Despre dezastrele naturale... provocate. Proiectele HAARP şi GWEN

În ultimii ani diferitele părţi ale globului au fost expuse din punct de vedere climatic la modificări drastice. Ploi torenţiale, vânturi puternice, căderi masive de zăpadă, secetă, uragane au afectat major viaţa locuitorilor din zonele respective. Un grup de specialişti englezi care au realizat recent un "Atlas complet al lumii" vorbesc chiar de modificări ale conturului unor continente, vizibile din satelit. Explicaţiile meteorologilor sau ale diferiţilor reporteri prezenţi în zonele calamitate au însă mereu drept leit-motiv încălzirea globală a planetei! O explicaţie neutră, care face ca nimeni să nu poată fi considerat responsabil pentru aceste dezastre. Iată în continuare ce spun unii specialiştii – ale căror studii sunt mai puţin mediatizate, încercând să facă puţină lumină în acest domeniu atât de ceţos al vremii, cu tot ceea ce înseamnă ea.

În iunie 1988, dr. James Hansen de la Institutul Goddard de Studii Spaţiale din New York a informat Senatul American că a găsit o metodă pentru a calcula temperatura medie la suprafaţa pământului prin luarea în considerare a mii de date de la staţiile meteo de pe glob. Metoda implica o divizare a suprafeţei Terrei în pătrate de 5 grade latitudine pe 5 grade longitudine, calculând pentru fiecare pătrat temperatura medie pentru fiecare lună, din fiecare an. S-a descoperit astfel că pe ansamblu, pe parcursul a 140 de ani, creşterea globală a temperaturii a fost de doar 0,6˚C ± 0,2˚C. Temperatura medie nu a crescut continuu: pe perioade scurte de timp s-au putut observa fluctuaţii – scăderi sau creşteri cuprinse între 0,15˚ şi 0,5˚C. Prin realizarea de măsurători comparative în apropierea zonelor locuite şi în afara lor, s-a observat creşterea temperaturii globale doar în zonele locuite, dar nu cu valori care să genereze o psihoză colectivă.

Şi atunci de ce o creştere de doar 0,6˚C, care nu poate afecta sistemele biologice, a fost considerată totuşi îngrijorătoare? La acea vreme autorităţile au vorbit în mass media despre studiile dr. Hansen ca despre un indicator al unui viitor dezastru, însă au omis să precizeze care este valoarea creşterii globale a temperaturii. S-au făcut şi în continuare măsurători ale temperaturii atmosferice cu ajutorul baloanelor meteo şi acestea au arătat că pe ansamblu, nu există nici o modificare a temperaturii între anii 1956 şi 2000. Compararea măsurătorilor realizate de sateliţi, baloanele meteo şi la suprafaţa terestră, au arătat doar foarte mici diferenţe între diferitele sisteme. Toate măsurătorile indică aceleaşi modificări atmosferice şi temperaturi asemănătoare. Şi atunci de ce se vorbeşte despre încălzirea globală a planetei? Ce rost are acest refren obsedant care ni se repetă de câţiva ani prin intermediul presei, televiziunii şi radioului? Are el rolul de a deturna atenţia de la adevăratele cauze ale catastrofelor climatice care au început să se petreacă tot mai des? Ce ştiau cei care anticipau o încălzire a climei în 1988 - pe baza unor studii care dovedeau contrariul?

Producerea de inundaţii masive cu ajutorul unor arme climatice

Ideea modificării la voinţă a vremii este veche. De mii de ani înţelepţii vechilor civilizaţii cunoşteau această artă spirituală şi mai ales cum să realizeze aceasta fără a perturba echilibrul general al planetei. Ei cunoşteau faptul că o modificare a unei părţi duce la modificarea întregului. Nu la fel procedează astăzi cei care, prin intermediul producerii unor vibraţii de joasă frecvenţă în atmosferă au creat adevărate arme climatice. Oamenii de ştiinţă au dezvoltat în prezent două modalităţi de manipulare a climei: HAARP şi GWEN.

HAARP. Acest acronim provine de la High-frequency Active Aurol Research Project – Proiectul de cercetare a Aurorei activată cu frecvenţe înalte. HAARP este “un secret păstrat la fel de bine ca şi cel al Proiectului Manhattan, care ne-a adus bomba atomică”, după cum afirmau în revista Nexus dr. Nick Begich şi Jeanne Manning atunci când au scris articolul “Îngerii nu se joacă cu HAARP”. Acest proiect, afirmă dr. Rosalie Bertell, preşedinta Institutului Internaţional de Interes în domeniul Sănătăţii Publice (IICPH), va fi prezentat publicului ca fiind un scut spaţial faţă de diferite arme sau, pentru cei mai creduli, ca fiind un aparat care repară stratul de ozon.

În realitate, tehnologia HAARP constă dintr-un ansamblu de turnuri care iradiază atmosfera cu cantităţi enorme de unde radio de frecvenţă joasă (EFJ). Turnurile HAARP arată ca nişte antene normale, dar sunt specializate în emisia de unde radio. Acest tip de turnuri sunt localizate în mai multe părţi ale globului. America a construit cea mai mare arie de turnuri HAARP în Gakona, Alaska, pe o suprafaţă de 40 de acri. Turnurile HAARP de pe teritoriul SUA sunt acţionate de Directoratul vehiculelor spaţiale ale Laboratorului de cercetare al forţelor aeriene americane (Air Force Research Laboratory’s Space Vehicles Directorate).

HAARP are capacitatea de a plasa cantităţi enorme de unde de joasă frecvenţă (EFJ) în atmosfera terestră, deasupra unor zone strategice şi de a menţine constantă energia, în cazul în care ar exista variaţii, într-o manieră mai precisă şi mult mai bine controlată decât un detonator nuclear. Dr. Nicholas Benich, om de ştiinţă implicat activ în campania anti-HAARP, arată că această tehnologie produce un fascicul foarte puternic de unde radio care încălzeşte şi astfel ridică zone întregi din ionosferă (stratul încărcat electric care se află deasupra atmosferei); apoi undele electromagnetice se întorc spre pământ şi pătrund peste tot, atât în structurile vii cât şi în cele neanimate. Astfel, pe lângă alterarea climei şi crearea de furtuni, HAARP modifică modul în care mintea umană operează şi chiar scade rezistenţa biologică la boli.

HAARP diferă de alte sisteme de încălzire a ionosferei, care aruncă difuz în atmosferă unde de joasă frecvenţă, prin focalizarea semnalului de la majoritatea, dacă nu de la toate turnurile de pe cei 40 de acri, într-un singur fascicul. Oamenii de ştiinţă sunt îngrijoraţi că armata poate crea, datorită acestui instrument, o gaură uriaşă în atmosfera superioară, distrugând astfel protecţia planetei faţă de radiaţiile solare. Dr. Bertell spune despre HAARP că este "un reşou uriaş care poate determina ruperi majore ale ionosferei, creând nu numai găuri, dar şi incizii lungi în stratul protector de deasupra Pământului".

Tehnica HAARP este în întregime funcţională din 1993. Cam câtă energie de frecvenţă joasă aruncă HAARP în atmosferă? În Alaska, aceste turnuri sunt construite să radieze 1,7 gigawat în ionosferă. HAARP poate afecta astfel şi câmpul electro-magnetic al pământului. Din punct de vedere militar, HAARP este o armă de distrugere în masă, după cum afirmă Michel Chossudovsky, profesor de Ştiinţe Economice la Universitatea Ottawa. El reprezintă un instrument de cucerire, capabil să destabilizeze selectiv agricultura şi sistemele ecologice pe regiuni întinse.

GWEN. Acest acronim provine de la Ground Wave Emergency Network (Reţeaua de urgenţă a undelor terestre). Acestea sunt turnuri enorme care au fiecare câte 100 de cabluri de cupru înfipte în formă de evantai sub baza turnului. Departamentul de apărare a construit aceste turnuri sub motivul că vor fi utile în comunicaţii în timpul sau după o catastrofă nucleară. Această poveste cu comunicaţiile nu va sta în picioare în momentul în care vom înţelege că suflul nuclear distruge orice echipament de telecomunicaţie, făcând imposibilă transmisia radio pentru mai multe ore. Tehnologia EFJ poate crea cutremure şi erupţii vulcanice. Turnurile GWEN sunt localizate în California chiar de-a lungul faliei tectonice şi în zonele vulcanice din nord-vestul Pacificului. Vedem deci cum ceea ce nu poate realiza HAARP prin intermediul atmosferei, GWEN realizează prin intermediul solului. GWEN conlucrează deci din plin cu HAARP.

Marea Inundaţie din Midwest (1993) a fost creată utilizând arme climatice

Reginald E. Newell de la M.I.T - Massachusets Institute of Technology scria în “Geophysical Research Letters Journal” că în atmosfera joasă plutesc uriaşe râuri de apă. Aceste “râuri” nu sunt apă condensată, ci vapori care curg efectiv. Cu alte cuvinte, omul nu le poate vedea şi nici nu realizează când le traversează cu avionul. Dar aceste râuri de vapori sunt enorme. Ele au dimensiunea a 600-700 de km lăţime şi până la 7500 de km lungime. Aceste "râuri" sunt situate la 3 km deasupra pământului, şi au un debit de aproximativ 165 milioane de litri de apă pe secundă. Oamenii de ştiinţă au descoperit că există 5 râuri atmosferice în emisfera nordică şi 5 în emisfera sudică.

Acum, ştiind că există aceste "râuri" în atmosferă, cum e cel mai uşor de creat o inundaţie? Cel mai simplu ar fi să se pună un dig în calea unui astfel de râu şi apa respectivă să fie redirecţionată spre pământ. S-a observat că energia de frecvenţă joasă (EFJ) creează un dig electronic în atmosferă. Aceste diguri electronice pot bloca râurile de vapori, determinând căderea unor cantităţi uriaşe de apă pe pământ.

Un astfel de dig atmosferic artificial a fost creat în 1993 prin acţiunea combinată a turnurilor HAARP din Alaska şi GWEN din Midwest. Oamenii de ştiinţă au lăsat deschisă emisia EFJ timp de 40 de zile şi 40 de nopţi. Rezultatul? A plouat pe tot acest interval. Turnurile GWEN sunt plasate exact pe linia nord-sud, la nord de râurile Missouri şi Mississippi. Bineînţeles că aceste două râuri au fost incriminate pentru producerea inundaţiilor. Pe lângă morţi, răniţi şi distrugerea de locuinţe, această furtună a produs pierderi agricole în valoare de 12-15 miliarde USD.

Care a fost starea vremii în Europa în vara aceasta? În centrul şi vestul Europei erau inundaţii masive, iar în România pârjol. Frontul de instabilitate atmosferică din Europa, despre care ştim că în general înaintează zilnic de la vest către est, se înţepenise parcă undeva deasupra Austriei. Timp de o lună a stat acolo ca şi cum ceva îl ţinea pe loc. Acel ceva a fost exact un astfel de dig atmosferic de netrecut, care a făcut ca apele să rămână în centrul şi vestul Europei, iar seceta la răsărit.

Cu ce scop se creează astfel de calamităţi?

Nu mult după inundaţia din Midwest, din 1993, au apărut tot felul de ştiri despre lipsa de discernământ sau de inspiraţie a celor care şi-au construit sau reconstruit case, în zone predispuse la inundaţii. Aceste ştiri sfătuiau oamenii să nu mai construiască case în astfel de zone. Un plan ingenios pentru a muta populaţia în zonele dorite.

HAARP, după cum afirmă Michel Chossudovsky, face parte din arsenalul de arme al Noii Ordini Mondiale, din cadrul Iniţiativei de Apărare Strategică. Prin comandă militară, economii naţionale întregi pot fi destabilizate prin manipulare climatică. Iar acestea pot fi făcute fără ca victimele să ştie, cu costuri minime şi fără implicarea personalului militar.

În 1977, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat o rezoluţie privind utilizarea ostilă a tehnicilor de modificare a condiţiilor de mediu. Convenţia care a rezultat – Convention on the Prohibition of Military and Any Other Hostile Use of Environmental Modification Technique (ENMOD), a impus semnatarilor, printre care şi USA, să se abţină de la utilizarea oricărei tehnici de modificare a vremii, care ar putea duce la efecte severe, pe termen lung sau pe arii foarte întinse care să afecteze economia şi societatea. Douăzeci şi trei de ani mai târziu, în noiembrie 2000, la Haga, a avut loc Conferinţa despre modificarea climei. Nici delegaţiile oficiale, nici grupurile de acţiune în ceea ce priveşte mediul înconjurător care au participat la această conferinţă, nu au ridicat deloc problema războiului climatic sau a tehnicilor de modificare a climei (ENMOD). La modul oficial, peste acest subiect s-a aşternut o tăcere suspectă. Totuşi numeroşi oameni de ştiinţă au continuat să tragă semnale de alarmă.

Dr. Rosalie Bertell scria în 2000 într-un articol publicat de London Times că “oamenii de ştiinţă din serviciul armatei SUA lucrează la sisteme de modificare a vremii, ca potenţială armă. Aceste metode includ creşterea furtunilor şi deturnarea râurilor de vapori din atmosfera terestră pentru a produce secete sau inundaţii ţintite”.

Marc Filterman, fost ofiţer în armata franceză, amintea despre diferite tipuri de arme neconvenţionale care utilizau frecvenţe radio. În conformitate cu un raport din 1999 publicat în Intelligence Newsletter, el se referea direct la războiul climatic, indicând faptul că atât SUA cât şi Rusia aveau deja din 1980 tehnicile necesare pentru dezlănţuirea unor modificări climatice instantanee. Până la urmă şi Napoleon a fost învins în 1812, tot datorită condiţiilor climatice.

Bibliografie:

Site-ul Institutului Goddard de Studii Spaţiale din New York: http: //www.giss.nasa.gov

2. Michel Chossudovsky - New weapon could trigger climate change

3. Vincent R. Gray - Regional temperature change, 2003

4. The Times, London, 23 noiembrie, 2000

5. Intelligence Newsletter, 16 decembrie, 1999.

6. Nicholas Begich and Jeane Manning - The military’s pandora’s box, Earthpulse press, Alaska, 1995.

7. Rosalie Bertell - Background of the HAARP Program, 5 noiembrie, 1996.

Sursa: Necenzurat.ro

Titlu original: „Vremea – o armă redutabilă”

Cele şapte lecţii magnifice ale lui Mises

[Versiune prescurtată a prefeţei volumului Economia în şapte lecţii.]

În decembrie 1998, student fiind la ASE, am descoperit într-o librărie din oraşul meu natal o cărţulie de Ludwig von Mises, nume pe care parcă îl zărisem prin vreun paragraf marginal din manualul de doctrine economice.

Habar nu aveam că tocmai mă întâlnisem cu o carte mică, doldora de idei mari.

Concizia, claritatea, coerenţa, şarmul reţinut şi anvergura cu care Mises oferă cele şase conferinţe argentiniene care sunt nucleul acestei cărţi m-au făcut să înţeleg că există un mod economic de gândire şi o tradiţie admirabilă (Şcoala austriacă de economie) în care acesta a fost cultivat cu rigurozitate.

Întâlnirea cu Mises m-a structurat şi mi-a redat interesul pentru o ştiinţă pe care instituţia de învăţământ la care eram înscris ratase să mi-o predea. Margit von Mises vorbea despre reacţia auditoriului ca la o adiere de aer proaspăt. Eu am avut o experienţă ca trecerea bruscă de la întuneric la lumină: nu eu stăteam prost cu deducţia şi limba engleză ci Keynes era confuz şi intelectualmente necinstit, nu eu eram incapabil să înţeleg matematicile modelelor macro, ci economiştii „mainstream” ofereau de regulă un amestec de şarlatanie, incoerenţă şi falsitate.

Am înţeles atunci că un economist e cu totul altceva decât un manager, contabil, tehnolog, „inginer social” sau funcţionar din vasta organigramă de stat.

Dar ce este un economist şi care sunt problemele sale specifice? Lecţiile misesiene ar trebui să-l ajute mult pe cititor în lămurirea acestei chestiuni, mai ales acum, când celor şase conferinţe argentiniene din 1958 li s-a alăturat memoriul despre ciclul economic pe care Mises l-a pregătit în 1946 în calitate de consultant pentru un grup de oameni de afaceri. Această inedită rotunjire cu cea mai integrantă, definitorie şi actuală dintre ariile de studiu ale Şcolii austriece de economie a făcut ca volumul de faţă să fie intitulat Economia în şapte lecţii, nume care aminteşte de binecunoscuta Economie într-o lecţie a lui Henry Hazlitt.

Au trecut doisprezece ani de când am citit de la cap la coadă cartea lui Mises. Revenind la ea, mă bucur să reîntâlnesc aceeaşi hartă a chestiunilor economice, desenată minimalist de Mises, însă cu suficiente şi surprinzătoare detalii. Mises nu a fost în primul rând un popularizator, asemenea lui Hazlitt, cu toate că putem vedea din această carte cât de bine o făcea. El poate fi numit fără prea multe ezitări unul dintre cei mai mari economişti ai lumii şi adevărata sa valoare este reprezentată de lucrări ca Acţiunea umană, însă nu obosea niciodată să amintească importanţa popularizării adevărurilor economice în rândul începătorilor şi al oamenilor cu orientări mai puţin savante.

S-ar putea spune că Mises vedea răspândirea ideilor economice sănătoase, fără de care cooperarea socială are mult de suferit, ca pe o întreprindere capitalistă, adică producţie de masă pentru nevoile maselor. Astăzi s-ar bucura probabil să vadă atâtea focare de „austrianism” răspândite în toată lumea, mult mai multe decât în 1958 şi cu o notabilă prezenţă în fostele ţări socialiste, a căror sistem economic fusese condamnat de Mises încă din 1920.

Teoreticianul socialist Oskar Lange l-a ironizat pe Mises, sugerând să i se ridice o statuie în holul ministerului polonez al planificării centrale, pentru sprijinul pe care l-a adus prin critica sa la rezolvarea finală a problemei calculului economic în socialism. Acea statuie a lui Mises nu s-a făcut, în schimb economiile socialiste au clacat şi în prezent există în lume peste o duzină de institute purtând numele lui Ludwig von Mises, unul chiar în Polonia.

S-ar putea întreba cineva, cât de actuale mai sunt conferinţele lui Mises din moment ce socialismul lui Lange sau Lenin a fost discreditat? Despre ce ne-ar vorbi Mises azi, dacă l-am invita să conferenţieze în România?

Eu cred că ar vorbi despre cum ar fi putut arăta o Românie cu adevărat capitalistă, despre cum am ratat privatizarea generalizată a activelor statului imediat după revoluţie, care ne-ar fi scutit de foarte multe probleme ulterioare: de şomaj şi de găurile negre din industrie, de inflaţia necesară pentru a le astupa, de hora sinistră a arieratelor şi a sectorului privat subfinanţat în favoarea celui public, de criza perpetuă din medicină, transporturi, energie, educaţie.

Despre cum pensionarii ar fi avut bătrâneţi prospere dacă am fi încetat prompt schema Ponzi a pensiilor de stat şi am fi adoptat sisteme concurenţiale de pensii private bazate pe investirea capitalului şi nu pe redistribuirea taxelor. În fine, despre cât de paşnică şi prosperă ar putea fi o ţară în care nivelul fiscalităţii ar fi mai apropiat de 5% decât de 70%.

Impresionantul capitol despre socialism, înţeles ca sistem de planificare centralizată a întregii economii, poate ar avea un caracter mai degrabă didactic, dar cele despre intervenţionism, inflaţie şi ciclu ar fi în plină actualitate. Criza mondială pe care o trăim este explicată de teoria misesiană a ciclului economic. Acelaşi sistem bancar exonerat de domnia legii proprietăţii private este nucleul expansiunii monetare peste care au proliferat alte instituţii financiare derivate, producând iarăşi distorsiunea la scară planetară a structurii de producţie: creând discrepanţe majore între ceea ce îşi doresc consumatorii finali – sau cât sunt dispuşi să aştepte înainte de a consuma – şi ceea ce anticipează mulţi antreprenori susţinuţi de sistemul bancar.

Mises ar vorbi probabil despre falimentele generalizate care sunt necesare pentru lichidarea proiectelor investiţionale eronate, ca o condiţie pentru reluarea unei creşteri economice sănătoase, însă ar observa că exact punctul nevralgic de unde ar trebui să înceapă lichidarea, sistemul bancar cu ale sale active toxice, este menţinut artificial pe linia de plutire prin transferarea pierderilor către actualele şi viitoarele bugete de stat. Erorile sunt multiplicate exponenţial prin transformarea crizelor financiar-bancare în crize ale datoriilor publice. La modă sunt falimentele statelor, iar soluţia proiectată la nivel internaţional este transferarea responsabilităţii „suverane” către entităţi suprastatale.

Uniunea Europeană se află într-un moment cheie al „dezvoltării” sale: pentru a putea gestiona crizele statale trebuie să obţină controlul fiscal asupra statelor membre. Pentru ca această tranziţie să fie cât mai lipsită de dizidenţi aflaţi în poziţii relativ sustenabile, organismele financiare europene şi internaţionale, precum FMI-ul, sunt interesate ca toate statele viitoarei uniuni fiscale suprastatale să fie îndeajuns de îndatorate. Miza prezenţei FMI-ului în România în ultimii ani nu este atât salvarea aparenţelor de stabilitate financiară şi cauţionarea conglomeratelor bancare străine cu expunere locală, urmărite de clasa politică şi de bancheri, cât creşterea îndatorării „înapoiatei” Românii până la niveluri similare cu statele „mature” ale Europei: de la aproximativ 25% din PIB, România trebuie să ajungă la datorii de 75% sau chiar peste 100% din PIB.

Mulţi ar spune că probabil aşa trebuie să se întâmple din moment ce intrarea în Uniunea Europeană a fost cea mai bună şansă acordată României. Mises ar răspunde că pentru a fi europeni nu avem nevoie de Uniunea Europeană, ba ar fi chiar necesar să ne dezbărăm de ea. Ne-ar aminti lecţia investiţiilor străine, ar observa că muncitorii români din străintate sunt deja importanţi investitori străini în România şi că ar fi mult mai convenabil, pentru cei rămaşi şi pentru cei plecaţi, să se creeze condiţiile unei productivităţi crescute în ţară.

Ne-ar spune că acest lucru se poate face cel mai bine prin instituirea liberului schimb neîngrădit de acorduri protecţioniste, prin libertatea circulaţiei capitalurilor, prin eliminarea reglementărilor minuţioase ce sufocă producţia, printr-o fiscalitate minimală care să atragă rapid investitorii străini şi, în fine, prin evitarea finanţării din fonduri publice, europene sau naţionale, care, prin condiţiile impuse şi direcţiile preferenţiale în care sunt alocate, nu fac decât să redirecţioneze resursele materiale şi energiile umane de la utilizări alternative mai urgente şi importante.

Mises ar repeta că dimensiunea teritorială mică este un garant al libertăţii economice: o ţară de dimensiuni mici, care depinde de comerţul exterior, va fi obligată să renunţe la politicile intervenţioniste şi să adopte unele liberale pentru a-şi asigura un loc favorabil în diviziunea internaţională a muncii. Acest lucru nu ne-ar împiedica să luăm ceea ce este bun şi admirabil de la Uniunea Europeană, lucruri ce ţin de tradiţia europeană a libertăţii şi respectului pentru proprietatea privată, dar, în spirit universalist, ne-ar feri de îngrădirea libertăţii în graniţele Uniunii.

Tradiţia europeană a libertăţii nu exclude dreptul de secesiune, fie teritorială, fie lingvistică, fie educaţională. Mises observa în altă parte, referitor la multinaţionalismul specific Europei de Est, că liberalizarea învăţământului, adică desprinderea completă a statului din sfera educaţiei, este o condiţie prealabilă a bunei înţelegeri şi cooperării economice în teritorii cu populaţie de mai multe naţionalităţi.

Într-adevăr, controlul etatist al educaţiei nu este important doar pentru o naţionalitate majoritară în tentativa rău intenţionată de a inculca minorităţilor limba şi valorile sale cu forţa, ci şi pentru elitele de stat în controlul formării minţilor şi caracterelor celor mici sau tineri. Acesta este un motiv în plus pentru care, în spirit misesian, educaţia ar trebui dezetatizată complet, adică ar trebui ca statul să nu mai redistribuie impozite către învăţământ şi să excludă practicile acreditării sau acordării de bonuri educaţionale (vouchere).

Aceste bonuri sunt în primul rând garantul păstrării unui anumit nivel de redistribuţie a resurselor. Apoi, voucherele înseamnă impunerea unui cadru supervizat de stat. Acest aranjament nu poate decât să compromită, după reţeta dinamicii intervenţioniste prezentate în carte, încercarea de a crea o piaţă liberă a educaţiei. Într-un asemenea cadru, instituţiile private care doresc să ofere altceva decât ceea ce este impus de curricula ministerială sunt sufocate, legal şi economic.

Astfel, instituţiile de învăţământ, „private” sau publice, nu pot concura decât pentru a fi cele mai bune fabrici de diplome cu linia de producţie specializată în satisfacerea criteriilor inerent etatiste impuse de reglementatorul central al educaţiei. În plus, orice eşec va fi pus pe seama relativei liberalizări din domeniu şi analizele „experţilor educaţionali” vor recomanda invariabil reîntoarcerea la învăţământul public, complet etatizat. Adagiul misesian după care „libertatea este indivizibilă” înseamnă că respectul pentru instituţia proprietăţii private trebuie să fie neadulterat, inclusiv în domeniul educaţiei.

O monedă unică, ar spune Mises, este utilă pentru eficientizarea comerţului şi calculului economic internaţional, însă ceea ce trebuie să ne dorim nu este o monedă unică europeană, ci o monedă unică universală şi liberă de intervenţia autorităţilor statale.

Nu moneda Euro ar trebui să fie ţinta unei ţări libere, ci moneda pe care piaţa liberă a ales-o de-a lungul istoriei şi care nu a fost înlăturată din prim-planul afacerilor internaţionale decât cu eforturile seculare ale autorităţilor intervenţioniste: aurul. Iar acest metal preţios nu ar trebui readus în circuitul monetar într-un coş valutar alături de monede naţionale compromise, aşa cum sugera de curând şeful Băncii Mondiale – soluţie care ar permite iarăşi folosirea aurului ca ţap ispăşitor pentru relele banilor de hârtie –, ci pur şi simplu ca monedă de sine stătătoare, independentă de orice aranjament etatist.

Produsele financiare moderne, precum cardurile de credit şi plăţile prin internet, ar observa Mises, ar face astăzi cu atât mai uşoară revenirea la utilizarea monetară a aurului, dacă s-ar dori acest lucru. Dar Mises nici măcar nu ar insista pe revenirea monetară anume a aurului, ci pe crearea unui cadru instituţiunal sănătos în care piaţa să îşi aleagă moneda pe care şi-o doreşte.

Acest cadru ar conţine cel puţin libertatea producţiei private de monedă şi a concurenţei între diversele monede, în conjuncţie cu reaşezarea sistemelor bancare şi financiare în rigorile ordinii neadulterate a proprietăţii private. Acest ultim lucru ar însemna abolirea legislaţiei puterii liberatorii pentru monedele de stat şi dispariţia privilegiului rezervelor fracţionare pentru instituţiile bancare, adică a puterii acestora de a crea monedă din nimic.

Recitindu-le acum, îmi dau seama că „simplele” prelegeri ale lui Mises oferă deschideri spre cele mai actuale soluţii oferite de economiştii Şcolii austriece de economie. Nu numai teoriile sale la care posteritatea a adăugat doar note de subsol (cum îi place să amintească prietenului meu Cristian Comănescu) sunt bine reprezentate în această carte, dar am avut iarăşi ocazia să constat cât de aproape ajunsese Mises de concluzia, atât de specifică autorilor mai recenţi, că democraţia, ca sistem politic al celui mai luminat tip de stat minimal, poartă în ea germenul propriei distrugeri.

Mai întâi, vorbind despre intervenţionism şi arătând cum controlul preţului laptelui lasă mai mulţi consumatori fără lapte decât înainte, puţin mai lipsea ca Mises să arate cum se formează două clase tipice de dependenţi: acei consumatori care au nevoie de puterea discreţionară a statului pentru a stabili cine capătă şi nu capătă lapte şi acei producători care au nevoie de acelaşi decret de stat prin care se stabileşte cine produce şi nu produce lapte.

Or, aceste clase dependente de stat, intrate în logica intereselor speciale descrisă în lecţia a şasea, se pot permanentiza în exploatarea profitului politic şi redistribuirea costurilor către restul societăţii. Dacă politicile intervenţioniste nu sunt adoptate de către majoritate din necunoaştere, adică din hrănirea unor idei false – în perspectiva universalistă şi idealist-democratică a lui Mises –, ci într-o cinică şi prea bună cunoştinţă de cauză, – în perspectiva particularist-minoritar-tribalistă a intereselor speciale –, atunci e cazul să ne gândim serios la posibilitatea distrugerii democratice a civilizaţiei.

Într-adevăr, în lumina dezvoltărilor teoretice ulterioare din Şcoala austriacă, privitoare la folosirea sistemului democratic pentru liberul acces pe piaţa producţiei de „rele” politice de către cei mai abili în cumpărarea voturilor – cu promisiunea exproprierii prin taxe din ce în ce mai mari şi schemelor redistributive din ce în ce mai totalitare –, este greu de văzut cum o conducere democratică în maniera misesiană a statului minimal poate fi altceva decât accident istoric. Într-a şasea lecţie Mises pare că este la un pas de această concluzie.

Ceea ce trebuie înlăturat în acest caz nu sunt doar ideile economice proaste, ci şi infrastructura prin care aceste idei ajung să domnească sistematic şi pe care Mises o considera un câştig permanent al libertăţii – democraţia însăşi ca sistem politic.

© Institutul Ludwig von Mises - România

Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România

Sursa: http://mises.ro/877/

Conferinţele de la Atheneul Român: Dan Puric despre Martiri

Seria evenimentelor pe care Dan Puric le prezintă la Ateneul Român, organizate de fundaţia “Art Production”, a continuat în luna martie cu o Conferinţa despre Martiri.

Nu cred că eu trebuie să conferenţiez despre martiri - ne-a spus Dan Puric. “În primul rând despre martiri nu se poate conferenţia. Eu voi mărturisi un lucru care ne costă în demnitatea noastra şi anume că ne-am rupt legătura cu trecutul nostru martiric iar martirii neamului românesc sunt cei care ne asigură demnitatea acestui neam în faţa lui Dumnezeu. Asta este tot. Voi prinde din nou vagonul de locomotivă.”

Fost profesor al lui Dan Puric, Gheorghe Ceauşu, subliniază ideile care il detaşeză pe elevul său de statutul de actor, la cel de comunicator al unor idei care ne reprezintă pe fiecare din noi. “Este unic prin ceea ce spune el şi prin reverberaţia pe care poate să o producă în inimile şi în conştiinţele oamenilor. Pentru că el are forţa de a lega oamenii în direcţia unei anumite idei: ideea patriotică, de cultivarea tradiţiei, de neuitare a trecutului nostru, de aplecare cu sufletul şi cu inima - cum spuneam - şi cu mintea asupra gestului martiric al oamenilor care s-au sacrificat pentru valorile sufleteşti şi culturale ale acestei ţări. Dan Puric luptă ca acestea să nu fie uitate, să nu ne lăsăm angajaţi în caruselul ăsta al schimbărilor şi să uităm de trecut. Pentru că, la urma urmei, trecutul ne edifică, ne legitimizează. Suntem ce am fost şi am fost ce suntem la urma urmei".

Gheorghe Jije, fost deţinut politic, actualul secretar general al Federaţiei Române a Foştilor Deţinuti Politici şi Luptători Anticomunişti, consideră această comunicare în public o necesitate pentru trezirea conştiinţei martirice a societăţii de azi, “un omagiu adus tuturor suferinţelor, pentru că şi eu am trecut pe acolo. Ştiu ce înseamnă.”

Venit de la muntele Athos, părintele Vicenţie Nechifor, despre subiectul conferinţei: “E un subiect fascinant, e un subiect la care ar trebui să ne gândim fiecare dintre noi atâta vreme cât suntem români, pentru că este o zonă pe care mulţi dintre noi o neglijăm sau nu vrem să ne gândim la ea. Este unul dintre marile subiecte pe care Dan era imposibil să-l ocolească. Pentru că martirii, noii martiri ai neamului românesc, au fost defapt coloana vertebrală a acestei naţiuni”.

Am întrebat-o pe Alexandra Neacşu, o tânără de numai 22 de ani, pentru care aceste poveşti adevărate aparţin cărţilor de istorie, de ce a venit la o astfel de conferinţă. “Pentru ca să îmi eliberez sufletul, ca să preiau energie bună. Plec de la această conferinţă cu sentimentul că mai există speranţă pe undeva şi că putem să răzbim într-o lume care, practic, nu ne oferă prea multe. Cât despre mesaj, nu cred că este înţeles de toţi cei care vin aici. Dar la cine ajunge mesajul, sigur ajunge bine. La cine nu… probabil că sunt două tabere”...

Sursa: Clubul Presei Transatlantice

Autor: Mădălina Corina Diaconu

Prostia la români este la rang de politică de stat

Prin geţi, istoria îi ridică pe români pe piedestalul urmaşilor celui mai numeros şi celui mai civilizat popor antic european, anterior Romei latine. Ce altceva îi face pe români să refuze cu îndârjire şi chiar cu ură, acest piedstal, în afara unei prostii fără margini? Are cineva vreo explicaţie pentru această îndârjire strigătoare la cer?

Documentaţiei istorice irefutabile i s-a substituit fantezia unora după care românii ar fi nici mai mult nici mai puţin decât urmaşii patricienilor Romei, fără a sesiza nimeni că se frizează impostura, până la ironiile contemporane, ce culminează cu campaniile denigratoare ale massmediei occidentale, precum salutul roman contemporan al rumânilor. Pe un prost este imposibil să-l convingi că el e prost, la fel cum nici pe români nu-i mai poate convinge cineva că ei nu sunt urmaşii Romei, ci străbunii Romei. Prostia la români este la rang de politică de stat, prin conceptul oficial ce priveşte originea limbii româneşti şi a poporului român. Modul de exprimare este vulgar, dar corect atâta timp cât guvernanţii nu înţeleg efectele nefaste ale acestui concept asupra prestigiului şi psihologiei neamului românesc.

El ne pune eticheta de corcituri tâmpe şi slugarnice, fără nici un temei. Unii sunt chiar mândri de această postură de papagali handicapaţi mintal, prin aluzia la o vagă inrudire a umililor valahi, cu scursorile Romei. “Prostul nu e prost destul până nu e şi fudul”. Dojana grosolană este meritată şi de toţi intelectualii, prin faptul că nimeni nu-şi asumă riscul de a pune pciorul în prag acestei prostii deşănţate şi nu-şi mai iroseşte timpul şi energia să corecteze consecinţele ulterioare ale unui vechi moment politic, în care am fost favorizaţi de asemănarea limbii valahilor cu cea a nobililor stăpâni de sclavi romani.

Dacă azi suntem la ananghie, trebuie neapărat să împroşcăm cu noroi tot neamul? Oare noi nu avem niciun prestigiu? Tentativele de clarificare ale identităţii naţionale sunt pur şi simplu batjocorite, de către unii “oficiali”, cu etichetări de tipul “protocronism” şi “naţionalism” sovin. Din câte ştiu eu, naţiunea noastră nu a dat dovadă de instigare şovină nici atunci când am fost obligaţi să colaborăm în război cu cei care aveau asemenea practici şovine. Pot fi numiţi românii naţionalişti, şovini, după o convieţuire paşnică cu toată lumea, inclusiv cu rromii, care ne-au violat graniţele de aproape 900 de ani? Nicio naţiune europeană nu se poate lăuda cu o toleranţă asemănătoare faţă de intruşi! Unde este blazonul nostru de naţiune europeană? Ce cretin a mai inventat o asemenea stupizenie, precum naţionalismul şovin la români? Pe majoritatea românilor nu-i mai interesează nimica, decât burta, de parcă ar fi nişte biete jigodii.

In loc ca oficialităţile române să fi constatat doar şi să sublinieze cu demnitate această asemănare lingvistică, relevând relaţia reală a înrudirii de sânge între rumâni şi romani, au apărut lingăii şi intriganţii, care s-au întrecut în a promova fantezii şi sforării neprobate prin nimic. Prin ce se poate proba romanizarea tuturor dacilor? Afirmaţia este făcută în ciuda evidenţei războaielor antiromane, ale dacilor liberi şi a răscoalelor dacilor ocupaţi, întinse pe sute de ani, chiar şi după eliberarea Daciei Romane.

Prin ce se poate proba că APĂ se trage din AQUA şi nu invers, când cuvântul sub forma APA există atestat în toponime ori hidronime dacice şi cu 1000 de ani înaintea Romei în sanscrită, hittită şi sumeriană, când el există numai la daco-geţii sud-dunăreni, azi bulgari, ca a OPĂ-ri, la greci ca suc APO-s, la romani ca v-APO-ri şi la albanezi ca ABU-ri? Te pomeni că ABU-rii şi v-APO-rii n-or fi tot APĂ?! La hittiţi, AQUA şi UAPE erau sinonime, cu 1000 de ani înainte de a exista Roma.

Proclamarea originii românilor la Roma sau în sudul Dunării, ca şi trâmbiţarea unei masive incuscriri cu slavii, în ideea de a fi în rând cu lumea nomazilor, nu a fost o simplă glumă nevinovată. Clamarea originii romane a rumânilor a convenit de minune descendenţior noştri fanarioţi, ce au putut să scape astfel de concurenţa “barbarilor” geţi, reuşind o performanţă unică pentru greci, aceea de a avea o ţară continentală, ceea ce nu a mai existat niciodată ca “Grecie”=Polis.

Greciile=Polisuri nu au existat niciodată decât pe coastele maritime şi niciodată la munte ori în interiorul continental. Orice “Grecie”, Polis independent, a dispărut în urmă cu 2.300 de ani, după ce macedonienii le-au spulberat şi subjugat, incepând cu Filip al II-lea şi continuând cu fiul său Alexandru cel Mare, ce avea o ţară continentală, dar nu era grec, ci “tartorul” grecilor, care s-au luptat sute de ani, fără succes, ca să scape de jugul macedonean, conform oricărui manual serios de istorie, inclusiv cel al lui A.Oţetea.

Rumânii “originari” din Roma nu-şi mai puteau revendica o moştenire (traco-)getică în Balcani. Astfel Elefteria lui Alexandru Ipsilante a putut să-şi îndeplinească, pe teritoriul românesc, “nobila” misiune de a-i tăia capul lui Tudor Vladimirescu (şi să-l arunce într-o fântână), fără nici măcar un gest de protest din partea “patrioţilor români”, care i-au urat drum bun lui Ipsilante, ca să obţină de la otomani o Grecie Continentală în 1821, ştergând de pe faţa pământului oraşul Moscopole şi ucigând până şi pruncii de macedo-rumâni, pe care Statul Grec nu vrea nici azi să-i recunoască minoritate naţională, de teamă ca să nu-şi revendice dreptul, real, de etnie majoritară.

Lingvişti de două parale, au ronţăit peste două secole o halviţă bună, cu nişte tâmpenii de îngheaţă apele, punând eticheta de cretini pe strămoşii noştri, care vezi doamne au coborât din copac la venirea lui Traian şi s-au apucat brusc să înveţe asiduu latina, fără ca nimeni să realizeze că "goţii", geţi nomazi nomazi plecaţi cândva, demult, dintre rumânii geţi sedentari, vorbeau încă latineaca rumânească atunci când i-a găsit Cezar şi fără să realizeze că în româna colocvială nu există cuvinte latineşti pentru a descrie ceea ce se presupune că ar fi trebuit să vină, cu legiunile romane, precum, cărămizi (romanul bric, în franceză şi engleză), castre (Man-CHESTER, Glo-CHESTER, banul roman neMUNIA, în Anglia), oraşe, poduri drumuri etc, ci doar pentru aspecte ce nu au nicio legătură cu ei, precum, apa, soarele, boii şi vacile, cu care legiunile romane plecau din Dacia.

Conceptul este aservit marilor puteri ale vremii şi în confomitate cu el, umila naţiune, nou admisă în cărţi, era obligată să-şi vadă lungul nasului şi să intre în rând cu naţiuni produse de năvălitori, stăpâni ai bâtei, precum turcii, ungurii, slavii, francezii, care obligatoriu trebuiau să ne şi înveţe, dacă nu altceva, măcar să vorbim.

Aproape nimeni nu a încercat, cel puţin, să studieze româna ca pe o limbă de sine stătătoare. Toţi au folosit nişte şabloane străine şi nimeni nu a îndrăznit să supere marile genii ale lingvisticii mondiale, de parcă ei ar cunoşte mai bine româna, decât cei ce o grăiesc. Toţi vorbesc de transferul de cuvinte dintr-o limbă în alta, ca şi cum lumea ar fi inceput cu grecii şi romanii, fără să ştie cum s-au născut cuvintele şi când şi unde s-au format ele.

Tabelul de 1.200 cuvinte româneşti, ca atare, scrise în sanscrită, a lui Marin Bărbulescu-Dacul, reprodus de A.Deac, atestă limba română, cu fondul ei propriu, inclusiv “latin şi slavon”, cu peste 1000 de ani înainte de a exista s1Roma şi cu peste 2.500 de ani înainte de a exista slavii, aspect reconfirmat azi de cele 2.000 de cuvinte ale geţilor descoperite în Punjabi de L.I.Cueşdean.

Româna Onomatopeică, este un fond nemaiîntâlnit aiurea, de peste 350 de cuvinte primare, înţelese doar de români. Ungurii sunt definiţi prin doar 250 de cuvinte proprii ugro-finnice, după Marius Sala, et al., în Limbile lumii, Ed.Şt.şi Encic., Buc., 1981. Româna Onomatopeică reprezintă 10% din limbajul colocvial, de zi cu zi, comparabil cu tot fondul slavon şi depăşind de aproape 4 ori toate etimoanele “slave” nord-dunărene (100 în total), între care rusa are 35 de cuvinte, după DEX-ul din 1975.

Româna Onomatopeică atestă, în sine, o vechime în epoca de piatră. Arheologic, teritoriul românesc indică prima societate agricolă, deci sedentară, de 9.300 de ani, după Prof.Dr.în arheologie Vasile Boroneanţ, cea mai veche din Europa. Sistemul de canalizare subterană de la Sarmisegetuza Regia, de acum 7.200 de ani, este primul în lume, mai vechi decât Roma cu 4.500 de ani şi este un indiciu de civilizaţie, nemaiîntâlnit aiurea.

Civilizaţia Ceramicii Pictate de la Ariuşd-Cucuteni-Tripolia, cu oraşe sistematizate, unele, în Moldova, în cercuri concentrice, cu străzi radiale spre un centru civic, depăşind fiecare 20.000 de locuitori, de acum 7.000 de ani, prima civilizaţie urbană în lume, după Marija Gimbutas, înCivilizaţie şi cultură, Ed.Meridiane, Buc., 1989, este mai veche decât apariţia grecilor, cu 3.100 de ani şi decât Roma, cu 4.200 de ani. Românismul este atestat de peste 7.500 de ani prin cronologia de pe lespedea de la Putna, a lui Ştefan cel Mare, concordantă cu datele arheologice new-picture-11româneşti. Portul Românesc este atestat de peste 7.000 de ani pe relicve arheologice situate în Bazinul Dunării de jos, de pe ambele maluri ale fluviului, după Augustin Deac, în Istoria adevărului istoric, Ed.Tentant, Giurgiu, România, 2001 şi Preda Constantin , în Enciclopedia arheologiei vechi a României, Ed.Encic., Buc.,1994.

Româna Onomatopeică, conduce la originea cuvintelor, la originea sistemului de comunicare sonoră a europenilor, cu definirea în română a principalelor noţiuni, compuse ca metafore româneşti, copiate apoi de alţii doar prin rădăcini, care pierd onomatopeia, “imaginea” sonoră, iniţială, păstrând doar copia, complet abstractă, în uz curent.

Cât timp o să mai susţină oficialii că rumânii sunt nişte papagali ce repetă doar cuvintele învăţate de la toţi cotropitorii? Scepticismul unor români depăşeşte orice limite. Lor nu le vine a crede, că s-ar putea, ca ei să nu fie numai nişte bieţi papagali, care repetă doar cuvintele altora. Ce-i drept e că asta este ce învaţă, în scolile din România, amărâţii de ei. Prin cap nu le trece că ei vorbesc cu cuvintele părinţilor lor rumâni, nu romani.

Sursa: Old Europe

Autor: Dr.Lucian Iosif Cuesdean

Bugetul de timp, marea problemă a guvernelor lumii.Şi a noastră

Toată lumea simte efectele unei bune sau proaste guvernări, însă foarte puţini fac estimări privind bugetul de timp alocat per activitate, banii necesari activităţii, managementul crizelor şi buna guvernare.

Adevărul este că o guvernare ce-şi micşorează componenta administrativă, va pierde controlul asupra sectoarelor administrate, asta fiind valabil mai ales în timp de criză. Să plecăm de la faptul, simplu şi concret că, în timp de criză, numărul problemelor creşte, numărul funcţionarilor ce sunt puşi să rezolve problemele scade, salariile funcţionarilor scad de asemenea, ceea ce face ca mulţi funcţionari ce ştiau ce au de făcut să plece în alte sectoare, în consecinţă vor fi mai puţini şi mai demotivaţi pentru rezolvarea problemelor.

Dacă la această sarabandă adăugam şi faptul că acei funcţionari au o eficienţă redusă, nefiind aleşi pe criterii profesionale, ci pe criterii politice (ceea ce înseamnă că trebuie să înveţe din mers), atunci dezastrul devine sigur.

Un stat este, din punct de vedere administrativ, similar cu o mare companie. Nicio companie nu angajează personal necalificat pentru un post de conducere, căci presiunea asupra acelei persoane este imensă. Pentru a rezista, în managementul naţional la un nivel de vârf, este necesar să ai eficienţă, profesionalism, rezistenţă uriaşă la stres, să poţi crea o echipă cu aceleaşi calităţi, care să selecteze alte echipe mai mici cu aceste calităţi. În caz contrar, nu poţi guverna în mod responsabil, căci lipsa de rezistenţă la stres şi de pricepere a funcţionarilor de pe nivelele inferioare îi conduce pe aceştia la apărarea contra stresului. În consecinţă, vor minţi şi vor fura, căci se vor considera oricând prost plătiţi în raport cu stresul pe care-l suportă, şi vor face şi lucru prost, dacă nu au fost aleşi pe criterii de competenţă, oficienţă, calitate, implicare, responsabilitate, profesionalism, ca într-o mare companie.

Este complet greşit să judecam devierile comportamentale ale unui şef de stat, de exemplu, fără să înţelegem şi imensul stres la care trebuie să facă faţă. Cel mai mare pericol este să guverneze paternalist şi să ia decizii de unul singur. Căci, pe fondul de stres, sigur va greşi enorm şi guvernarea va fi extrem de slabă. În criză, lucrurile vor merge şi mai rău, căci niciun om nu poate gestiona o cantitate de informaţii în creştere continuă, aflându-se şi sub presiunea deciziilor responsabilizate de masa de alegători. Ai nevoie de timp de gândire, dacă nu chiar de meditaţie, iar acest timp nu-l ai. Sau poate îl ai, dacă esti înconjurat de oameni extrem de competenţi, care au timp să gândească şi să caute soluţiile cele mai bune. Aceştia sunt tehnicienii « policy makers » ce au investit mult timp în propria pregătire şi care, fiind mai puţin expuşi la stres şi la soluţii greşite, au devenit eficienţi în găsirea de soluţii.

Pentru a avea însă acest tip de oameni în jurul tău, trebuie să le delegi competenţele necesare şi să ai şi un permanent dialog cu alţi specialişti din reţelele profesionale, ce pot confirma, completa sau corecta soluţiile tehnice. Aşadar, dialogul public-privat devine de neevitat. Dacă, însă, ca şef de stat, ignori concluziile acestui dialog - în condiţiile în care, sub stres, nu mai eşti logic în gândire - ceea ce vei obţine va fi numai un haos generalizat.

Dacă vei beneficia şi de o infrastructură instituíţională iresponsabilă, obedientă în faţa puterii, povara pe care o vei purta singur va fi copleşitoare, căci nimeni nu te va corecta atunci când vei greşi. Oricât ai fi de bun, inteligent, sau cu alte calităţi umane, sistemul obedienţei subordonaţilor te ucide în mod sigur. Pe Ceauşescu nu ticăloşia l-a ucis, ci pupincurismul structurilor comuniste, iar comunismul a căzut nu din prostie, ci din lipsa de feedback.

Suntem acum în plină criză, ce are drept caracteristică pricipala viteză tot mai mare a schimbarilor pe care le produce. În mod evident, cu o structură ce nu ascultă de nimeni, cu funcţionari ineficienţi şi supra-solicitaţi şi cu probleme ce devin tot mai numeroase, ceea ce se obţine de fapt este o slăbire mare a structurilor statului şi o lipsă de control tot mai mare asupra evoluţiei fenomenelor. Degeaba diferite partide critică puterea, dacă un aduc o echipă de profesiónşti şi de programe bine structurate şi echilibrate. Dacă vor veni la putere, vor întâmpina aceleaşi probleme uriaşe, legate de bugetul de timp.

Singura soluţie încă o dată o spun, este să câştigăm timp - nu bani, ci timp! – căci dacă ai timp poţi face şi bani, prin implicarea unor specialişti ce ştiu să descurce problemele, fiind extrem de bine pregătiţi şi extrem de oficienţi. Asta înseamnă un guvern de tehnocraţi ce se sprijină pe profesiónştii din domeniile lor de activitate. Pupincurismul de partid devine atât de toxic, iar disciplina de partid şi lupta politica atât de stupide în lupta noastră cu timpul, încât nici nu merită să fie luate în considerare ca soluţii.

Altfel, din lipsă de timp, vom muri de prea multe probleme nerezolvate, vom avea război şi distrugere, sau vom avea toată structura administrativă ruinată. Acesta este si motivul pentru care ţările cu conducere conştientă caută cu disperare să lucreze cu sisteme de management în timp real, cu specialişti şi cu programe atât de bine structurate şi validate, încât să nu-ţi mai consume alt timp ca să le redescoperi. Din acest motiv este ncesar şi transferul de bune practici, căci timpul nostru este preţios, cât încă suntem o naţiune. Când nu vom mai fi… nu mai va conta prea mult, căci timpul nostru se va fi sfârşit.

Autor: Prof. Dr. FLORIAN COLCEAG

Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/bugetul-de-timp-marea-problema-a-guvernelor-lumii-Si-a-noastra

Academia Inteligenţelor Multiple, proiect internaţional unic, descoperă copiii supradotaţi

Asociaţia IRSCA Gifted Education (condusă de Prof. Dr. Florian Colceag) a fost nominalizată la Gala Premiilor Radio România Cultural, secţiunea Educaţie şi învăţământ, care va avea loc luni, 21 martie, ora 19.00, la Teatrul Odeon. Kristof Lajos, mureşeanul în vârstă de 26 de ani, este unul dintre reprezentanţii Asociaţiei IRSCA Gifted Education care se va bucura de această distincţie.

Programe multiple la Asociaţia IRSCA Gifted Education

Kristof Lajos, masterand în primul an la Universitatea „Dimitrie Cantemir” din Târgu-Mureş, la specializarea consiliere şi psihoterapie, a avut o evoluţie extrem de semnificativă în cadrul Asociaţiei IRSCA Gifted Education, unde activează din 2007 ca purtător de cuvânt. În urma unor evaluări făcute de Consiliul Director al Asociaţiei IRSCA Gifted Education, Kristof Lajos este propus să coordoneze mai multe departamente, inclusiv cel pe Dezvoltare Programe Educaţionale, câştigând în primă fază alegerile în Consiliul Naţional, calitatea de vicepreşedinte. „Asociaţia IRSCA Gifted Education a evoluat foarte mult. În cadrul organizaţiei funcţionează mai multe programe, atât de responsabilitate socială cât şi educaţionale care asigură un spaţiu modern de comunicare şi dezvoltare atât a copiilor, tinerilor capabili de înaltă performanţă cât şi părinţilor şi cadrelor didactice. Credo-ul organizaţiei noastre funcţionează pe principiile: solidaritate socială şi umană, respectarea harului divin al omului”, a explicat Kristof Lajos, vicepreşedinte IRSCA Gifted Education România.

Coordonator al proiectelor inovative în educaţia excelenţei

Prima Şcoală de excelenţă a avut loc la Bucureşti, azi vară, eveniment la care a participat şi Daniela Ilioasa, psiholog şcolar la Colegiul Naţional „Alexandru Papiu Ilarian”, în calitate de consilier asociat al Asociaţiei IRSCA Gifted Education. Şcoala de excelenţă şi-a propus să realizeze un program care să răspundă nevoii de hrănire a potenţialului natural cu cea de valorizare a inteligenţelor multiple. Primele două zile au fost programate activităţilor de intervenţie, evaluare şi activităţi de dezvoltare personală, team-building, jocuri de perspicacitate şi inteligenţă creativă, conduse de Daniela Ilioasa, membru în Consiliul Ştiinţific şi consilier la IRSCA Gifted Education şi psihologii Fundaţiei Genesis. „Astfel de programe dedicate dezvoltării inteligenţelor multiple sunt necesare. De aceea, avem în plan să dezvoltăm ideea de programe educaţionale. Părinţii din Târgu-Mureş au solicitat aceste programe, însă au intrat în capcana altor asociaţii mureşene care nu au pregătirea necesară pentru a intra în contact cu categoriile de copii supradotaţi. Copiii supradotaţi sunt gata sǎ producǎ idei şi întrebǎri neobişnuite, soluţii neaşteptate şi neconvenţionale la probleme, noi cǎi de abordare a lucrurilor. Ei manifestǎ o dorinţǎ spontanǎ de a avea cunoştinţe despre tot soiul de subiecte, de a explora şi descoperi, mai degrabǎ decât de a accepta numai ceea ce le spun pǎrinţii sau profesorii. Se pricep sǎ planifice şi sǎ organizeze, iar atunci când sunt bine adaptaţi socialmente, au tendinţa sǎ devinǎ conducǎtori de joc sau de echipǎ de lucru. Totuşi ideile şi limbajul lor pot fi prea avansate faţǎ de cele ale colegilor de vârstǎ, astfel încât preferǎ frecvent sǎ se alǎture unor copii mai mari”, completează Kristof Lajos.

Academia Inteligenţelor Multiple, proiect internaţional unic

Academia Inteligenţelor Multiple este o şcoală diferită, unde se întâlnesc copii de seama lor. Prima sesiune va avea loc în perioada 11-18 iulie, la Făgăraş, unde sunt aşteptaţi peste o sută de copii din toată ţara. În cadrul programului vor activa profesionişti din Târgu-Mureş, care deja au intrat în stagiul de formare. „Talentul necesitǎ stimulare. Desigurǎ existǎ şi excepţii sau mǎcar excepţii în aparenţǎ; oricare ar putea numi oameni deosebit de înzestraţi care s-au ridicat din medii sǎrace, care au învins obstacole mari fiind parcǎ împinşi de o forţǎ cǎruia nici o dificultate şi nici un obstacol nu i s-ar fi putut opun. Stimularea poate veni de la pǎrinţi sau de la alte persoane interesate sau poate fi inclusǎ în obiceiurile şi tradiţiile care caracterizeazǎ un anumit grup social”, a încheiat Kristof Lajos.

Sursa: Zi de Zi

Titlul original: "Academia Inteligenţelor Multiple caută copiii supradotaţi"

Autor: Alex TOTH

Ave, profesore, morituri te salutant!

Profesorul Florian Colceag, autorul proiectului MODELUL DE ŢARĂ, împlineşte astăzi 60 de ani. Cu alte cuvinte, schimbă prefixul. Vârsta cronologică a genialului profesor nu este, însă, decât o problemă de încadrare statistică pentru că, biologic vorbind, faptul nu constituie şi nu incumbă nicio problemă. E la fel de tânăr ca acum 20 de ani. Ce-i drept, îl cam dor cele şapte coaste rupte în urma unui inexplicabil accident de maşină întâmplat nu pe o şosea, ci pe un câmp cu flori de lângă şosea. Suntem, aşadar, în plină realitate care surclasează ficţiunea. Ca şi MODELUL DE ŢARĂ, care este ceva imposibil şi cu toate acestea posibil.

Îi urez bunului şi neobositului profesor Florian Colceag, în numele meu şi al CERTITUDINII, atâţia ani câţi şi-a propus să trăiască dar, neapărat, minimum atâţia cât să-şi vadă visele împlinite. Şi i-aş dedica, nu ca un sfat sau ca o sugestie, ci ca o ilustrare a propriei vieţi, un cunoscut poem al lui Rudyard Kipling...

DACĂ

Dacă-ţi rămâne mintea, când cei din jur şi-o pierd
şi fiindcă o ai, te-apasă sub vorbe care dor;
dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor.

Dacă de aşteptare, nu oboseşti nicicând,
nici de minciună goală nu-ţi clatini gândul drept;
dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând,
şi totuşi nu-ţi pui mască de sfând sau de-nţelept.

Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
sau gândul, deşi judeci, nu-ţi este unic ţel;
dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea - taci
şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel.

Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt,
răstălmăcit, naivii să-l ducă în ispită;
sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
de poate iar s-o-nalţe unealta-ţi prea tocită.

Dacă poţi strânge toate câştigurile tale,
ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa;
şi iarăşi, de la capăt, să-ncepi aceeaşi cale,
fără să spui o vorbă de neizbânda ta.

Dacă poţi gândul, nervii şi inima, să-i pui
să te slujească încă peste puterea lor
deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
afară de voinţa ce le impune - spor!

Dacă te vrea mulţimea deşi n-ai linguşit,
sau lângă rege umbli ca lâng-un oarecare;
dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare.

Dacă ajungi să umpli minutul trecător
cu şaizeci de clipe de veşnicii, mereu;
vei fi pe-ntreg pământul deplin stăpânitor
şi, mai presus de toate, un OM - copilul meu!

Autor: Miron Manega

Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/ave-profesore-morituri-te-salutant

Visul, o ameninţare la siguranţa naţională

Drept dovadă că Universul e curb stă şi următorul fapt: unele stele sunt atât de îndepărtate încât nu pot fi văzute cu ochiul liber, decât dacă priveşti în alăturea lor. Mergând pe acelaşi raţionament, eu cred că, în acest moment, marea ameninţare la siguranţa naţională, asupra căreia CSAT ar trebui să reflecteze cu maturitate, nu vine nici din partea presei, nici din partea crizei mondiale sau a încălzirii globale, nici cu lăcustele, nici cu tancurile ruseşti, nici cu Apocalipsa. Primejdia naţională vine de la însăşi Loteria Naţională. Mai precis, odată cu jocul 6 din 49. Ştiu că asta înseamnă că trebuie să ghiceşti şase numere din 49, dar am impresia că mai are încă un sens tainic: cel puţin 6 români din 49 joacă la Loto. Am observat îndelung asta: cei mai mulţi intră în agenţiile Loteriei pe furiş, cu jenă. Nu doar din pricină că ar putea fi detectaţi de nişte vecini şi turnaţi unor neveste aprige, cu bigudiuri, care vor face spume că ipochimenii au jucat banii de pătrunjel pe-o lună. Ci, mai ales, pentru că simt că privirile tuturor celor din jur îi fixează cu o compasiune ironică, atunci când pun mâna pe clanţă: “Uite încă un amărăştean care-şi închipuie c-o să fie nabab!”. Deşi fiecare şi-ar dori asta. Deşi poate că toţi tocmai au ieşit de la bifarea fericirii, dar îl socotesc pe celălalt a fi un posibil atentator la propria prezumtivă belfereală. Deşi cauza e una clară: atât de multă sărăcie, că a devenit o impudoare chiar să o şopteşti. De obicei, pândesc momentul când înăuntru pot fi singuri cu gândurile lor şi se pot concentra. În faţa biletului gol, unul spune rugăciuni. Altuia îi tremură încheieturile şi nu izbuteşte să-l completeze până la capăt. Mototoleşte câteva hârtii, le aruncă la coş, gâfâie, ia altele proaspete, înghite în sec, vârful pixului iar o ia razna. După zece încercări, iese la aer, stacojiu, în pragul infarctului. Pentru altul, amestecarea numerelor din blidul slinos, de plastic, seamănă cu baterea de mătanii în podul palmei. În vreme ce maşinăria citeşte numerele, fata de la ghişeu ciripeşte ca un chelner “să aveţi noroc!”, iar vocea îi seamănă cumva cu cea a lumânăreselor din biserici care-ţi răspund la “săru-mâna” cu “Doamne ajută”. Parcă mai degrabă, s-ar potrivi urarea duioasă a minerilor, care face diferenţa dintre bine şi rău: “Noroc bun!”. În sfârşit, omul se strecoară afară, în stradă, şi se pierde într-un ocean de sacoşe. Însă abia de acum încolo ameninţarea la siguranţa naţională prinde chip. Omul începe să viseze! Iar în cap i se înfiripă Monologul. Mereu acelaşi. “P.. mă-sii! N-am cum să câştig! N-am câştigat niciodată! De ce-oi fi dat banii? Asta e. Trebuie să uit. (Zece secunde pauză, timp în care se bucură de soare, de păsări, trage aer în piept, apoi-viitura!). Dar dacă... Frate, milioane de euro! N-am cum să câştig! Dar dacă... Mamăăăă! Ce-o să fac? Îi chem pe băieţi şi ne facem pulbere! Sau mai bine nu. Nu zic nimic. Mă prefac că nu ştiu. Stau cuminte şi mă gândesc. Mă duc la Centru, cer să mi-i verse într-un cont şi le spun clar că vreau discreţie totală. Nu presă, nu tămbălău. Apoi plătesc împrumutul pentru casă. Apoi... Apoi iau nevasta şi plecăm pe o insulă... O lună. La soare. Să mă dezînfierbânt. Să-mi pun ordine în gânduri. Să-i dau înapoi şi lu’ Marin banii ăia... Îi dau dublu... Or să vină şi alţii să se pisicească pe lângă mine. Nu le dau nimic... Decât dacă au un plan de afaceri pus la punct. Intru în parteneriat. Dar de ce să intru în parteneriat? Îmi fac eu afacerile mele. Ce-o merge? Parcă o firmă de transport... Sau o cârciumă... Văd eu... Trebuie să mă gândesc bine. Toţi ăia de-au câştigat au ajuns prost. Au spart banii. O fi vreun blestem? O fi, însă n-are ce să se întâmple dacă eşti cumpătat. Daaar, mai întâi şi mai întââââi, mergem toţi la doctor... Să vedem cum stăm, cât mai am de trăit. La o clinică. Cea mai scumpă. Să mă mai duc la muncă? Ar fi mişto să mă mai duc o vreme. Ce m-aş distra! Fac nişte conturi pe numele copiilor. Le pun acolo câte un milion. Să-i aibă după majorat. Să trăiască aşa cum vor ei. Dar un milion parcă e prea mult. Bill Gates le-a dat tot câte un milion. Mă compar eu cu Bill Gates? Le pun câte o sută de mii şi le spun că e treaba lor să-i sporească. Să-i puiască. Să văd mai întâi dacă sunt în stare, apoi om mai vedea. Aşa fac. Aaaaaa! Şi să nu uit să dau bani la biserici. Dar de ce să dau banii la biserici când pot să construiesc chiar eu o biserică? Sau o mănăstire? Văd eu. Dar aşa fac. Trebuie să rămân calm, să nu mă grăbesc, să-i împart cum trebuie”. Într-un sfert de ceas, omul şi-a orânduit viaţa. E bine. Lumea s-a liniştit. E bine. Până la extragere mai sunt două zile. De ajuns ca vestea cea mare să nu-l ia pe nepregătite. O singură problemă: fără să bage de seamă, începe să se comporte ca şi cum viaţa i-ar fi, într-adevăr, rânduită ca-n vis. Cei din jur nu-l mai recunosc. Îşi dă seama de asta. Dar ce ştiu ei? (aici ar trebui neapărat să afişeze un zâmbet cald). Seara fiestei. Şase bile, şase ghilotine. Un kil de vin prost, o dimineaţă mahmură. Sacoşa de lângă uşă seamănă cu o moarte ghemuită. Şi un tunel kaki. Până data viitoare. Aceeaşi clanţă coclită de la fabrica de vise. Privirile compătimitoare ale trecătorilor. Acum! Poate acum... Reala ameninţare la siguranţa naţională constă în transformarea noastră într-un popor deprimat. Nu atât de sărăcie, cât de plecarea viselor visate din sărăcie.

Sursa: SAPTAMANA FINANCIARA

Autor: Ciprian Chirvasiu

8 MARTIE

pentru mama

Florin Piersic -Doamne daca-mi esti prieten-