Acest articol vă propune ca subiect dezbaterea cauzelor fenomenului actual de criză, a ceea ce ne-a determinat de fapt să înregistrăm o tot mai accentuată depreciere a calităţii vieţii noastre zilnice, atât a bunăstării noastre materiale, dar mai ales faptul că ne îndepărtăm pe zi ce trece de o demnă ţinută morală. Propun să limităm cadrul discuţiei la câteva întrebări:
În ce şanse de continuitate şi integritate mai putem spera, ca neam, în actualul context de criză? Lipsa noastră de iniţiativă nu ne va costa oare foarte scump, într-un viitor apropiat?
Care ar fi obligaţiile noastre imediate prin care ne vom putea salva? Aici răspund: Cu siguranţă, varianta în care vom bate pasul pe loc, ca până acum, ne va fi fatală, iar consecinţele, incalculabile!
În ce măsură posibilitatea de a acţiona conştient şi organizat ar putea schimba soarta lucrurilor, într-una pozitivă?
Cauze spirituale
Să începem cu analiza cauzelor spirituale, considerându-le prioritare pentru echilibrul nostru faţă de cele de ordin material.
Propun ca un prim obiectiv: Redobândirea demnităţii prin ridicarea din starea de umilinţă. Cum şi în ce mod? Spunând numai adevărul şi căutând rezolvarea pozitivă a problemelor.
Precizarea câtorva evidenţe negative
După cum se tot adună norii peste capetele noastre, cu siguranţă suntem acea generaţie care trebuie să răspundă şi să plătească pentru toate greşelile din trecut. Aşa cum se poate lesne observa, ne rostogolim cu repeziciune pe o pantă al cărei final va fi cumplit, atunci când vom ajunge să fim conduşi exclusiv de către străini, care vin cu o altă voinţă, străină de interesul naţional. Un alt adevăr dureros este că ne-am obişnuit să fim o generaţie de cârtiţe, definită printr-o pasivitate generală faţă de ceea ce ar trebui să provoace în mod normal o reacţie sănătoasă la gravele problemele ale societăţii. Caracteristica actuală este din păcate că fiecare preferă să stea cât mai retras şi să privească discret, ca să nu deranjeze pe nimeni! Faptul că suntem născuţi aici înseamnă că, prin voia lui Dumnezeu, nouă ne-a fost încredinţat spre păstrare întregul patrimoniu genetic, primit şi plătit cu atâtea jertfe menţionate în toate filele istoriei, ceea ce presupune şi din partea noastră o totală angajare pentru conservarea tuturor valorilor naţionale.
O continuitate a neamului, în înţelesul de păstrare a sa în actuala configuraţie, a devenit de neconceput fără o implicare activă, fără a lupta pe toate planurile unde s-a pierdut teren până acum. Dacă ne dorim vremuri mai bune, dacă vrem să ieşim în faţa istoriei cu faţa curată trebuie să ne implicăm total!
Cauza actualei catastrofe naţionale ne este deja cunoscută: Ne-am lăsat duşi de nas, iar destinele noastre le-am lăsat pe mâna seriilor consecutive de conducători, selectaţi dintre cei mai corupţi şi mai imorali, cumpăraţi în totalitate de către duşmanii acestui neam. Acestea le suportăm, prin voia lui Dumnezeu, fiindcă am lăsat treburile cetăţii absolut la voia întâmplării! Încă nu ne-am trezit, tot mai privim năuci întrebându-ne cum de a fost posibil. Până acum am trăit oare ca nişte oameni responsabili sau doar am vegetat cu toţii într-un mod iresponsabil? Am amorţit cu toţii în această stare de frică, de panică, de inacţiune! Adevărata cauză este de fapt lipsa noastră de credinţă, cea care ne-a dus în acest moment fatal în care, dacă nu vom cădea de acord că trebuie să luptăm conştienţi întâi cu patimile din noi, ca mai apoi, biruindu-le, să putem lupta mai departe şi cu cele din ceilalţi, vom pieri ca neam şi vom fi responsabili de tot dezastrul ce ne va atârna de gât ca o piatră de mormânt!
Fraţilor, pierdem un timp preţios, pe care istoria nu ne va ierta că l-am irosit, alegând varianta unei aşteptări lungi de douăzeci de ani.
Contextul general şi cauzele personale
De unde pornesc cauzele reale şi de la cine? La noi e, de fapt, marea problemă! Fiindcă noi suntem cei răi, cei plini de patimi! Aceasta este adevărata cauză pentru care suntem prinşi şi imobilizaţi în capcană, ne-au adus aici consimţământul nostru, starea noastră de indiferenţă! Şi numai prin mila lui Dumnezeu mai putem ieşi de aici. Să îndrăznim întâi şi să I-o cerem! Am devenit prea sleiţi în această practică a păcatului, motiv pentru care nici nu mai avem vigoarea şi discernământul necesare ca să ne apăram interesele aşa cum au făcut-o înaintaşii noştri.
Întreb: De ce nu mai au putere creştinii? Şi răspund: Pentru că, prin consimţământul pe care ni l-am dat prin modul de viaţă pasiv, am început să ne afundăm tot mai mult în mlaştina păcatelor! Lui Hristos ştim că I s-a dat toată puterea în Cer şi pe Pământ! Să căutăm şi să vedem dacă mai găsim printre noi pe cineva vrednic să primească încrederea divină.
Unul din scopurile principale ale duşmanilor este acela de a ne face să rămânem cât mai zăpăciţi şi mai dezbinaţi în faţa bombardamentelor mediatice. Suntem sub incidenţa formulei de conducere demonice: divide et impera, prin care se creează o stare de vid de voinţă, din care rezultă panica şi deznădejdea maselor de indivizi.
Redobândirea echilibrului prin ortodoxie
Prin însuşi faptul că ne-am născut ortodocşi, consider că suntem datori să aprofundăm ortodoxia la intensitatea pe care ea ne-o cere imperativ, ca nişte adevăraţi trăitori. Dacă nu ne vom strădui să devenim suficient de curaţi sufleteşte, nici nu vom reuşi să dobândim pogorârea acelui Duh necesar unităţii „carele pe toate le plineşte“. Aceasta este de fapt miezul acestui mesaj!
Singura soluţie este aceea de a porni împreună să aducem la îndeplinire poruncile evanghelice! Duşmanii creştinismului, ai civilizaţiei şi ai omenirii vor să slăbească aceste resorturi sufleteşti, propunând sau impunând cu totul alte practici, cât mai îndepărtate de cele creştine, fapt ce provoacă acest dezechilibru aducător de agonie.
Cine şi cum ar trebui responsabilizat
Toţi cei care mai dispun de inimă bună şi de puterea credinţei, cei care se simt responsabili în faţa acestor stări de fapt – şi ne referim la: studenţi, elevi, corpul profesoral, intelectuali, savanţi cu rădăcini de suflet curat româneşti – au obligaţia de a se implica neîntârziat, de a pune umărul pentru a găsi nu numai o rezolvare, dar şi o recuperare a ceea ce e mai bun. Fiecare ar trebui să caute soluţii, după puterea şi după talentul său. Cine altcineva să o facă dacă nu noi, cei care suntem confruntaţi cu aceste probleme?
Unul singur nu le poate face pe toate, însă fiecare dintre noi ar putea face câte ceva în acest sens!
Victimele propriei ignoranţe
Am fost hrăniţi cu tot felul de minciuni prin care s-a dorit să fim ţinuţi departe de adevăr, spunându-ni-se: „Să nu îndrăzniţi să vă daţi cumva cu părerea, statul ştie ce are de făcut, nu vă mai vârâţi nasul unde nu vă fierbe oala!“. Permanent ne-au fost servite îndemnuri la pasivitate. Şi am rămas ca o turmă de oi fără stăpân, dar şi fără câini de pază credincioşi.
Se spune că fiecare baltă are ţânţarii pe care şi-i merită. Ei bine, dintre noi au răsărit acei ţânţari, acele buruieni politice pe care le merităm. Adevăraţi campioni ai fraudei şi ai minciunii, ei au crescut şi au înflorit financiar în mod firesc, pe fondul lipsei noastre de preocupare pentru treburile statului, de fapt, în umbra neglijenţei noastre! Rezolvarea nu ne poate veni în nici un caz dintr-o sursă exterioară fiindcă, bineînţeles, nu ne-o va da nimeni, niciodată! Rezolvarea nu poate veni decât dintr-o iniţiativă comună internă, pornind la corectarea actualelor defecţiuni.
Priorităţi imediate
Se impune restabilirea adevărului din domeniul istoric, prin precizarea tuturor jertfelor creştine care ne definesc ca neam, deoarece tot ce s-a scris până acum în mod oficial a fost de fapt o propagandă care a modificat şi a schimonosit mintea şi sufletul românilor cu tot soiul de minciuni.
Se impun reparaţii urgente în domeniul spiritual prin îndrumarea tinerilor către adevăratele izvoare spirituale, o formare în duhul tradiţiei şi al obiceiurilor curat româneşti.
Se impune demararea unor ample proiecte economice în vederea recuperării tuturor redutelor pierdute datorită trădării guvernelor care s-au succedat la putere în ultimii 20 de ani, care au risipit şi risipesc patrimoniul naţional.
Sigur că putem deveni mai buni, începând însă fiecare această luptă întâi cu sine însuşi, spre dobândirea echilibrului personal, şi mai apoi continuând-o şi cu ceilalţi.
Aceşti primi paşi duhovniceşti de la care se aşteaptă rezultate şi schimbări nu sunt deloc uşor de făcut, dar nici imposibil! Am convingerea că, printr-o implicare responsabilă, aceasta baltă care a devenit societatea românească poate fi transformată în scurt timp, prin multă muncă sârguincioasă, într-o grădină curată şi îngrijită. Da! Dar pentru asta trebuie să ne implicăm! Să punem cu toţii umărul – şi eu, şi tu, şi el, cu toţii. Nu cred că aşa ceva este utopic. Fructele faptelor bune nu vor întârzia să apară! Depinde doar de măsura în care veţi găsi de cuviinţă că merită să răspundeţi acestui apel.
Se poate începe prin a consimţi cu toţii să fim solidari, să ajungem la un „moment al prieteniei“, să vrem să ne cunoaştem foarte bine aproapele dar şi să fim cunoscuţi de către ceilalţi. Cu siguranţă că aşa, încet, încet, vom reuşi să rezolvăm, pe rând, fiecare problemă cu care ne vom confrunta. În scurt timp vom dobândi şi energia necesară pentru a crea o atmosferă pe care, rugându-L pe Dumnezeu, să o putem încălzi până la incandescenţă. Un fierbător introdus într-un vas îngheţat are toate şansele să-l dezgheţe şi chiar să-l încălzească. Lui Hristos I s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Să i-o cerem şi noi şi să fim vrednici.
Care ar putea fi rezultatul acestor demersuri?
Ar fi ca o matriţă din care va ieşi o nouă viaţă, atât personală, cât şi de grup. O viaţă nouă, în care omul intră împovărat de greutăţile pe care le întâmpină şi le înfruntă individual şi devine, prin trăire virtuoasă, un om care simte şi se bazează pe ajutorul primit din partea celorlalţi. Aşa se creează un ansamblu de forţe din care pot să apară şi eroul şi viteazul şi, de ce nu?, şi martirul. O şcoală în care spiritul naţional curat să poată încolţi şi înmuguri armonios, sub atenta supraveghere a celor mai vrednici şi mai curajoşi fii ai neamului. Astfel se poate crea acel lanţ care va înlocui chingile slăbite care au permis să intre toate obiceiurile cele rele care au murdărit societatea, un lanţ a cărui fermitate nu va mai permite decât ceea ce este convenit de către grup. Va fi o bătălie de rezistenţă, de menţinere pe poziţii şi, în final, de supremaţie.
Coborând pe firul istoric al neamului
În pofida exemplelor luminoase din măreaţa noastră istorie şi a tuturor vârfurilor culturii româneşti, nu s-a reuşit încă să se creeze o şcoală a conservării interesului naţional. O şcoală a elitelor neamului, care să pregătească temeinic fiecare contingent prin permanente verificări şi încercări în toată vastitatea situaţiilor şi care să aibă pregătirea şi puterea de a preveni şi de a interveni constructiv în momentele de criză. Sunt încredinţat că nu se doreşte apariţia unei astfel de şcoli, care ar putea reprezenta un adevărat zid de apărare a cetăţii. Nu putem spune că ea nu a existat. Fiecare generaţie luminoasă din istoria acestui neam a avut drept ţel formarea unui model de român slujitor al naţiei. Pe cei care nu cunosc decât istoria cea falsificată să-i lămurim, arătându-le cărţile purtătoare de istorie românească adevărată, să le povestim cum au stat, de fapt, lucrurile.
Modelul creştin – piatra de temelie şi modelul salvator
Piatra de temelie a misiunii propuse este modelul pe care l-au urmat şi s-au străduit să-l desăvârşească toţi înaintaşii noştri: modelul creştin. Da, dar pentru a putea fi verigi de legătură vrednice de această misiune, trebuie să avem o anumită conduită faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu! Lucrurile nu s-au mişcat până acum în această direcţie fiindcă nu a existat o ofertă clară. Datorită vastităţii subiectului, ar fi de dorit ca pe viitor să existe o foaie care să ţină locul unui ghid practic de îndrumare a tinerilor pe o cale creştin-naţională a virtuţilor.
De ce modelul creştin?
Deoarece este singurul model de esenţă divină, care ne arată că viaţa omenească nu-şi are ultimul cuvânt şi ultimul act de trăire aici, pe pământ, ci undeva mai sus, în Înviere. Pentru a ajunge la această stare de conştiinţă trebuie exerciţiu, trebuie implicare, trebuie dialog permanent cu Creatorul. Iar aceasta presupune rugăciune, rugăciune fierbinte! Numai prin intermediul rugăciunii vom putea trimite demonii, care ne tot asaltează, înapoi în iad, unde le e de fapt locul. Dumnezeu are nevoie de răspunsul nostru acum, la tinereţe, iar nu la neputinţele bătrâneţii. De aceea eu mă voi învoi cu fratele meu de luptă în virtuţi şi vom dobândi împreună acele puteri divine binecuvântate şi promise celor ce se angajează împreună pe un asemenea drum şi prin tăria acordului vom putea face faţă încercărilor şi ne vom ţine departe de ispitele venite din tabăra vrăjmaşului şi a vrăjmaşilor.
De unde ne vine ajutorul?
Tot acum vom primi şi ajutorul pe care îl cerem cu stăruinţă, cu inimă înfrântă şi smerită. Să nu îl credem pe diavolul care ne insuflă teama şi deznădejdea că nu vom reuşi: Asta ar fi consecinţa lipsei noastre de credinţă. Când Mântuitorul Hristos l-a chemat pe Petru să vină la El, călcând pe valurile mării în mijlocul furtunii, acesta a dat curs chemării şi a mers; apoi, când s-au ridicat valurile ispitelor, s-a îndoit, a început să se scufunde şi a strigat după ajutor. Mântuitorul l-a mustrat atunci şi l-a întrebat: „Pentru ce te-ai îndoit, puţin credinciosule?“ La fel ne-am scufundat şi noi în valurile ispitelor vieţii şi ne-am îndoit de posibilitatea izbânzii. Dar Dumnezeu ne iartă dacă ne mărturisim greşelile. Prin urmare, să avem curajul mărturisirii, mai întâi a greşelilor.
De deprimare suferă toţi cei care nu au credinţă şi nădejde în promisiunile lui Dumnezeu. Secretul succesului şi al echilibrului spiritual stă în credinţa şi în nădejdea răsplăţii lui Dumnezeu. Aşa cum sărăcia materială vine din nemuncă, tot aşa deznădejdea vine din lipsa dialogului cu Dumnezeu. Celui ce nu vorbeşte cu Dumnezeu diavolul îi dă repede de lucru. Îi face abonament la deznădejde.
Hristos este dovada şi prototipul jertfei omului smerit spre Învierea cea dumnezeiască. Avem promisă şi există o altă lume, mult mai bună. Sfinţii, care au trăit jertfind aici pe pământ, s-au bucurat de promisiunea Învierii. Rămâne să vorbească faptele şi vrednicia noastră!
(Apărut în revista „Atitudini“ nr. 14)
Autor: Dan Radovici
