Acatistul Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iasi

De ce tot mai greu se înţeleg oamenii astăzi?

Observăm tot mai mult că oamenii se înţeleg din ce în ce mai greu fie că e vorba despre familie, fie de relaţiile cu prietenii sau de serviciu. De fapt, oamenii nu realizează că ceea ce se întâmplă se datorează într-o măsură tot mai mare apariţiei unor grave probleme de comunicare. De ce ne înţelegem tot mai greu? Pe ce se bazează înţelegerea noastră?

Se întemeiază pe ceea ce avem lăuntric comun, fie ca dat de conştiinţă, fie ca experienţă de viaţă. Nu poţi să împărtăşeşti cuiva ceva ce e complet străin de experienţa lui. Nu înţelege! Când vorbim despre ceva anume, ne înţelegem şi vorbim despre acelaşi lucru tocmai pentru că avem aceeaşi experienţă. Sunt două tipuri de experienţe comune. Una ce ţine de ceea ce am fost făcuţi noi, cum suntem construiţi noi. De exemplu, când unui copil îi vorbeşti despre un lucru că e bun sau rău, înţelege foarte uşor, pentru că are ceva în el care îi luminează acel înţeles. E vorba despre ceva aprioric, cum spunea Kant, de categoriile bine-rău, frumos-urât. În psihologie, de la Noam Chomsky încoace, se vorbeşte despre nişte matrici generatoare, constitutive conştiinţei noastre care generează structurile fundamentale de limbaj şi categoriile cognitiv-fundamentale. Deci le avem deja şi ele nu fac decât să se dezvolte prin experienţă. Copilul are experienţa aceasta a binelui. Ştie, simte şi când îi spui: „Mă, aia nu e bine!“, el înţelege. Deci, în primul rând, experienţa comună care ne favorizează înţelegerea dintre noi este ceea ce ţine de ontologic, de onthos, de cum am fost făcuţi noi, de ceea ce suntem noi, chip al lui Dumnezeu.

Alt lucru care ar trebui să fie comun şi să constituie o punte de înţelegere între oameni este experienţa pe care am avut-o din copilăria noastră şi până în momentul respectivei comunicări. Cu cât această experienţă este mai asemănătoare cu a celorlalţi, cu atât comunicarea va funcţiona mai bine. Avem aici o experienţă rezultată în urma relaţiei noastre cu cei din familie, cu mama, cu tatăl, cu bunicii, cu cei din comunitatea în care trăim, a relaţiei cu natura, cu cărţile sau tot ceea ce înseamnă educaţie şi viaţă din copilăria noastră şi până la maturitate.

Necazul pentru lumea de astăzi este că oamenii au din ce în ce mai puţin o experienţă cognitivă comună. Aceasta, pentru că între noi şi părinţii noştri a intervenit cineva, între noi şi lume - natură şi ceilalţi oameni - s-a interpus ceva şi chiar între noi şi noi înşine s-a ridicat un zid, iar acesta este ecranul. Din ce în ce mai mult, experienţa omului societăţii mediatice este configurată televizionar, adică prin televizor şi internet. Care este problema?

În momentul în care a apărut televiziunea, justificarea acesteia era aceea că reflectă realitatea, un fel de oglindă în care se concentrează ce este mai semnificativ din lumea care ne înconjoară. În timp însă, cercetătorii culturii televizualului constată că lumea tv sau lumea internetului este într-o măsură foarte mică o reflexie a lumii reale, şi, în cel mai bun caz, un punct de vedere subiectiv privind realitatea. Aceasta când nu este o pură ficţiune. Apare însă un alt fenomen: lumea reală devine din ce în ce mai mult o reflexie a lumii virtuale. Asta pentru că evenimentele politice se construiesc la televizor şi în general un eveniment care nu e reflectat mediatic e ca şi cum nu ar exista. Oamenii se îmbracă după cum văd la televizor, îşi alcătuiesc agenda discuţiilor cotidiene tot pe marginea actualităţii mediatice şi împărtăşesc majoritatea părerilor dominante în opinia publică. Astfel că George Gergner, unul dintre cei mai mari sociologi ai comunicării din toate timpurile, observa că dacă în trecut oamenii îşi construiau imaginea interioară despre lume în baza experienţei din familie, comunitate, biserică şi şcoală, astăzi, această imagine este configurată eminamente prin interacţiunea cu mass-media. Omul modern, hrănindu-se într-o măsură tot mai mare din izvoarele lumii virtuale, ajunge ca în sângele lui să circule tot mai mult ideile sau reprezentările acesteia despre lume.

Şi mi se va spune din nou că nu este nici o problemă, că lumea a evoluat, încât noua experienţă umană e mult mai bogată şi mai intensă. Aceste idei şi altele asemănătoare se vehiculează în retorica justificativă a mediului virtual. Problema fundamentală este aceea că una este realitatea, şi alta reprezentarea mai mult sau mai puţin fidelă a ei. În spatele realităţii, a zidirii, a făpturii lui Dumnezeu întotdeauna se află raţiunile, logoi, prin care acestea sunt ţinute în existenţă de energiile dumnezeieşti. Acestea, prin împărtăşire, ne hrănesc, ne bucură sufletul, ne dau nădejde, ne motivează. Căci prin toate aceste raţiuni simple, naturale, mintea omului urcă către izvorul lor, către Unul Dumnezeu.

În spatele lumii virtuale însă, se află un conglomerat de reprezentări ale unor mulţimi de subiecte de conştiinţă: scenografi, regizori sau autori anonimi de pe internet. Astfel că experienţa omului mediatic, în loc să afle un numitor comun în zidirea lui Dumnezeu, în raţiunile pe care El le-a pus în creaţie, în Adevăr, aceasta va fi împrăştiată într-o infinitate de opinii, o adevărată legiune, care reprezintă versiuni individualizate ale adevărului. Iar unde sunt mai multe adevăruri nu este nici un adevăr. Scufundaţi într-o lume care nu este reală, cu mintea plină de tot felul de naraţiuni, în limbaj duhovnicesc, idoli de gând, pentru omul prizonier lumii virtuale va fi tot mai dificil să comunice cu cei de lângă el. Problema este una dintre cele mai importante cu care se confruntă şi se vor confrunta psihologia şi psihoterapia zilelor noastre. Conflictele, divorţurile, însingurarea sunt urmările logice ale pierderii reperului comun, a adevărului pus de Dumnezeu în zidirea sa, ca punct de referinţă a comunicării şi înţelegerii dintre noi. În acest context, singura soluţie pe care o văd este revenirea la relaţiile tradiţionale ale omului cu natura, cu ceilalţi oameni şi cu Dumnezeu, păzirea minţii în faţa bombardamentului informaţional şi, desigur, recuperarea în viaţa noastră a dimensiunii psihoterapeutice a vieţii în Biserică. Experienţa Absolutului, a unităţii adevărului în Hristos, este până la urmă cea mai bună terapie a împrăştierii în legiunea de naraţiuni şi opinii care sfâşie trupul umanităţii, şi chiar al Bisericii lui Hristos în zilele noastre.

Dr. Virgiliu GHEORGHE © Ziarullumina.ro

Parintele Arsenie Boca ~ Marturii ~ Necazurile ne vin de pe urma pacatelor

103 ani de la nașterea marelui nostru duhovnic Arsenie Boca

Reduceți pensiile nesimțite ale torționarilor comuniști!!

Despre dor - Mitropolit Bartolomeu Anania (2006)

Mitropolitul Bartolomeu Anania - Rosia Montana (2007)

Mi-e dor….

...de libertate
...de linişte şi armonie
...de cultura autentică
...de vremurile copilăriei, când totul era mult mai simplu şi frumos
...de lecturile pătrunzătoare
...de timpul kairotic, timpul de calitate
...de suflete tihnite
...de viaţă

Oare unde am ascuns în fapt scopul vieţii?

132 de ani de la naşterea marelui nostru ENESCU

Lecţii de viaţă. Despre credinţă, demnitate şi curaj

"Ar fi putut țăranca Elizabeta Rizea să-și vadă liniștită de sapa și viața ei, dar a preferat să arate că demitatea și curajul țăranului român nu pot fi călcate în picioare de nicio conjunctură politică nefavorabilă blidului de mămăligă.

Ar fi putut filozoful Constantin Oprișan să nu se mai întoarcă în țară, ca să-și poată publica ideile geniale prin reviste și cărți de succes, dar a preferat să-și dăruiască geniul filozofic pentru luminarea și mângâierea martirilor din închisori.

Ar fi putut omul de știință George Manu să-și continue munca de cercetare în Franța, dar a preferat să îmbogățească cultura și demnitatea acestui popor lăsând și prin cuvânt dar și prin faptă îndemnul ”fiţi credincioşi idealurilor voastre şi rămâneţi demni.”

Ar fi putut poetul Vasile Militaru să-și vândă talentul literar lingușirii pentru a primi o viață de confort, dar a preferat să spună tranșant că ”în poeziile mele niciodată nu va rima poporul cu tractorul”, păstrând demnitatea omului de cultură, ca atâția alții.

Ar fi putut gazetarul Sandu Tudor să aibe un trai împărătesc din bârfa de ziar, din șantajul sau polemizarea de interes, dar a preferat să lase toate aceste deșertăciuni, arătând la ce sfințenie a ajuns cinului monahal în prigoniri.

Ar fi putut doctorul Dumitru Uță să profeseze medicina în condiții decente, dar a preferat să slujească aproapelui în sărăcia, presiunea și promiscuitatea închisorii.

Ar fi putut omul de stat Mircea Vulcănescu să facă o politică de compromis, de interes personal, dar a preferat să reprezinte interesul poporului român cu riscul propriei libertăți și vieți.

Ar fi putut preotul Gheorghe Calciu să tacă la dărmarea bisericilor și la ateizarea tinerilor români, ca să-și ocrotească familia, dar a preferat să arate care este vocația și valoarea preoției, indiferent de potrivnicia sorții.

Ar fi putut ierarhul Nicolae Popovici să practizeze tacit cu regimul ca să-și păstreze slava de episcop, dar a preferat să iubească poporul dreptcredincios iar nu scaunul episcopal, mărturisindu-l pe Hristos cu riscul vieții.

Toți acești oameni deosebiți, de la vlădică la opincă, reprezintă valoarea poporului român în veșnicie pentru că au vrut să-l reprezinte și să-l mărturisească pe Hristos cel veșnic. De aceea pomenirea lor va rămâne din veac în veac.

Însă dragilor, astăzi este rândul nostru să arătăm ce valoare avem ca nație. Noi suntem generația scoasă la probă acum, noi suntem cei care astăzi arătăm prin faptele noastre dacă îmbogățim sau sărăcim valoarea poporului român în veșnicie. Exemple de credință, demnitate și curaj avem, mai trebuie doar urmate.

Și nu va fi cine să cântărească mai bine valoarea generației de astăzi decât generația de mâine."

(Dan Tudorache)

Ziua Imnului Naţional - "Deşteaptă-te, române!" - 29 iulie

Copyright imagine: http://centrulpentrucombatereaantiromanismului.com/

Despre luptă şi puterea smereniei cu părintele Papacioc

Rugăciunea

Despre forţa prostiei