sansa sa imi schimb locul de munca intrand si in alt domeniu, nou pentru mine. Dar ma tem sa nu fie din nou o greseala. Daca renunt la un job pe care il cunosc, in care am experienta, pentru unul complet nou, la care nu ma descurc sau care nu imi place?

Noi ii raspundem:

Desi uitandu-te la cei din jur poti avea impresia ca majoritatea stiu ce le face placere si ce li se potriveste in domeniul profesional, in realitate lucrurile stau diferit. De multe ori facem lucruri in virtutea inertiei sau pentru ca asa se asteapta de la noi (munca este adesea justificata in sensul asteptarilor sociale), fara sa ne punem problema daca facem ceea ce ar trebui sa facem.

Odata ce ne-am pus insa aceasta intrebare, este de asteptat ca alegerile pe care le facem sa fie mult mai indelung cantarite si asezate intr-un context al prioritatilor si valorilor personale.

Revenind la problema ta, faptul ca ai descoperit déjà un domeniu in care nu iti face placere sa lucrezi e un punct castigat. Sunt rare revelatiile la varste foarte tinere despre sens si scop in cariera si viata, de cele mai multe ori functionam pe principiul incercare/eroare sau, mai periculos, ne complacem timp indelungat intr-o activitate care nu ne aduce decat cel mult satisfactii financiare.

Inainte de a lua o noua decizie si de a incepe sa lucrezi intr-un alt domeniu, poti incerca un exercitiu de auto-cunoastere. Merita sa cauti sa iti dai seama ce decizii ai fi luat sau ce decizii ai lua daca ai face abstractie de ceea ce se asteapta familia/cunoscutii/colegii/societatea de la tine.

Intrebarea nu este ce ai face daca nu ar trebui sa muncesti, ci mai degraba ce ai vrea sa faci daca ai putea sa muncesti in orice domeniu. Ce activitati te fac sa te simti cel mai bine si care este ponderea lor in noul job/domeniu in care te pregatesti sa intri? Evident, iti lipsesc toate datele, dar cu sursele de informare pe care le ai acum la dispozitie (vezi mediul online, retele sociale etc) iti poti creste exponential sansele de a lua o decizie in cunostinta de cauza.

Ce activitati pe care le faci/le-ai facut/ai vrea sa faci nu te plictisesc si, mai ales, de ce te-au plictisit responsabilitatile pe care le-ai avut pana acum? Daca e vorba de rutina, atunci poti incerca sa cauti un domeniu mai imprevizibil, dar atentie la dezavantajele pe care acesta le aduce dupa sine (senzatia ca nu poti controla lucrurile, viteza cu care se intampla lucrurile etc). Daca e vorba mai degraba de ritm sau continut, din nou e de analizat in ce masura un alt domeniu (si care) iti poate oferi ceva mai provocator (si daca, intr-adevar, de asta ai nevoie).

Nu in ultimul rand, poti incerca sa iti raspunzi la cele 3 intrebari pe care le recomanda Jonathan Fields celor care nu stiu daca sa isi asume sau nu o schimbare radicala a drumului in cariera:

Ce o sa se intample daca imi asum schimbarea si dau gres? (cu alte cuvinte, cum iti poti reveni dupa inca o alegere gresita, cuvantul esential fiind “poti”)

Ce o sa se intample daca imi asum schimbarea si reusesc? (adica, in cazul tau, cum ar fi sa gasesti exact ceea ce cautai)

Cum o sa ma simt peste 10-20 ani daca nu fac nimic?

Cautarea a ceea ce ne face sa ne simtim autentici si valorosi este in sine laudabila si cu atat mai utila cu cat o vedem nu ca pe un handicap, ci ca pe un sens in sine.

Sursa: http://www.portalhr.ro/cum-pot-ssti-ce-cariera-imi-va-face-placere-sau-ce-mi-se-potriveste/

Se merita sa ai un al doilea job?

Una din cititoarele noastre de pe Unica.ro ne-a intrebat:

Exista modalitati de a castiga bani in plus? Se merita sa ai un al doilea job, deci un stres in plus, pentru un venit suplimentar? Si daca da, care ar fi genul de job pe care il poti face? Ati intalnit persoane care pot avea doua locuri de munca in acelasi timp, unul din ele fiind full time?

Noi ii raspundem:

Discutia despre un al doilea job, in completarea celui full-time, apare de cele mai multe ori in doua contexte: ca o consecinta a unor nevoi cat se poate de pragmatice, sau mai degraba a unora la nivel de ideal/aspiratii/pasiuni.

In momentul in care incepi sa iti pui problema daca un al doilea job este solutia pentru problemele de ordin financiar, intrebarea despre justificarea lui ni se pare mai mult decat oportuna. Pentru ca dincolo de motivatia de a munci suplimentar, de foarte multe ori apare, firesc, si dilema pe care o mentionezi si tu. Pentru ca jobul full-time pe care il avem ne consuma aproape toate resursele de timp si energie, oricat de mult am simti nevoia unei suplimentari a venitului, la fel de mult ne dorim (chiar daca nu o constientizam) sa gasim un echilibru.

Cu alte cuvinte: Care este pretul unor bani suplimentari? Raspunsul, insa, nu ti-l poate da nimeni la aceasta intrebare. Depinde esential de ce ai in clipa de fata si de ce ai nevoie (si nu doar in plan material). Pentru unii merita efortul de asumare a unui al doilea job pentru ca le ofera implinirea financiara de care au nevoie, pentru altii un al doilea job poate sa insemne doar un bagaj suplimentar de oboseala si timp irosit, dupa cum la fel de bine un al doilea job (facut in timpul liber sau weekend) poate insemna pentru altii transformarea unui hobby in munca si de aici o traire mai intensa si mai frumoasa.

Da, am intalnit persoane cu doua joburi, de curand am discutat si pe PortalHR cu un profesionist care in timpul zilei este manager la o mare companie de audit, in timp ce dupa program si pana la ore tarzii din noapte sustine un proiect cultural bine cunoscut in Romania. Si nu este singurul exemplu de astfel de investitie de energie si resurse, este insa una din dovezile vii ca acest lucru este posibil.

Ce poti face ca al doilea job? Evident, e de preferat sa fie activitati care nu iti cer prezenta la un loc de munca fix intr-un anumit interval orar. Adesea cei care se apuca de un al doilea job o fac din pasiune pentru cultura, fotografie, muzica sau un mestesug etc. O alta varianta este de a face consultanta in asigurari/imobiliare sau sa administrezi un site/magazin de produse online, sa faci web design sau programare, traduceri sau sa oferi servicii de intepretariat, sa dai meditatii sau sa faci babysitting, sa lucrezi voluntar(a) pe proiecte ecologice sau de orice alta natura, variantele sunt nenumarate si asteapta sa fie descoperite.

Orice decizie ai lua, sunt cateva lucruri care merita retinute si folosite ca filtre in procesul de analiza si in incercarea de a raspunde la intrebarea: merita? Cat de semnificativa este cresterea venitului pe care ti-o aduce si care sunt dezavantajele (iti vei ocupa astfel si putinul timp liber si, daca nu apar probleme de sanatate, pot aparea in curand frustrari)?.

Daca insa e vorba de un al doilea job pe care il faci din pasiune si/sau chemare, precum si din dorinta de a te “actualiza” mai frumos, s-ar putea ca aspectele pragmatice sa devina irelevante si sa nici nu simti ca muncesti.

Sursa: http://www.portalhr.ro/se-merita-sa-ai-un-al-doilea-job/

12.04.1961- Yuri Gagarin. 50 de ani de la primul zbor in cosmos

Viata Sf.Ierarh Calinic de la Cernica

Sfantul Calinic de la Cernica

Sfantul este cinstit de Biserica pe 11 aprilie. S-a nascut in Bucuresti, pe 7 octombrie 1787. A primit la botez numele de Constantin. La varsta de 20 de ani, a intrat ca frate in Manastirea Cernica. Dupa un an de ucenicie la marele duhovnic Pimen, devine calugar si primeste numele Calinic. La numai o luna de la tunderea sa in monahism, este hirotonit ierodiacon. Peste cinci ani este hirotonit preot, iar dupa alti cinci ani este numit staret al manastirii Cernica, pe care o va conduce timp de 31 de ani.

Potrivit istoricilor, Dorotei, staretul Manastirii Cernica, simtind ca i se apropie sfarsitul, alege sa-l trimita pe Calinic la Sfantul Munte, avandu-l ca insotitor pe monahul Dionisie, ca sa-l aduca in tara pe parintele Pimen, spre a-i continua lucrarea. Dupa un an de zile, Sfantul Calinic revine in tara cu Pimen. Din cauza vietuirii aspre pe care acesta o impune calugarilor, ia nastere un conflict intre el si obste. Acest conflict este inlaturat de arhiereul Ioanichie Stratonichias, care il va numi staret pe Calinic. Amintim ca au fost propusi trei candidati: Calinic, Pimen si Ignatie.

Sfantul Calinic - episcop al Ramnicului si ctitor al Manastirii Frasinei

In anul 1850, Sfantul Calinic a fost sfintit episcop al Ramnicului, unde a pastorit vreme de peste 16 ani. A infiintat la Ramnic o tipografie, continuand activitatea inaintasilor lui: Sfantul Ierarh Antim Ivireanul, Damaschin, Chesarie si Filaret.

In anul 1862 au fost tiparite "Mineiele", iar mai tarziu: "Carte foarte folositoare de suflet", "Evanghelia", "Octoihul", "Invatatura catre preoti si diaconi", "Liturghierul", "Acatistierul" si "Invatatura pentru duhovnici". A scris si: "Insemnari cu privire la Revolutia din 1821", "Aratare pe scurt pentru Cernica" si mici indreptare duhovnicesti: "Despre cum trebuie sa petrecem in casa lui Dumnezeu", "Randuiala sfintirii painii de obste" si "Pravila manastireasca".

Sfantul Calinic este si ctitorul Manastirii Frasinei, cunoscuta pentru regimul ei parte, stabilit inca de la inceput de chiar Sfantul Calinic: nu au acces femeile, nu se mananca niciodata carne si se face slujba la miezul noptii pana dimineata.

Sfantul Calinic - factor activ al Unirii Principatelor Romane

Pe 27 aprilie 1857, arhiereul Calinic semna o "circulara catre protopopi si egumeni", prin care cerea sa se faca rugaciuni in toate bisericile pentru unirea romanilor. Din toamna anului 1857, Calinic a facut parte din Adunarea Divanului ad-hoc al Tarii Romanesti. In anul 1859, Sfantul Calinic facea parte din Adunarea Electiva a Tarii Romanesti. Din documente reiese ca Sfantul Calinic participa la o sedinta propusa de omul poltic Vasile Boerescu si se obliga alaturi de cei prezenti la aceasta sedinta secreta, sa-l voteze pe Cuza ca domnitor si al Tarii Romanesti.

Testamentul si canonizarea Sfantului Calinic de la Cernica

Sfantul Calinic si-a scris testamentul pe 18 septembrie 1857. In acest testament mentioneaza ca nu a adunat averi, ci numai carti sfinte si cere sa fie inmormantat la Manastirea Cernica, langa Biserica "Schimbarii la Fata", in partea dreapta, de va fi sa moara in Valahia Mare sau in tinda Bisericii "Sfantul Nicolae", in partea dreapta, daca se va intampla sa moara in Valahia Mica (Ramanic).

Simtindu-se slabit, Sfantul Calinic revine la batranete in Manastirea Cernica. Dupa ce s-a impartasit de Sfintele Pasti, cu Trupul si Sangele Domnului, s-a sculat si s-a imbracat cu hainele de ingropare, i-a binecuvantat pe toti si le-a zis: "Sa ne vedem in fericirea de pe cealalta lume". In acest chip, pe 11 aprilie 1868 a trecut la cele vesnice. A fost ingropat, dupa dorinta sa, in tinda Bisericii "Sfantul Gheorghe".

Canonizarea sa a fost facuta pe 23 octombrie 1955. Moastele sale sunt asezate spre cinstire si inchinare in Biserica "Sfantul Gheorghe".

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-calinic-la-cernica-124359.html

Transformarea cunoașterii în marfă. Procesul Bologna – Strategia Lisabona

Un proces coordonat la nivel european

Actul I. Procesul Bologna (1999)

Așa-numitul „Proces Bologna“, în care sînt angajate azi 46 de țări europene, a fost inițiat în 1999. Obiectivul l-a constituit crearea unui sistem european de armonizare, evaluare și comparare a instituțiilor de învățămînt superior din Europa; ceea ce, pe lîngă faptul de a favoriza mobilitatea studenților și a personalului profesoral, pregătea și des­chiderea spre concurență și spre transformarea învățămîntului superior într-o marfă.

În 2001, la Praga, obiectivul economic devine explicit: „În Europa de mîine, întemeiată pe o societate și pe o economie a cunoașterii, a te dota cu o strategie în materie de educație și de formare continuă se dovedește absolut necesar pentru a putea răspunde provocărilor pe care le constituie competitivitatea economică…“ În 2003, la Berlin, obiec­tivele așa-numitei „Strategii Lisabona“ sînt integrate în Procesul Bologna.

Actul II. Strategia Lisabona (2000)

Strategia Lisabona, așa-numită pentru „economia cunoașterii“, urmărește mai presus de orice alinierea producției de cunoaștere la cererea pieței, prin edificarea, în sectorul cercetării, a unui „spațiu european al cercetării“ (SEC) [Es­pace européen de la recherche – EER], care este o piață comună a cercetării, în interiorul căreia concurența de­vine „principalul principiu de cercetare“¹, iar „cercetătorul-antreprenor“, „figura ei emblematică“. În conformitate cu principiile noului management public, este introdusă o organizare antreprenorială.

SEC „îi privește atît pe cercetători, laboratoarele și universitățile, cît și drepturile de proprietate intelectuală și, în general, toate elementele constitutive ale sistemelor naționale de inovație“.²

El prevede „facilități regulamentare pentru fondurile de capital-risc; incitări fiscale pentru eforturile de cercetare-dezvol­tare; o legislație privind concurența și crearea unui brevet european; o cultură dinamică a spiritului de întreprindere; o solidă bază de cercetare publică aflată în slujba industriei“.³

Concomitent, este instaurat spațiul european al educației și al formării continue, care pune uni­versitățile în compe­tiție, acestea fiind chemate să adopte o gestionare managerială, să recurgă la finanțări private și să se transforme în niște prestatoare de formări preocupate să garanteze viitoarea „angajabilitate“ a clienților-studenți, cu sco­pul de a furniza o „cunoaștere folositoare pieței“, sub formă de „capital uman“.

Niște reforme declinate la nivel național în întreaga Europă⁴

Procesul a fost aplicat la date și în ritmuri diferite de la o țară la alta. Cel mai avansat este în Marea Britanie, foarte avansat în Italia, Spania, Franța și ceva mai puțin avansat în Germania și Belgia. Opoziția e inegală: puternică în Grecia, Spania, Franța și Italia; destul de puternică în Germania și Danemarca; slabă în Marea Britanie; aproape inexis­tentă în Belgia.

Marea Britanie este țara în care reforma este cea mai avansată și aproape încheiată. Universitățile sînt finanțate de studenți cu pînă la 3.000 de lire pentru licență și cu pînă la 10.000 de lire după licență. La sfîrșitul studii­lor, studenții ajung să aibă o datorie medie de 35.000 de lire. Universitățile nu mai sînt conduse de persoane alese. În momentul de față, sînt suprimate cursuri de filosofie, sociologie etc. Materii precum filosofia și științele po­litice sînt supuse din partea mediilor economice la presiuni pentru a fi transformate în locuri și în instrumente de adaptare, nu de critică. Predarea limbii engleze ca limbă străină a fost privatizată. Problema unor discipline precum filosofia este că speranța privind salariul la terminarea facultății nu este, de multe ori, suficientă pentru a permi­te acordarea de împrumuturi de studii. Locuințele sociale studențești au fost privatizate.

La ultimul său congres, principalul sindicat studențesc a decis să abandoneze principiul gratuității studiilor. Studenții sînt greu de mobilizat, cu atît mai mult cu cît sînt implicați într-un demers de autofinanțare a studiilor de natura unei investiții individuale, care are drept consecință o totală ocupare a timpului. La contrasummitul de la Louvain, situația a fost rezumată astfel: „Studenții din clasa de mijloc trebuie să trudească în baruri pentru studenții bogați“.

În Italia, reformele au fost începute în 1999, odată cu instaurarea sistemului LMD.⁵ În 2004 (guvernul Berlusco­ni), a fost votată o lege similară LRU [v. infra]. În 2006, taxele de școlarizare se ridicau la 1.800 de euro/an. De atunci, guvernul le-a permis universităților să devină de drept privat, de unde taxe de școlarizare libere, care au crescut în paralel cu dezangajarea statului. Astfel, taxele de școlarizare la Litere în Florența au crescut, începînd din 2009, la 8.000 de euro. Școala primară a fost reformată printr-o lege din 2008: reintroducerea uniformelor pen­tru elevi, predarea religiei catolice, desființarea orelor de după-amiază, închiderea școlilor de mici dimen­siuni, revenirea la un singur învățător pentru fiecare clasă. Numai o treime dintre funcționarii pensionați sînt înlocuiți. Precaritatea în rîndurile corpului profesoral nu încetează să crească.

În octombrie 2008, niște cadre didactice au ocupat școala în care predau. De acolo a pornit o mobilizare a angajaților din întregul sistem de învățămînt, care a durat pînă la vacanța de Crăciun.

În Spania, așa-numita „LOU“ inițiază, în 2004, liberalizarea și privatizarea universității: „autonomie“ ca în Franța, privatizare și autonomie decizională și financiară a universităților, creșterea puterii întreprinderilor în luarea decizii­lor, selectarea studenților la intrarea în facultate. Universitățile se află în concurență, eliberînd, drept urmare, diplome care nu sînt echivalente. Masteratele stabilesc taxele de școlarizare în funcție de cerere și ofertă: cu cît mai căutat e un master, cu atît e mai scump. În 2005, stînga recent ajunsă la putere suspendă așa-numita LOU, apoi, pretex­tînd diferite reglementări ale Uniunii Europene, inițiază o relansare a conținutului LOU. Formarea profesorilor a fost și ea reformată, pentru a fi golită de conținut pedagogic (cf. „masterizarea“ din Franța).

În Germania, creșterea taxelor de școlarizare nu a afectat, într-o primă etapă, decît anii terminali ai studiilor de lungă durată, începînd însă să fie generalizată la toți anii cu începere din 2005. În momentul de față, această gene­ralizare afectează 6 landuri din 16. Universitățile germane au senate din care fac parte reprezentanți ai studenților (8), ai profesorilor (8), ai personalul neacademic (5). Cu toate acestea, președintele Senatului este numit de o altă instanță, iar creșterea puterii sale a avut ca efect marginalizarea Senatului. Modul de gestiune de tip LRU a an­­trenat o modificare a spiritului cunoștințelor predate. Sînt întreținute tot mai multe relații cu întreprinderile, ceea ce antrenează specializări. La Hamburg, universitatea a încheiat parteneriate cu întreprinderi din sectorul armamentului nuclear.

În 2001, studenții pornesc primele lupte, făcînd grevă împotriva creșterii taxelor de școlarizare. În 2005 sînt organizate manifestații. În 2006 își fac apariția noi moduri de acțiune: blocare de autostrăzi, de centre comerciale etc. (studenții germani au fost inspirați de mobilizările împotriva CPE⁶).

În Franța, schimbarea începe odată cu adoptarea legii așa-numitului Pact pentru cercetare [Pacte pour la re­cherche] din 2006 și a Legii referitoare la libertățile universităților [Loi relative aux libertés des universités] (LRU)⁷ din 2007, care a prilejuit puternice manifestații studențești. LRU nu este împlinită în măsura în care taxele de școlarizare nu sînt dereglementate, totuși, regimul francez se caracterizează prin dualitatea sa: pe lîngă universități, există așa-numitele „școli“ (de comerț, de studii politice etc.), care sînt foarte „avansate“ în privatizarea finanțării, în introduce­rea de me­tode manageriale și în creșterea drepturilor de școlarizare (12.000 de euro/an la Sciences Po pentru studenții străini cu începere din 2009). Or, aceste școli dezvoltă strategii ofensive pentru a-și masifica recrutarea și a concura facultățile.

Studenții s-au mobilizat în toamna anului 2007 împotriva LRU printr-o serie de manifestații și de blocări ale activității în universități. Un nou val de mobilizare a fost declanșat de cercetători în 2009, ca urmare a modificării, prin aplicarea LRU, a decretului care definea statutul cercetătorilor.

În Grecia, studenții au blocat, în 2008, universitățile timp de un an, reușind în felul acesta să determine guvernul să retragă pe jumătate proiectul de reformă prin privatizare a universității.

În Belgia, universitățile sînt de mai mulți ani autonome, fiind finanțate de stat în proporție de 80–90%. Învățămîntul superior este comunitar: francofon/flamand. În partea francofonă, taxele de școlarizare se ridică la 800 de euro. Cele trei mari universități sînt pe cale de a le înghiți pe cele mici care gravitau în jurul lor. Se observă o creștere a concurenței: universitățile își smulg unele altora studenții, în special pe cei internaționali. La Universitatea Catolică din Louvain-la-Neuve, LMD este în vigoare de cinci ani. La Universitatea Liberă din Bruxelles (ULB, publică), Filosofia și Literele sînt cele mai vizate de reforme. La Filosofie, s-a trecut de la 20 de cursuri pe an la 12. Obiectivele oficiale ale rectorului universității privesc cu prioritate poziția ocupată de aceasta în clasamentele inter­na­ționale. Cheia repartizării fondurilor în funcție de numărul de studenți a fost extinsă la numirea profesorilor, astfel încît, în mod mecanic, numărul profesorilor de la Litere scade progresiv, ducînd la desființarea unor cursuri și/sau a unor efecti­ve prea numeroase. Solvé, omoloaga lui HEC Paris, funcționează ca o întreprindere. A fost făcută să fuzioneze cu facultatea de economie a ULB, care deține acum catedre private (comerțul cu bere etc.).

În Belgia nu există sindicate studențești. Impresia lăsată de contrasummitul de la Louvain este că studenții nu sînt conștienți de ceea ce se întîmplă în universitățile lor. Doi studenți ai ULB au participat, cu toate acestea, foarte activ la pregătirea acestui contrasummit.

Danemarca e țara în care Procesul Bologna este cel mai puțin avansat. Educația e gratuită, iar studenții primesc o alocație (pe care nu trebuie s-o ramburseze) de 600 de euro pe lună timp de șase ani. În 2009, o serie de manifes­tații studențești au reușit să se opună cu succes unui proiect al guvernului care urmărea reducerea acestei durate la patru ani. Cu toate acestea, pătrunderea întreprinderilor în universități este din ce în ce mai mare. Înainte, cei 11 membri ai consiliilor de administrație erau aleși în exclusivitate din rîndurile profesorilor și ale studenților; în momentul de față, dintre cei 11 membri, 2 sînt reprezentanți ai studenților, 2 ai profesorilor, 1 din partea personalului neacademic, 6 din partea întreprinderilor. Recent, guvernul a autorizat universitățile private. În momentul de față, se află în desfășurare o mobilizare împotriva aproprierii (prin brevete) de către întreprinderi a descoperirilor universitare.

Niște reforme care pun instituțiile publice producătoare de cunoaștere și de „capital uman“ să lucreze din ce în ce mai mult în slujba întreprinderilor private

Strategia Lisabona afișează ca obiectiv dezvoltarea „cunoașterii“. În realitate, aceste reforme nu urmăresc decît să permită întreprinderilor private să profite și mai mult de cunoașterea produsă de instituțiile publice, prin supu­nerea acestora intereselor lor stricte, în cadrul unui „nou management public“ [New Public Management].

Deschiderea spre finanțările private pentru a se putea influența opțiunile publice

Deschiderea spre finanțările private trebuie pusă în legătură cu scăderea impozitelor pe profit ale întreprinderi­lor, care apasă asupra bugetelor publice și atrage după sine dezangajarea statului. În felul acesta, o finanțare centralizată și alimentată din prelevări obligatorii, în care decizia e colectivă și politică, este înlocuită cu niște finanțări descentrali­zate și „parteneriale“, care le permit finanțatorilor să influențeze local modul de gestionare a univer­sităților și a centre­lor de cercetare, pentru a putea să profite și mai mult de creditele publice care continuă să finanțeze, în parte, producția de cunoaștere.

Acesta este sensul reformelor care încurajează parteneriatele public-privat, recurgerea la finanțări private pentru progra­mele de cercetare (în Franța, de pildă, prin înființarea Agenției Naționale pentru Cercetare) și pentru formarea univer­sitară (în Franța, „LRU“).

Introducerea de metode manageriale pentru slăbirea autonomiei corpului universitar

Pentru a se subordona universitățile și centrele de cercetare intereselor întreprinderilor este nevoie și de un alt mod de gestionare. Într-adevăr, corpul universitar ține la autonomia sa, mai ales față de piață. Cele mai recente re­­for­me vizează, astfel, să slăbească această autonomie: „universitarii nu iau parte la definirea propriilor lor «obiec­tive», care sînt stabilite de proiectele de performanță. Controlul național al calității recrutărilor de către egali pare sortit dispariției, la fel ca și statutele. Membrii agențiilor (ANR [Agence Nationale de la Recherche – Agenția Naționa­lă pentru Cercetare], AERES [Agence d’évaluation de la recherche et de l’enseignement supérieur – Agenția de Evalua­re a Cercetării și a Învățămîntului Superior]) sînt numiți de guvern. În universități, în fața președinte­lui ales, a cărui putere este consolidată prin LRU, consiliile nu mai au nicio putere în afara celei pe care le-o acordă președinția în ceea ce privește politica științifică a universității, recrutările de personal, programele academice și evaluarea“.⁸

Creșterea taxelor de școlarizare pentru îndatorare – școală de „raționalitate economică“ pentru studenți

Creșterea taxelor de școlarizare⁹ îi obligă pe studenți să se îndatoreze, ceea ce constituie pentru ei o „școală de raționa­litate“ economică. Mai preocupați de modul în care vor putea să își valorifice studiile pe piața muncii (și de sala­riul pe care vor putea să-l obțină în felul acesta pentru a-și rambursa datoriile), ei sînt mult mai atenți la a consacra aceste studii acumulării capitalului uman așteptat de întreprinderi. Ceea ce constituie o modalitate de a-i subordo­na pe studenți întreprinderilor, în calitate de producători de „capital uman“.

Politica de brevetare – un război împotriva împărtășirii și difuzării cunoașterii

În sfîrșit, politica de brevetare permite întreprinderilor să-și maximizeze profiturile legate de aplicațiile comerciale care rezultă din „inovații“. În timp ce externalitățile pozitive ale cunoașterii publice sînt făcute să crească în avantajul întreprinderilor, externalitățile pozitive legate de inovațiile „private“ (datorate, în mare parte, cunoașterii publice) sînt diminuate, în detrimentul persoanelor particulare.

Astfel, „vremea cînd, prin tradiție, cunoștințele dobîndite în spațiul științific academic constituiau un patrimoniu des­chis, pus la dispoziția tuturor, e de domeniul trecutului“, scrie Direcția Generală pentru Cercetare a Comisiei Eu­ro­­pene, „în cîmpul cunoașterii, producția rimează azi cu protecția și cu exploatarea“.¹⁰ Așa-zisa „economie a cunoașterii“ este, de fapt, o economie bazată pe raritatea cunoașterii. Războiul împotriva împărtășirii cunoașterii, purtat în mod intrinsec prin Strategia Lisabona, este un război împotriva cunoașterii. Acest război este purtat în numele întreprinderi­lor și al grupurilor industriale care doresc să-și amplifice monopolul asupra cunoașterii.

Niște reforme profund inegalitare, care urmăresc desființarea serviciului public

De la creșterea taxelor de școlarizare la îndatorarea studenților – eliminarea claselor populare

Liberalizarea învățămîntului superior se traduce printr-o creștere a taxelor de școlarizare¹¹, în paralel cu dezangajarea financiară a statului. Pe de altă parte, instituțiile de învățămînt superior (publice sau private) aflîndu-se în concurență monopolistă, competiția se poartă pe „calitate“, nu pe preț. Afișarea unor taxe școlare ridicate servește, chiar, drept indicator de calitate (teoria semnalului).

Pe deasupra, într-un sector în care măsura calității intrinsece este foarte greu de stabilit, construirea unei imagini de ca­litate și traducerea ei în clasamentele universităților sînt costisitoare: recrutare de „staruri“ de pe piața inter­naționa­lă a profesorilor-cercetători și a președinților de universități, ofertă de servicii atractive în campus, cheltuieli de presti­giu, de lobbing, de marketing și publicitate etc. Așa s-a ajuns ca, din totalul cheltuielilor instituțiilor publice de învățămînt superior din Statele Unite, cheltuielile administrative să crească de la 30% în 1976 la 50% în 2001; cheltuielile de instruire pe student au crescut cu 17% între 1960 și 2001, iar cele administrative cu 54%.¹²

Studiile evidențiază peste tot un impact negativ al creșterii taxelor de școlarizare asupra cererii de studii superioare în mediile cu venituri mici, ca urmare a dificultății, pentru acești studenți, de a obține ajutoare financiare suficiente, inclusiv în cazul în care există sisteme de împrumut.¹³

Există, într-adevăr, o „aversiune față de risc“ a celor săraci (chiar și în Norvegia, țară în care împrumuturile sînt foarte bine securizate), care reflectă, în parte, o percepție corectă a riscului real de către niște studenți lipsiți și de suportul financiar familial în caz de nevoie, și de capitalul social din ce în ce mai necesar pentru accederea la slujbele de calitate. Tendința este, astfel, spre o bipolarizare a cererii: abandon pretimpuriu pentru unii, creștere puternică a cererii pentru alții.

Selectarea studenților pe piața cunoașterii

Pe o piață liberalizată a învățămîntului superior, studenții sînt „clienții“ universităților și o sursă de finanțare din ce în ce mai importantă pentru echilibrul lor bugetar, dar și „factori de producție“ ai serviciului, calitatea lor fiind un element determinant pentru prestigiul universității, ceea ce poate conduce la ajutorarea financiară a studenților străluciți din medii cu venituri scăzute. Acest lucru rămîne totuși un arbitraj care se efectuează în funcție de considerente strict economice, nu de serviciu public, în care, pînă la urmă, logica ajutorării meritului (celui bogat) primează asupra logicii ajutorării nevoii (celui sărac). Într-adevăr, bogatul e mai „rentabil“, deoarece este dotat inițial cu un capital uman mai mare. Astfel, în Statele Unite, studenții cei mai săraci, care în 1995 primeau din partea colegiilor private ajutoare cu 2% mai mari decît cei proveniți din familii înstărite (între 60.000 și 80.000 de dolari/an), primesc în 1999 cu 29%, în medie, mai puțin, în timp ce ajutorul acordat studenților din familii cu un venit de peste 100.000 de dolari a crescut cu 145%…

Un sistem cu două viteze

Odată cu sfîrșitul principiului repartizării echitabile în cadrul serviciilor publice, finanțările (în special cele publice) sînt dirijate prioritar spre instituțiile de învățămînt superior care sînt deja cele mai bine dotate, care primesc populațiile cele mai favorizate, în cadrul unor „regrupări de excelență“. Celelalte instituții de învățămînt superior au ca princi­pală funcție să răspundă, prin intermediul indicatorilor de inserție, nevoilor locale, în special ale IMM-urilor. În aceste instituții, pilotarea de către întreprinderi merge în sensul unei formări „personalizate“, calată pe nevoile imediate ale bazinelor de locuri de muncă și ale întreprinderilor care finanțează universitatea.

Niște inegalități care se repercutează asupra pieței muncii

În acest sistem, formările generaliste sînt rezervate elitelor, asigurîndu-le numai lor recunoaștere și mobilitate pe piața muncii.

Pe de altă parte, datoriile studențești întrețin creșterea veniturilor celor mai ridicate, care, la rîndul ei, îi incită pe o parte dintre studenți să se îndatoreze din ce în ce mai mult, pentru a avea acces la universitățile cele mai prestigioase; ele exclud cealaltă parte, care apasă asupra salariilor, venind să îngroașe oferta pe segmentele inferioare ale pieței muncii. Acest fapt adîncește inegalitățile salariale și bipolarizarea de pe piața muncii, conducînd, în consecință, la o pauperizare și la precarizarea claselor de mijloc, care provoacă un risc deflaționist (consum anemic etc.).

Pierderea autonomiei corpului universitar: precarizare, sărăcire academică, penurie de creiere etc.

Sărăcirea cunoașterii

Subordonarea crescîndă față de interesele întreprinderilor compromite „independența, indispensabilă din punct de vedere social, a expertizei universitare“.¹⁴ În țările europene care au adoptat înaintea Franței principiile noului management public (NPM), „se remarcă dispariția unor sectoare întregi de cercetare și de învățămînt, insuficient de «eficiente» din punct de vedere al obiectivelor stabilite, o extraversiune lingvistică și culturală crescîndă și declinul cercetării fun­damentale“.

Cunoașterea este, în felul acesta, deturnată de la funcțiile ei societale și cetățenești, fiind, dimpotrivă, pusă doar în slujba intereselor particulare și pe termen scurt ale întreprinderilor. Această „revoluție culturală neoliberală“ conduce la o cunoaștere, de la cercetare pînă la educație, din ce în ce mai segmentată, mai efemeră, din ce în ce mai incapabilă să ajute la elaborarea unei înțelegeri a lumii în globalitatea ei și din ce în ce mai puțin utilă pentru cetățean.

Reculul libertăților academice și democratice

Finanțarea privată poate, astfel, să conducă la reculul libertăților academice și democratice. În Statele Unite, organizației Amnesty International i s-au interzis finanțările în interiorul unei universități deoarece denunțase compania Coca-Cola pentru sprijinirea dictaturii din Nigeria.

Abandonarea către întreprinderi și către mecenat (eventual religios¹⁵) a finanțării și a definirii conținutului formărilor intelectuale are implicații extrem de grele în termeni de capital simbolic, de hegemonie intelectuală. Conform Comisiei Europene, încă din primele clase ar trebui insuflat „spiritul de întreprindere“.¹⁶ Nu numai cunoașterea, ci și gîndirea și societatea ar trebui deci puse în slujba întreprinderilor…

Precarizarea corpului universitar și „fuga creierelor“

În Statele Unite, proporția de posturi temporare din universități a crescut de la 43% la 70% în 30 de ani.¹⁷ Un risc este, atunci, „exit“-ul: astfel, „cele mai multe universități engleze și americane, în care o proporție ridicată de profesori-cercetători este precarizată și în care libertatea academică regresează în consecință, întîmpină dificultăți tot mai mari în atragerea de candidați naționali, fiind nevoite să recurgă la importul de creiere“.¹⁸

Traducere de Bogdan Ghiu

Bibliografie

Bruno, Isabelle (2008). A vos marques®, prêts, cherchez!, Editions du Croquant.

Vinokur, Annie (2007). „Study now, pay later. Endettement étudiant et restructuration de l’enseignement supérieur“, in Pouvoirs et financement en éducation: qui paye décide?, Paris, L’Harmattan.

Vinokur, Annie (2008 a). „La loi relative aux libertés et responsabilités des universités: essai de mise en perspective“, Revue de la régulation. Capita­lisme, institutions, pouvoirs, 2.

Vinokur, Annie (2008 b). „Vous avez dit «autonomie»?“, in Mouvements, 55–56, pp. 72–81.

http://regulation.revues.org/document1783.html.

www.printemps2010.eu (analize, rețele europene, mobilizări).

http://isacna.wordpress.com (blog participativ, articole despre diferite situații naționale).

http://firgoa.usc.es/drupal (reviste ale presei, analize, bibliografii).

http://www.archive.org/download/EducationProtestsWorldwide2009/Overview2009.pdf.

Rețele studențești

Contrasummitul de la Viena: http://bolognaburns.org

Valuri europene de mobilizare: www.vagueeuropeenne.fr

Germania: http://unsereuni.at

Elveția: http://www.cuae.ch/spip.php?article226

Olanda: http://studentenprotestutrecht.wordpress.com

Grecia: http://www.cuae.ch/spip.php?

Croația: http://slobodnifilozofski.org

Note:

1. Commission Européenne, „6ème PCRD. La coordination de la re­cherche ne se fera pas sans cou­rage politique“, CORDIS ocus, nr. 209, 18 noiembrie 2002.

2. Ibid.

3. Bruno (2008), după un citat din „Plus de recherche pour l’Europe. Objectif 3% du PIB“, comunicare a Comisiei Europene către Consi­liul Europei, Parlamentul European, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor, Bruxelles, 11 septembre 2002, COM (2002) 499 final, p. 4.

4. Această scurtă panoramă a refor­melor și a mobilizărilor din Europa se bazează, în principal, pe sinte­zele realizate de Marc Delepouve și Evelyne Perrin pentru Contrasummitul de la Louvain [25–29 aprilie 2009; v.www.sauvonsluniversite.com/spip.php?article2476].

5. Sistemul LMD semnifică reorganizarea programelor universitare pe trei cicluri: licență, masterat, docto­rat. (N. ed.)

6. V. supra, G. Caffentzis, „Lupte universitare la sfîrșitul pactului educa­țio­nal“, p. 126, nota 2. (N. ed.)

7. În momentul de față, președintele universității supune propunerile de personalități din afară votului consi­liului de administrație (întreprin­deri…), cu excepția colectivităților teritoriale; are drept de veto în ceea ce privește angajările de personal; deține un drept de aviz defavorabil asupra propunerilor emise de „comitetele de selecție“ (care au luat locul comisiilor de spe­cia­liști). Dacă adăugăm aceste noi preroga­tive celor vechi (de repre­zen­tare a universității, de ordonator al ve­ni­turilor și cheltuielilor, de respon­sa­bil cu menținerera ordinii și a securității în incinta universității, dar și cu accesibilitatea sălilor de cur­suri și a clădirilor administrative pentru persoanele cu dizabilități), rezultă că președintele universității dispune, în momentul de față, de o pu­tere comparabilă cu aceea a unui adevărat manager de întreprindere.

8. Vinokur (2008 b).

9. Creșterea taxelor de școlarizare n-a fost încă introdusă în Franța, dar va fi, probabil, cît de curînd, deoa­rece este vorba de un element esențial al procesului de liberalizare și de transformare a învățămîntului superior într-o marfă. În Statele Unite, taxele de școlarizare au crescut între 2002 și 2007cu 40%.

10. RDT info, „magazin de informare asupra cercetării europene“, pu­blicat de Direcția generală a Co­mi­siei însărcinate cu Cercetarea, citat in Bruno (2008).

11. Vinokur (2007).

12. Ibid.

13. Vinokur (2007).

14. Ibid.

15. În „universitatea“ lui Peter Vardy, concesionar de automobile și creștin fundamentalist, „creațio­nismul se predă pe picior de ega­litate cu teoria evoluționistă a lui Darwin, iar cărțile cu Harry Potter sînt interzise, sub pretextul că ar încuraja credința în vrăjitorie. Universitatea a fost inspectată de OFSTED [Biroul de norme educative britanic, agenție guvernamentală] și s-a bucurat de un raport excelent“, R. Hatcher, „L’é­cole britannique livrée au pa­tronat“, Le Monde di­plomatique, aprilie 2005.

16. Comunicare a Comisiei Eu­ro­pe­­ne, „Implementing the Community Lisbon Programme: Foste­ring entrepreneurial mindsets through education and lear­ning“, 2006.

17. Vinokur (2008 a).

18. Vinokur (2008 b).

Tema “Campus de luptă. Împotriva neoliberalizării universității” este concepută de redacţia revistei IDEA artă+societate şi a apărut în numărul curent # 35, 2010.

*TEMA: Campus de luptă. Împotriva neoliberalizării universității / Sumar

• Criza universității, criza societății / Bogdan Ghiu

Edu-War in Progress. Actualitatea și istoria ei

• Lupte universitare la sfîrșitul pactului educațional* / George Caffentzis
• Renunțarea la scară: universitățile în criză* / George Caffentzis
• Educația și îngrădirea cunoașterii în universitatea globală* / Silvia Federici

Manifeste, apeluri, modalități și documente de lucru. 2009–2010

• Transformarea cunoașterii în marfă / Procesul Bologna – Strategia Lisabona
• Document de lucru adresat mișcărilor educaționale din întreaga lume
• Document de lucru pentru Summitul alternativelor / Idei pentru o educație și o societate diferite
• Ce este Congresul Educației Europene?
• Declarație comună cu privire la Valul Global de Acțiune pentru Educație din toamna aceasta
• Valul Global de Acțiune pentru Educație

Sursa: http://www.criticatac.ro/4146/transformarea-cunoasterii-in-marfa-procesul-bologna-%E2%80%93-strategia-lisabona/