Noul tip de educaţie

Procesul de învăţare va fi în curând personalizat, adaptat nevoilor tuturor elevilor, iar predarea nu se va limita la cele 45 de minute de la şcoală, ci va putea fi practicată „oricând, oriunde”, sunt de părere specialiştii Băncii Mondiale, care au realizat un clasament al celor mai importante zece tendinţe în domeniul educaţiei.

1. Cloud computing
Cloud computing-ul presupune o reţea imensă şi complexă de servere care va furniza utilizatorilor atât spaţiu de stocare, cât şi putere de calcul sau programe, cu ajutorul unor dispozitive uzuale de navigare web. În acest fel, investiţiile costisitoare în aparatură şi personal IT vor putea fi eliminate. Implicaţiile acestui trend în educaţie sunt enorme, datorită accesibilităţii sporite la informaţii. Provocarea va consta în conectivitatea permanentă pentru a accesa fişierele din reţeaua de tip „cloud”.

2. Dispozitive personale de calcul
Tendinţa actuală în şcolile din toată lumea este de a oferi un aparat de informare pentru fiecare elev şi de a crea medii de învăţare care presupun accesul universal la tehnologie. Fie că dispozitivul este un laptop, computer sau un smartphone, sălile de clasă ar trebui să fie pregătite pentru această nouă schimbare în educaţie.

3. Învăţarea mobilă
Dezvoltarea tehnologiei a transformat telefoanele mobile de tip „smartphone” în accesorii indispensabile, atât pentru elevi, cât şi pentru profesorii vizionari. Aşadar, este foarte probabil ca dispozitivele mobile cu acces la internet şi capacităţi de calcul să ia în curând locul computerelor personale în sălile de clasă, dar şi acasă, potrivit studiului Băncii Mondiale.

4. Învăţarea permanentă
O dată cu dezvoltarea infrastructurii de conectivitate, dar şi a reducerii preţurilor computerelor, sistemele de învăţământ din întreaga lume îşi dezvoltă capacitatea de a oferi oportunităţi de învăţare pentru elevi „oricând, oriunde”. Această tendinţă presupune o modificare a lecţiei tradiţionale de 45 de minute. Pe lângă aparatură şi acces la internet, este nevoie de tutori sau profesori virtuali, dar şi de resurse de învăţare avansată în ritm propriu.

5. Jocuri
Un studiu recent realizat de organizaţiile americane Pew Internet şi Life Project pentru Horizon Report a descoperit că jocurile în reţea sau online sunt o parte importantă în viaţa tinerilor şi că oferă o oportunitate de interacţiune socială sporită şi de angajament civic. Succesul incredibil al programelor care se concentrează pe participarea activă, interacţiune şi stimulente, sugerează că metodele educaţionale folosite nu mai sunt de actualitate şi că jocurile educative ar putea atrage interesul şi atenţia elevilor într-un mod mai eficient.

6. Învăţarea personalizată
Sistemele educative vor folosi în curând tehnologia pentru al înţelege mai bine nivelul de cunoştinţe a unui elev, dar şi pentru a se putea adapta corespunzător atât lacunelor de învăţare, cât şi diverselor stiluri de învăţare. Astfel, în loc de predarea la nivel mediu, accesibilă tuturor elevilor dintr-o clasă, se vor adapta conţinutul şi prezentarea informaţiilor pe baza nevoilor individuale ale elevilor, atât ale celor slabi, cât şi ale celor foarte buni.

7. Redefinirea spaţiilor de învăţare
Clasa cu 15 bănci aranjate pe trei rânduri ar putea deveni în curând doar o amintire, pentru că şcolile din toată lumea îşi regândesc mediul de învăţare, pentru a favoriza colaborarea, disciplina şi implicarea studenţilor. Utilizarea luminilor potrivite, a culorilor, a meselor circulare şi a spaţiilor individuale pentru elevi şi profesori într-o sală de curs este din ce în ce mai frecventă.

8. Schimb de conţinut educativ între profesori
Profesorii au început să formeze reţele în care identifică şi creează resurse de învăţare pe care le consideră eficiente în clasă. Profesorii pot edita, adăuga sau personaliza anumite materiale, în aşa fel încât elevii să primească informaţii care corespund stilului şi ritmului de predare a cursului. Aceste resurse completează în multe cazuri manualul oficial şi, în anii următori, este posibil chiar să îl înlocuiască.

9. Portofoliu de evaluare
Colectarea de către studenţi a unor informaţii utile în procesul educaţional va ajuta profesorii să rezolve mai bine lacunele de învăţare şi să personalizeze conţinutul metodelor pedagogice folosite. În plus, evaluarea constă, mai nou, în teste frecvente care măsoară nivelul cunoştinţelor în defavoarea examenelor anuale sau mai rare, cu presiune foarte mare. Elevii au acum la dispoziţie resurse pentru a-şi aduna lucrările într-un portofoliu online: fiecare noutate de pe Twitter, de pe blog sau din alte conturi va apărea în portofoliul personal, care poate fi atât autoevaluat, cât şi notat de profesor.

10. Profesori-mentori
Rolul profesorului în clasă se va transforma de la cel care deţine cunoştinţele la un manager care ghidează elevii în procesul individualizat de învăţare, care identifică resursele relevante, creează colaborări şi oferă sprijin atât în timpul cursului formal, cât şi în afara celor 45 de minute. Succesul sau eşecul acestor proiecte depinde însă foarte mult de factorul uman şi de dorinţa unui profesor de a păşi într-un teritoriu neexplorat.

Sursa: http://bataiosu.wordpress.com

Problema învăţământului (III)

Lumea asta ar mai trece ea daca toate păsurile şi toate nenorocirile ţi s-ar întîmpla încai sans phrase. Daca ţi se-ntîmplă fericirea de-a muri, ea e unită cu neplăcerea că unuia din pretinşii amici îi va veni mîncărime de limbă şi-ţi va ţinea la căpătîi un discurs cît toate zilele; daca te loveşte vreo nenorocire, părerile de rău ale cunoscuţilor, după cari în genere se ascunde părerea de bine, îţi mai îngreuiează încă sarcina vieţii. Nu a fost lipsit de isteţie muritorul acela care, pentru întîia dată, a observat că soarta nu este numai rea, ci şi răutăcioasă: că ea n-aduce numai suferinţe, ci te ironizează totdeodată într-un chip oarecare pe cînd ţi le dă.

Astfel s-a constatat de cătră chiar organele guvernului că învăţămîntul merge foarte rău. Numărul celora cari, în anul acesta, au fost în stare a depune bacalaureatul e minim; ministeriul a trebuit să revoce o măsură asupra corigenţilor de teamă de-a nu depopula clasele superioare; în patru ani de guvernare roşie s-au închis peste nouă sute de şcoale rurale, iar deasupra tuturora este a se deplînge ignoranţa deplină a personaluluiă didactic, de vreme ce există, institutori, ba profesori de universitate chiar cari nu ştiu scrie corect şi, cu toate acestea, d. Hăsdău, d. Vasile Boerescu, avînd a ţinea discursurile funebre ale unui învăţămînt în asemenea condiţii, a găsit că minunate progrese am făcut, că grozav ne-am luminat. Ba mai mult încă. « Românul » găseşte că mari sînt progresele făcute în învăţămîntul public în epoca de regenerare în care am intrat la 1848. Învăţămîntul, pe atunci privilegiul cîtorva, astăzi este la dispoziţiunea oricui în oraşe şi, în cîtva, răspîndit şi în sate.

Se-nţelege. Şcoalele rurale înfiinţate de bătrînul Grigore Ghica din Ţara Românească erau pe atunci privilegiul cîtorva. « Foaia învăţătorul satului », care a început a ieşi la octomvrie 1843, redijată de Petru Poenaru în colaborare cu Aristia şi alţii, foaie care se ocupă numai cu şcoala sătească şi e mult mai bine scrisă decît gazetele de azi, se datoreşte epocei de regenerare de la 1848 încoace. Nu ne-am mira daca cele dintîi şcoale româneşti, datorite Mariei Teresiei şi lui Iosif II, s-ar atribui asemenea fericitei inspiraţiuni a d-lui C.A. Rosetti şi daca ni s-ar spune că Şincai, Petru Maior şi Lazăr a început cariera lor prin a fi ciraci la redacţia « Românului », asemenea d-lor Carada şi Costinescu.

D. Hasdeu, în discursul făcut cu ocazia distribuirii premielor, a împărţit cultura şcolară a românilor în trei faze: teocratică, aristocratică şi... democratică, din care aceasta din urmă se datoreşte în Moldova lui Asaki şi Săulescu, în Ţara Românească lui Lazăr şi Heliade. O împărţire frumoasă, dar care spune prea puţin. Cumcă în mănăstiri se învăţa mai mult ori mai puţină carte e prea adevărat, însă această cultură numită teocratică era totodată şi... democratică. De vreme ce orice creştin, fără deosebire de rang, putea să înveţe carte în mănăstiri de se făcea sau nu călugăr, şcoala nu era monopolul clerului. Cît despre cultura aristocratică, ea asemenea nu merită un nume atît de pompos. În toţi timpii clasele mai avute au făcut abstracţie de la şcoalele publice, preferînd instrucţia privată, ca una ce garantează creşterea mai bună a copiilor.

Noi nu ne vom sfii a zice că înaintea învăţămîntului public şi gratuit, accesibil pentru toţi, nu exista în genere învăţămînt, iar acest învăţămînt public nu se datoreşte iniţiativei românilor. Iniţiativa s-a luat mai întîi dincolo de Carpaţi, mai cu seamă sub Maria Teresia şi Iosif II. Lazăr însuşi era un product al epocii iosefine, ca şi profesorii pe cari Asaki i-a adus la şcoala din Socola. Avem înaintea noastră caietele de studiu, legate la un loc, ale unui fiu de ţăran; care învăţa la Socola în anul 1810. Din aceste se vede lămurit influenţa şcoalelor latineşti ale Apusului.

Aceste caiete încep cu gramatica românească, apoi urmează retorica, logica, morala, exegeza Psalmilor, istoria biblică, catehismul creştinesc, în fine istoria generală. Iniţiativei Curţii din Viena i se datoreşte aşadar învăţămîntul democratic atît dincolo de Carpaţi cît şi dincoace, iar daca “Românul” doreşte numaidecît o epocă de regenerare în care am intrat şi de la care “mari sînt progresele făcute”, atunci nu citeze anul 1848, care n-are pentru şcoală nici o semnificare, ci Regulamentul Organic, pentru întemeiarea învăţămîntului, şi epoca lui Cuza Vodă, pentru înmulţirea şcoalelor, o înmulţire fără tranziţie, făcută, din nenorocire, în detrimentul calităţii lor.

Ca principiu general cată să admitem că învăţămîntul, pre cît a cîştigat în estensiune, pe atît a pierdut în intensitate. E nemaipomenit, dar din nenorocire adevărat, ca la acest popor care, cînd e vorba de cultură, cată să- l luăm ca întreg, nu există nici ştiinţă, nici literatură. Cataloagele librarilor sînt pline de tipărituri făcute cu scopul lucrativ de-a le desface în şcoală, cărţile de ştiinţă sau literatură se tipăresc în vederea unui premiu academic, ştiinţa şi literatura, cîtă se face la noi, se face numai cu paguba de timp şi bani a acelora ce se ocupă cu ea, daca nu sînt oameni cu apucături destul de dibace de-a da operelor lor un relief pe care nu-l merită şi de a le lăsa să fie plătite direct sau indirect din… bugetul statului.

Nu mai vorbim despre efectele sociale ale învăţămîntului nostru. Ele sînt de-a dreptul dezastruoase. Arta atît de răspîndită a înşirării negramaticale de vorbe pe hîrtie deschide celui ce-o posedă toate căile de înaintare în viaţa publică, începînd de la scriitorul sătesci sfîrşind cu consiliarii tronului. Astfel activitatea intelectuală a generaţiei actuale pare a se mistui în singura direcţie a cîştigului fără muncă pe acele mii de cărări ale influenţei morale pe cari le deschide atotputernicia demagogică, în socoteala însă şi cu paguba poporului. O imensă plebe de aspiranţi la funcţiuni, iată ce au scos la lumină învăţămîntul democratic.

(Articol publicat în TIMPUL, pe 8 iulie 1880)

Autor: MIHAI EMINESCU

Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/editorial/view/problema-invatamantului-iii

Copiii noştri fac sex

Este mai actual ca oricând bancul celebru cu mama atentă şi grijulie care, atunci când fetiţa ei cuminte a împlinit 16 ani, a chemat-o deoparte şi, cu prudenţa de rigoare, i-a spus: „Ei, fata mea, cred că a venit vremea să stăm de vorbă despre sex”. Iar fata i-a răspuns: „OK, mamă, ce vrei să ştii?”.
Suntem, în mod flagrant, veşnic depăşiţi de realitate. Generaţia copiilor noştri trăieşte în alt ritm decât al nostru, aşa cum generaţia noastră a fost mai grabită decât a părinţilor noştri. Noi ne făceam de cap pe la ceaiuri dansante, în timp ce părinţii plecau de acasă, ca să nu ne stânjenească în distracţia noastra „nevinovată”. Nu era deloc nevinovată, dar ei aşa credeau... Adică o cafea, un lichior, un dans, un sărut, era maximum de "destrăbalare” la care îşi imaginau ei că ne-am putea deda...
Că doar eram nişte copii de abia 18 ani! Lucrurile au rămas, în esenţă, aceleaşi, s-a schimbat doar limita de vârstă la care se întâmplă aceste (aceleaşi) lucruri. Şi cadrul. Iniţierea sexuală se petrece acum în scara blocurilor sau prin boscheţi. O iniţiere care marchează şi determină o înţelegere dezastruoasă a faptului. Astăzi, o virgină la 18 ani este aproape fată bătrână. Şi toată lumea o suspectează de vreun beteşug, fizic sau psihic. Colegele, prietenele o dispreţuiesc, băieţii o evită. Sexualitatea, cu toate implicaţiile ei psihologice, declanşează mari drame, întotdeauna altele decât cele pe care ni le imaginăm noi, părinţii. Ei, copiii noştri, vor să fie în rândul lumii lor. O lume mai mult imaginară, e adevărat, construită din imagini de import, grefate pe teribilismul vârstei... O lume periculoasă şi nocivă, dar pe care n-o putem interzice, căci interdicţiile îndeamnă la nesupunere. Am trecut şi noi pe uliţa asta, dar am uitat... Sexul a devenit forma cea mai banală de afirmare a personalităţii copiilor noştri şi cea mai... timpurie. Aflăm cu stupoare că fetiţa noastră cuminte, ascultătoare şi cu note mari la şcoală, sau băieţelul nostru pe care-l ştiam pasionat de internet, nu mai sunt virgini de la vârsta la care noi am fumat, în WC-ul şcolii, prima ţigară. S-au schimbat vremurile, mentalităţile, priorităţile, tentaţiile. În privinţa acestora din urmă, cea mai nevinovată a devenit sexul. Cea mai cumplită – drogurile. Noi, părinţii grijulii, nici nu ştim de ce să-i ferim mai repede. Sau că, de fapt, e prea târziu să-i ferim, dacă n-am făcut-o până la vârsta la care asemenea pericole devin active. Iar dacă am facut-o prin interdicţii şi embargouri este chiar mai grav. Căci singura formă de protecţie acceptată de ei este dialogul, comunicarea. La acest capitol suntem aproape cu toţii deficitari, căci am pierdut codul de acces la psihologia generaţiei lor. De fapt, n-am pierdut-o, folosim un cod greşit: acela al generaţiei noastre. Or, în cazul de faţă, e vorba de un cod care are în componenţă o variabilă ce se schimbă de la o generaţie la alta. Dacă nu o cunoaştem, nu vom înţelege nimic din ce se întâmplă cu copiii noştri. Şi nici nu-i putem ajuta, decât oprimîndu-i prin interdicţii. Adică declanşînd sau alimentînd conflictul între generaţii. Mai există o soluţie, echivalentă cu recunoaşterea înfrângerii noastre: să le cumpărăm prezervative.

(Din volumul "DE CE URÂM FEMEILE?", în curs de apariţie)

Autor: Miron Manega

Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/tema-de-gandire/view/copiii-nostri-fac-sex

Banii ca datorie (Money as debt)- merită văzut

Problema învăţământului (II)

Precum gimnastica desvoltă toate puterile musculare şi dă corpului o atitudine de putere şi tinereţe, tot astfel pururea tânăra şi senina antichitate dă o atitudine analogă spiritului şi caracterului omenesc. Dar, pentru ca această gimnastică morală să se resimtă în caracterul şi în spiritul public, trebue ca să existe clase întregi de oameni, cari s'o exercite imediat, şi anume clasele acelea cari nu sunt avizate la muncă materială. Atunci gimnastica aceasta se va resimţi, vrând, nevrând, şi asupra celorlalte clase pozitive.

Dar avut-am noi oare licee? Cine nu ştie că, pentru a fi profesor de liceu după incalificabila noastră lege a instrucţiei, nu se cerea decât absolvirea liceului însuşi şi depunerea unui concurs ca vai de capul lui. Oare latineasca şi greceasca sunt de vină că o generaţie întreagă de ignoranţi - profesorii cu studii academice - umple catedrele liceale şi gimnaz iale, predându-şi neştiinţa lor drept ştiinţă, că nişte somnoroşi fără vocaţiune se pun pe carte până ce pot trece vr'un concurs, şi după aceea leagă cartea de gard, nu mai citesc absolut nimic şi dictează numai an cu an acelaş caet vechiu şi unsuros unor urechi nouă?... Latineasca e de vină dacă un reteveist cu patru clase primare, agent electoral de soiul birtaşului Purcel, e şef al diviziei instrucţiei în România?

La acestea nu e de vină senina antichitate, ci desvoltarea demagogică a societăţii noastre. Până ce nu va înceta aceasta, prevedem că orice şcoli s'or face - cât de speciale - ele nu vor putea aduce nicio îndreptare într'o societate în care meritul e în poziţie de a fi judecat de Fundeşti, Costineşti sau Serurii! Şi oare nu vedem această tendenţă nefericită la aceia chiar cari au urmat cursuri de ştiinţe exacte? Medicii români... caută funcţii, cei eşiţi din şcoale de arte, de meserii, de tecnică, toţi, toţi aleargă după funcţiuni, salariate de stat, de comune, de judeţe!
Dar dacă în adevăr şcoalele noastre de latineşte şi greceşte ar fi fost bune, ce n'am vedea astăzi în România? Am vedea cel puţin ştiinţele istorice înflorind, am avea erudiţi. Ei bine, ştiinţa, câtă se face la noi, se face de ruşine, de ochii lumii oarecum, şi de către bărbaţi cari între noi fie zis, nici n'au studiat vr'o dată în şcoalele româneşti, cel puţin nu în cele din România. D. Cipariu, care ştie desigur bine latineasca sa, n'a studiat în şcoalele noastre, Cihac asemenea nu, c'un cuvânt nici unul din învăţaţii sau literatorii mai însemnaţi, cari îndealmintrelea se pot număra pe cele zece degete, siguri că ar rămânea câteva de prisos.

Să nu atribuim dar exclusiv împrejurării, că se pretextează prin şcoli a se învăţa latineşte şi greceşte, relele cari răsar din desvoltarea demagogică a societăţii, din ignoranţa noastră şi din lipsa de voinţă de a pune capăt unor monstruozităţi incompatibile cu secolul în care trăim. O ţară, a cărei instrucţie se dirigează de către indivizi cu câte patru clase primare, o ţară a cărei jurnalism şi legislaţiune e reprezentată tot prin asemenea genii, nu poate înainta, din cauza spiritului de minciună, care pluteşte asupra tuturor raporturilor, nu însă din cauza că latineasca sau greceasca i-ar fi punând piedeci!...

(Articol publicat în TIMPUL, pe 28 Iunie 1880)

Autor: MIHAI EMINESCU

Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/editorial/view/problema-invatamantului-ii

Interviu cu Tincuta Baltag, directorul fundatiei Dinu Patriciu

Anca Haraga

So moving!

Managing an Underperformer

România enclavizată

Fragment dintr-o scrisoare care circulă în mediul online, intitulată „Dor de România?”. Autorul a fost identificat ca fiind Andreea Nicoleta din Regensburg. Scrisoarea este adresată românilor aflaţi în exil, care ar dori să revină în ţară.

Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseşti – ca şi mine – o majoritate ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de drepturi, despuiată pînă şi de propriile potenţialităţi, peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigaşă, cu “gipane” supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să te stîlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limite. Sînt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman. Iar lege nu există. Decît, poate, pentru proşti, în fond, asta e şi ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentul lor, dar în adîncul inimii îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat - terorist, iată visul ce merită visat!… Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă şi duh, care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi fac ziua agreabilă – mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur pentru dumneavoastră – par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în dicţionare şi, din cîte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai foloseşte nimeni...

Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine suntem? Cine vrem să fim? Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gînd să ne poziţionăm în matricea naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns. Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decît interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferînd inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferînd să se lase conduşi. Direct în stîlp sau în şanţ. Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.

Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cît de cît normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în acest război civil mocnit, dar generalizat sunt cîteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gîndire pe termen lung, de convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile. În faţa acestor oameni, care se încăpăţînează să dea ce au mai bun din ei în aceste condiţii (pe care tu abia reuşeşti să le suporţi în trecere), îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi inferior. Unii zic că enclavele sunt majoritare şi probabil că e adevărat. Dar nemaiputînd comunica între ele, neputîndu-se uni şi acţiona în front comun, sunt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrînd să-i facă muţi şi invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e imposibilitate şi povară. Uneori reuşeşte. Enclavele bine-crescute îşi acceptă marginalitatea, efectuînd mişcări retractile către forul interior al propriei fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine. Înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum ciudaţii şi inadaptaţii societăţii.

Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz, realizînd că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există. A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.

Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/tema-de-gandire/view/romania-enclavizata

Problema învăţământului (I)

În nenumărate rânduri am arătat că, de la şcoala primară începând şi sfârşind cu universităţile, institutele noastre nu produc decât sute de exemplare ale logofătului Coate-goale, care primejduieşte mersul bazat în esenţă pe muncă şi pe producţiune, al oricărei societăţi omeneşti...

Ce fericire pentru noi, când vedem acuma ideile noastre împărtăşite cu multă bună-voinţă de un organ atât de... ne lipseşte într'adevăr calificativul pentru a însemna cu destulă pregnanţă pe aprigul apărător al chestiunilor, celor mai populare. Această fericire de a-şi vedea în sfârşit recunoscute ideile, nu ne opreşte însă de a releva oarecare lucruri, cari vor arăta că ideia noastră adoptată cu atâta generozitate de aprigii odinioară adversari ai proectului de lege propus de d. Maiorescu, ca ministrul al învăţăturilor, are mai multe rădăcini şi nu se bazează numai pe insuficienţa şcoalelor de greceşte şi latineşte.

Înainte de toate, greceasca şi latineasca să fie de vină că societatea noastră merge rău? Milioane de spirite tinere s'au adăpat la isvorul fecund al antichităţii clasice, fără ca să se fi ivit vre-un pericol pentru desvoltarea lor ulterioară; din contra. Cată dar să fie o cauză mai adâncă, pentru care greceasca şi latineasca să fi avut tocmai în România rezultate fatale. Şcoale de latineşte au produs în Franţa pe un Voltaire, la noi pe d. A. Sihleanu. Cerem iertare ilustrului fost vice-prezident al Camerei roşie, că-1 cităm alături c'un om atât de "insignifiant" ca francezul mai sus pomenit, dar superioritatea hotărîtoare a d-lui Sihleanu în modele de stil, precum şi cercetările sale, cu drept cuvânt faimoase, asupra lui Cincinat şi a pocirilor, ne impunea de la sine această probă a superiorităţii culturei române asupra celei franceze bunăoară, nemaivorbind de cea nemţească care nu merită nici o consideraţie în alăturare cu a noastră.

Cultura clasică are calitatea determinată de a creşte, ea este în esenţă educativă, şi iată ceea ce a lipsit şcoalelor noastre pân'acuma şi le va lipsi încă mult timp înainte. A învăţa vocabule latine pe dinafară, fără a fi pătruns de acel adânc spirit de adevăr, de pregnanţă şi de frumuseţea antichităţei clasice, a învăţa regule gramaticale fără a fi pătruns acea simetrie intelectuală a cugetării antice, este o muncă zadarnică, e literă fără înţeles. Fixat odată pentru totdeauna, nemaiputându-se schimba, căci aparţine unor timpi demult încheiaţi, spiritul antichităţii e regulatorul statornic al inteligenţei şi al caracterului şi isvorul simţului istoric.

Dar o dovadă netedă pentru influenţa educativă a antichităţii e fără îndoială faptul că tocmai statele acelea, cari au cultivat-o mai mult, sunt cele mai înaintate, că redeşteptarea culturii în genere se datoreşte studiului acestuia, că fără el n'ar exista în genere o cultură acătării.
Nici latineasca, nici greceasca, nu sunt în ele înşile de vină la relele ce li se atribue. Privite ca cunoştinţe, ele într'adevăr nu dau decât profesorilor pânea de toate zilele; dar nici nu este aceasta menirea lor. Important este ca spiritul de adevăr, ce domneşte în cultura fixată prin ele, să stăpânească în societate, şi de aceea înţelegem ca studiul lor să fie mărginit la clasele acelea ale societăţii, cari determinează spiritul public: la învăţaţii de profesie, la jurisconsulţi, la cler; dar în aceste ramure cunoştinţa trebue să fie deplină. Celelalte clase se pot într'adevăr dispensa de cunoştinţa antichităţii - , căci desvoltarea limbei naţionale, stăpânită fiind, din sferele superioare, de acelaş spirit de adevăr şi bine pe care-1 are antichitatea, va fi un instrument destul de bun pentru desvoltarea inteligenţei lor.

Ceea ce nu ne convine aşadar în maniera d'a vedea a organului guvernamental, este confundarea acestor sfere deosebite, este amestecul învăţământului clasic cu cel real. Sferele trebuesc despărţite odată pentru totdeauna, precum se desparte facultatea de medicină de cea de drept. Desigur, trebuesc împuţinate liceele, desigur trebuesc şcoli reale. Dar numai nu confuzie şi amestec între sfere cu totul deosebite ale activităţii inteligenţei. Scopul practic al învăţământului real e câştigul, e aplicarea cunoştinţelor pentru a câştiga. Scopul învăţământului clasic nu este acesta. Din contră, se presupune totdeauna că învăţământul clasic aduce foloase societăţei, cari nu stau în absolut nici o proporţie cu câştigul individului. Munca unui om se poate plăti, caracterul, cultura lui nicicând. A judeca un proces de milioane, e poate o muzică tot atât de uşoară ca şi a judeca unul de o sută de lei, dar chestiunea e de a-l judeca drept şi pe unul şi pe altul.

(Articol publicat în TIMPUL, pe 28 Iunie 1880)

Autor: MIHAI EMINESCU

Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/editorial/view/problema-invatamantului-i

Fr. Dumitru Staniloae - Essence of Christianity

17 ani de la adormirea Parintelui Dumitru Staniloaie

Dumitru Stăniloae a fost un preot, teolog, profesor universitar, dogmatist, traducător, scriitor și ziarist român. Este considerat unul dintre numele proeminente ale teologiei europene din secolul XX. A lucrat vreme de 45 de ani la traducerea lucrării “Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii” (în douăsprezece volume). Membru de Onoare al Academiei Române (1991).

S-a născut la Vlădeni ca ultimul dintre cei 5 copii ai lui Irimie și Rebeca Stăniloae, nepoată de preot. Pe 4 octombrie 1930 s-a căsătorit cu Maria (născută Mihu), iar în anul următor i s-au născut primii copii, doi gemeni – Dumitru (moare în septembrie 1931) și Mioara (moare în 1945). În 1933 se naște Lidia, botezată de istoricul Ioan Lupaș. Unicul nepot, Dumitru Horia, fiul Lidiei, se naște în 1959.

A urmat studiile secundare la liceul “Andrei Șaguna” din Brașov între 1914 și 1922, și cele superioare la Facultatea de Litere din București (doar primul an), continuând apoi cu Facultatea de Teologie din Cernăuți (între anii 1923 – 1927). La Cernăuți a obținut doctoratul în 1928.

Este trimis de mitropolitul Nicolae Bălan la Facultățile de Teologie din Atena (1927 – 1928), Munchen și Berlin (1928 – 1929) pentru a se specializa în Dogmatică și Istorie bisericească și face călătorii de studii și documentare la Paris și Belgrad. Reîntors în țară, ocupă funcția de profesor suplinitor (1929), apoi provizoriu (1932) și titular din 1935 de Dogmatică la Academia teologică “Andreiana” din Sibiu. Funcționează ca profesor până în 1946. Între 1929 – 1932 și 1936] – 1937 predă Apologetică, între 1932 – 1936 Pastorală iar între 1929 și 1934), limba greacă. A fost numit rector al Academiei teologice în 1936 și ocupă această poziție până în 1946

Este hirotonit diacon în 1931, preot în 1932 și protopop stavrofor în 1940. Este ales membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului și consilier arhiepiscopesc.

Începând cu ianuarie 1934 și până în mai 1945 este redactor al publicației “Telegraful Român”.

În 1947 este transferat prin chemare la Facultatea de Teologie din București, la catedra de Ascetică și Mistică. În 1948, odată cu transformarea Facultății în Institut Teologic de grad universitar, Dumitru Stăniloae a fost încadrat ca profesor titular de Teologie Dogmatică și Simbolică. Din ianuarie 1963, odată cu eliberarea de la Aiud, ocupă funcția de funcționar la Sfântul Sinod, reluându-și în octombrie postul la catedră.

În 1968 este invitat la Freiburg și Heidelberg, de către profesorul Paul Miron, pentru a susține conferințe. În 1969 conferențiază la Oxford. Merge la Vatican, ca membru al delegației B.O.R., în 1971.

Este numit “Doctor Honoris Causa” al Institutului ortodox Saint Serge din Paris în 1981 și este premiat la Londra cu distincția onorifică “Crucea Sf. Augustin din Canterbury”, pentru merite teologice și creștinești.

În 1990 devine membru corespondent al Academiei Române, iar din 1991 este membru de onoare, în același an fiind numit Doctor Honoris Causa al Facultății de Teologie din Atena. În 1992 primește titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din București. În 1993, teologul Ioan I. Ică Jr. și Mircea Păcurariu editează volumul omagial: Persoană si comuniune: Prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la împlinirea vîrstei de 90 de ani, Sibiu, Ed. Diecezană, 1993. În 2002 a apărut prima carte în engleză care discută analitic teologia Pr. Stăniloae: Lucian Turcescu, dir., Dumitru Staniloae: Tradition and Modernity in Theology (Center for Romanian Studies, 2002).

Pe 5 septembrie 1958, odată cu noul val de arestări, este reținut de Securitate alături de membrii mișcării Rugul Aprins. În 1959 este dus la penitenciarul Aiud, unde este ținut luni întregi în regim de izolare. Este eliberat în 1963.

Lucrări teologice

• Viața și activitatea patriarhului Dosoftei al lerusalimului și legăturile lui cu țările românești, Cernăuți, 1929 169 p. (teză de doctorat);
• Catolicismul de după război, Sibiu, 1933, 204 p.;
• Ortodoxie și românism, Sibiu, 1939, 395 p.;
• Poziția d-lui Lucian Blaga față de creștinism și Ortodoxie, Sibiu, 1942, 150 p.
• Viața și învățătura Sf. Grigorie Palama, Sibiu, 1938, 250 + CLX p.;
• Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943, 404p.;
• Teologia Dogmatică și Simbolică. Manual pentru lnstitutele Teologice, 2 vol., București, 1958, 1008p. (în colaborare cu profesorii Nicolae Chițescu, Isidor Todoran și loan Petreuță);
• Teologia Dogmatică ortodoxă pentru Institutele Teologice, 3 vol., București, 1978,504 + 380 + 463 p. (considerată “o sinteză amplă a Teologiei Dogmatice a Bisericii Ortodoxe, cu deschideri ecumenice, culme a gândirii dogmatice românești și punct sigur de plecare pentru noi dezvoltări în gândirea dogmatică”);
• Teologia Morală ortodoxă pentru Institutele Teologice, vol. Ill. Spiritualitatea ortodoxă, București, 1981, 320p.;
• Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, 440p.;
• Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, 392 p.;
• Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Craiova, 1990, 705 p.;
• Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Craiova, 1992, 162 p.
• Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, București, 1993, 96 p.;
• Comentariu la Evanghelia lui loan, Craiova, 1993;
• Iisus Hristos lumina lumii, București, 1993,
• Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Antologie, studiu introductiv și note de Sandu Frunză, Cluj-Napoca, 1993, 240p.

Lucrări istorice

• Din urmările Ediuctului de tolerant în ținutul Hațegului, în vol.”Fraților Alexandru și loan I. Lapedutu”, București, 1936, p. 837-842;
• O luptă pentru pentru Ortodoxie în Țara Hațegului, în Anuarul XV al Academiei teologice <>”, Sibiu, 1939, p. 5 – 76;
• Din urmările Edictului de toleranță în ținutul Făgărașului, în vol. “Omagiu lui loan Lupaș la împlinirea vârstei de 60 de ani”, București, 1943, p. 826-833;
• Lupta și drama lui Inocențiu Micu Clain, în BOR, an. LXXXVI, 1968, nr. 9 – 10, p. 1137-1185;
• Uniatismul din Transilvania, opera unei întreite silnicii, în BOR, an. LXXXVII, 1969, nr. 3-4, p. 355-390;
• Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, București, 1973, 207 p.;
• Rolul Ortodoxiei în formarea și păstrarea ființei poporului român și a unității naționale, în “Ortodoxia”, an. XXX, 1978, nr. 4, p. 584-603;
• Vechimea și spiritualitatea termenilor creștini români în solidaritate cu cei ai limbii române în general, în BOR, an. XCVII, 1979, nr. 3-4, p. 563-590;
• De ce suntem ortodocși? (românii), în MMB, an. I (LXVII), 1991, p.15-27.

• sute de articole și studii teologice

Sursa: http://foaienationala.ro

“Dictatura nonvalorii…”

„Pentru mine personal, spectacolul lumii contemporane este dezarmant.
Mă simt într-o mare nesigurantă, pentru că toată tabla de valori
în care am crezut s-a zguduit.”

ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA

Astăzi, adevăratele valori umane sunt ţinute în mod intenţionat în umbră. Nu, nu este o simplă zicătoare conjuncturală prinsă într-o formă eliptică sugestivă, dar formală, concepută doar de dragul unei extravaganţe de ordin lingvistic, ci o realitate. Una dură, extrem de dură şi apodictică, din nefericire. O dungă neagră şi hidoasă trasată cu o bidinea foarte murdară peste obrazul poporului român. Dacă privim în urmă în timp, putem spune că nici pe la o mie opt sute şi ceva poziţionarea din punct de vedere axiologic a marilor creatori de cultură nu era una deloc fericită. Vezi cazurile Mihai EMINESCU si Ciprian PORUMBESCU. Sau, un pic mai târziu, în secolul următor, aceeaşi soartă aveau s-o împartă Edgar PAPU şi Cezar IVĂNESCU. Nu poate fi vorba aici, desigur, despre un blestem specific al locului acestuia românesc. Nici vorbă de aşa ceva. Fiindcă variabilele, care apar în ecuaţia destinului acestui neam, nu sunt înşirate coliniar pe nişte drepte trasate conştient de el însuşi, ci, ele reprezintă, de fapt, acele puncte cu coordonate fixe determinate într-o circumstanţă întotdeauna prestabilită de alţii şi care i s-a vârât şi i se mai vâră şi azi din plin pe gât cu forţa de către mulţimea nonvalorilor, ce se promovează continuu pe ele însele prin tranzacţionare ilicită de sinecuri mai mult decât consistente, având întotdeauna la bază temeiul unor compromisuri majore, grave, de cele mai multe ori.

Nonvalorile se află integrate acum într-un tip de caste aşa-zis privilegiate, de fapt, nişte cuiburi oculto-ariviste de un primitivism sec şi tâmp care se supun unei pseudoideologii specifice de grup. De haită, mai bine zis. Iar constantele, care domină “spiritual” gândirea embrionară a grupului, poartă nişte nume sonore, bine cunoscute şi cu o suprafaţă mare de extindere în sfera humanoid-contemporană a zilei, şi anume, ignoranţă, rea-voinţă, impostură, aroganţă, autosuficienţă de sine, aceasta din urmă nerecunoscută vreodată făţis de către adunătura mozaicată a monştrilor vanităţii oarbe, bieţi sclavi efemeri şi pătimaşi ai luxului nefiresc şi ai desfrâului lumesc cu asupra de măsură.

Dictatura nonvalorii este cea mai afurisită dictatură întâlnită până acum în istoria omenirii. Singur totalitarismul sau instituţia ecleziastică înfiinţată de romano-catolici si întinsă pe câteva secole s-ar putea încumeta să o surclaseze într-un mod atât de evident. Dar pe ce s-ar sprijini din punct de vedere conceptual gradul de periculozitate a acestei forme plenare de manifestare exterioară extrem de periculoasă a vidului interior total numit, prin convenţie, „nonvaloare”? Ei bine, tocmai pe faptul că ea marginalizează prin excludere valoarea umană reală. Şi, când spun prin excludere, mă refer atât la nerecunoaşterea intenţionată a meritelor profesionale ale unei persoane dintr-un domeniu oarecare, cât şi la forţarea acestuia de a accepta, din imposibilitatea slujirii artei concesiilor murdare de tot soiul, cele mai nepotrivite şi mai de jos poziţii din ierarhia socială a timpului său. Cauza nu e atât de greu de întrezărit, pentru simplul motiv că ea are un contur geometric format din nişte segmente dispuse neuniform şi inestetic, întocmai ca şi minţile infirme, goale de conţinut ideatic profund, dar pline până la refuz de stridenţe patologice de tip pornografic ale celor care le produc, contur generat continuu de algoritmii metodici ai proţăpirii imorale în locuri cu desăvârşire improrii lor a cohortelor hămesite de lachei servili şi inutili ai puterii trecătoare, a odraslelor deloc şlefuite ale acestora, a concubinilor conjuncturali spoiţi izbitor la chip şi a celor care întind, în loc de inteligenţă şi de profesionalism, obiectul acela bine împăturit, din ce în ce mai greu şi cu forme deosebit de generoase numit plic, obiect ce a căpătat în ultimul cârd de vreme puteri depline în a distruge un destin spre a promova o sichimea circumstanţială cu ifose multe şi minte puţină, care nu va face nimic altceva decât să-şi întărească şi mai abitir poziţia, de altfel, extrem de şubredă şi de efemeră în consistenţa ei, prin tot soiul de intrigi diabolice, şuvoaie mitomanice şi prin strivitul fără milă al cadavrelor nevinovate ale celorlalţi.

Aceşti indivizi brutali şi lipsiţi de o educaţie măcar de ordin minimal îşi cumpără, aşadar, la poarta talciocului lor destinic, zi după zi, fără de grija restului de viaţă banală şi stearpă de conţinut, care le-a mai rămas, închipuindu-şi doar că şi-o trăiesc altcumva, cu superioritate şi infatuare, în raport cu restul turmei, dar aflaţi permanent în incapacitatea de a-i explica vreodată cu fermitate şi profunzime substanţa ei unică, fundamentală. Vremuri repetabile ar spune cineva. Totdeauna s-a întâmplat la fel. Da şi nu, dacă ne gândim la faptul că istoria culturii şi a ştiinţei româneşti a trecut la indexul memoriei sale nume mari precum Tudor Vianu, Nicolae Paulescu, Solomon Marcus, Edgar Papu, Simion Hâncu, Mihai Dinu, Marian Papahagi şi atâţia alţii, la care onoarea şi prestigiul profesionalismului lor remarcabil nu au fost fundamentate pe criterii josnice de fixare în memoria colectivă a naţiei, ci pe responsabilitate şi pe devotament în tot ceea ce au realizat în întreaga lor dimensiune fizico-spirituală.

Ce diagnoză am putea să stabilim, în consecinţă, stării de fapt pe care o trăim azi, când sufocarea dreptului la vertebralitate a personalităţii umane a devenit singura linie dominantă impusă a momentului istoric actual românesc?! Pentru că aici avem de-a face cu un tip de direcţie a gândirii de ansamblu a factorilor decizionali contemporani nouă, care îşi conturează culoarele de acţiune la nivel naţional într-un mod cu totul şi cu totul eronat, iar aceasta se poate observa cu o foarte mare uşurinţă şi limpezime fără prea mare efort. Nu se poate să fii acolo unde meriţi, dacă nu eşti, implicit, unealtă slugarnică şi plină de pretinsă umilinţă din punct de vedere caracterial, dar cu buzunarele doldora de teancuri valorice de aşezat unele peste altele în mâna a cărui pix îţi va semna cu un zâmbet fals fixarea efemeră în crăcana procopsirii personale. Câştigă, exact ca în oborul săptămânal de vite de povară, cine oferă mai mult. E o licitaţie deschisă, neelectronică (nu că aceea nu ar fi aranjată anterior de către ordonatorii de credite şi de către candidaţii-licitatori), o problemă de comunicare interpersonală între doi factori, unul care dă şi altul care cere, cu final întotdeauna, bineînţeles, anterior cunoscut.

Acestea sunt vremurile cu oamenii lor cu tot. Nonvaloarea îşi ascute ghiarele murdare, ascunzându-şi hăul interior imens şi propriile nevolnicii numai şi numai în spatele numărului banilor înşiraţi precum covrigii calzi pe sfoară, iar scheletul ei lung şi contagios, asemănător cu al ciumei epidemice caracterizate, printre altele, de febră, diaree şi delir, îşi întinde braţele primitoare înspre cât mai mulţi adepţi pe viaţă ai formelor putrede şi lipsite conţinut. Dar e interesantă, până la urmă, analiza acestei pseudoaxiologii deformante de azi, fiindcă ea face legea nu numai la vârful societăţii româneşti actuale, asemeni structurilor celulare haotice dintr-un organism aflat în stadiu final, ci la toate nivelurile ei dispuse, cum e şi firesc, nu altcumva decât treptizat-concentric.

Omul nou contemporan de tip lichelar curvit pare că este sigur pe el doar în pseudocompetiţia de şperţ îndrăcit de consistent, iară nu în cea reală şi firească de afişare a valorii sale specifice căpătate în timp prin studiu şi prin experienţă îndelungate. Se simte bine, numai atunci când sfănţuiala devine lege şi nu altfel. În aceste condiţii, e uşor a previziona că un Edgar Papu sau un Nicolae Paulescu nu or să mai apară prea curând în peisajul acesta românesc, nu pentru că ei nu ar exista, ci pentru că nu li se mai oferă şansa de a ieşi la suprafaţă şi de a împrăştia Lumină în balta complet eutrofizată de substanţa mult prea mare de canalii existente la tot pasul azi.

Nonvaloarea şi antivaloarea îşi exhibează, astfel, pe rând, personalitatea maladivă în majoritatea „produselor”, care ne invadează, prin esenţă şi volum, spaţiul. Şi cel exterior, dar şi cel interior. Îi pasă cuiva ? Desigur. Celor ce le vând acum unei societăţi cu un discernamânt din ce în ce mai limitat şi „educat” sistematic spre a avea asemenea frontiere în gândire. Rezultatul ? E, deja, vizibil. Confuzia cu caracter constant din mintea tuturor. Să ne mai mirăm de ce merg lucrurile atât de rău azi ?!… Inutil. Totul se expune realităţii din jur întocmai ca o carte deschisă la o pagina cunoscută anterior. Şi ca număr şi ca esenţă ideatică, din nefericire, pentru toţi.

Magdalena ALBU
10 martie 2010

Sursa: http://www.romanianvip.com/2010/03/magdalena-albu-dictatura-nonvalorii%E2%80%A6/

Despre domnul Eminescu

“Tot ce s-a creat până acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul e aproximativ. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat, cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi Budha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet.” (Emil Cioran – “Schimbarea la faţă a României”)

Leadership Lessons from Really Old People - Vlog

JUSTIN CAPRĂ ŞI CONSTANTIN BĂLĂCEANU-STOLNICI ÎN DIALOG DESPRE SUFLET, CREIER ŞI DUMNEZEU

Data publicarii: 14.12.2009

Despre valoarea de patrimoniu a inginerului inventator Justin Capră este de prisos să mai amintim. Despre cea a academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici – de asemenea. Din păcate, valoarea lor nu este pusă în funcţiune de nicio instituţie a statului de drept numit România. Sunt simple decoraţii la reverul unei naţiuni care, în stadiul în care există şi se comportă, nu le merită. Şi nici nu face nimic să le merite. Mintea lor poate oferi oricând soluţii de redresare a unei economii care în fapt, nu mai există. Dar pe cine interesează?
În urmă cu un an avea loc, în foaierul Teatrului de Operetă „Ion Dacian“, conferinţa „500 de ani de evoluţie în Europa, de la elicopterul lui Da Vinci… la acceleratorul de particule“. A fost, de fapt, o dezbatere cu accente polemice între acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu-Stolnici şi inginerul Justin Capră, prodigiosul inventator român. Dezbaterea a fost fastuoasă prin bogăţia de informaţii, spectaculoasă prin dialogurile polemice, interactivă şi imprevizibilă prin „deturnările“ tematice ale intervenienţilor.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: „Creierul omului modern este identic cu al omului paleolitic“
După ce academicianul Stolnici a făcut apologia studiului intens şi laborios, Justin Capră a aruncat mănuşa: „Mi se pare o mare naivitate să crezi că poţi atinge adevărul absolut prin studiu academic, întrucât nu există adevăr absolut care să poată fi descoperit prin studiu. Eu situez spiritualul deasupra academicului, pentru că oamenii simpli posedă nişte facultăţi primare care se pierd odată cu şcolarizarea. De aceea Mark Twain obişnuia să spună: n-am să las şcoala să-mi strice educaţia“.
Dezbaterea a atins, cum era de aşteptat, domeniul de specialitate al academicianului Stolnici (creierul şi gândirea), care a făcut o mărturisire tulburătoare: „Trebuie să recunoaştem un lucru: structura creierului omului modern este absolut identică cu cea a omului paleolitic. Secretul funcţionării nu constă însă nici în numărul de neuroni, nici în volum. Anatole France avea un creier de 800 de grame, iar Gambetta de 850 de grame, deşi normal ar fi peste un kilogram… Problema este cum ştiu neuronii să se ducă la locul lor şi să-şi facă legăturile cum trebuie. Stim substanţele respective, dar nu ştim cine gândeşte acest proces de construcţie de care depinde totul. Este una dintre marile minuni ale biologiei la care nimeni nu ştie să dea o explicaţie“.

Justin Capră: „Cosmosul e o păcăleală holografică“
După ce a mai accentuat o dată că omul preistoric care a făcut picturile în peşterile din sudul Franţei avea aceleaşi aptitudini cu omul modern, Constantin Bălăceanu-Stolnici a afirmat: „Nu trebuie să uităm însă că activitatea creatoare umană nu este doar expresia posibilităţilor cerebrale ale inventatorului, ea depinde şi de context. Imaginaţi-vă ce ar fi făcut Leonardo da Vinci dacă ar fi cunoscut şi alte forme de energie… Ce energie ştiau ei atunci? Energia musculară, în primul rând – a omului şi a animalelor -, a apei care cădea şi gravitaţia. Şi singurul lucru pe care-l concepeau ei erau aranjamentele mecanice. A trebuit să treacă 200 de ani până să apară electricitatea, apoi motorul cu explozie şi tot aşa până s-au pus bazele energeticii moderne şi ale revoluţiei industriale“.
La care Justin Capră a simţit nevoia să adauge: „Leonardo da Vinci, ca inventator al primelor aparate de zbor, a stabilit un raport matematic între suprafaţa portantă şi masă, fără de care zborul nu este posibil. Raportul era fără îndoială judicios, lucru confirmat în timp, dar, interesant, natura e de altă părere. Pentru că, spre exemplu, musca nu respectă acest raport şi totuşi zboară“.
De la creier si gândire, discuţia a virat cu usurinţă spre materie si energie. „Tot ceea ce vedem este, de fapt, ceea ce nu există – a spus Justin Capră. O să vi se pară curios ce spun eu acum, dar, dacă intrăm în structura materiei, nu vom găsi decât energie, adică protoni, electroni, neutroni. Masa atomică este o interacţiune gravitaţională, un atribut al energismului materiei. De aceea scrie în Biblie că Dumnezeu a făcut lumea din nimic. De fapt, tot ceea ce se vede, şi se simte, tactilul, culoarea si sunetul sunt niste funcţii frecvenţiale. Până si Cosmosul este o păcăleală holografică – o spun nu eu, ci Niels Bohr, care a fost discipol al lui Einstein“.

Constantin Bălăceanu Stolnici: „Sufletul este permanent, el supravieţuieste corpului“
Pe la mijlocul conferinţei, subsemnatul i-a reamintit distinsului academician că, în 1981, a publicat, în România comunistă, o carte cu un titlu subversiv („Anatomiştii în căutarea sufletului“) şi l-a întrebat pe autor ce este, de fapt, sufletul în perspectivă ştiinţifică. „Aici aţi pus întrebarea fundamentală pentru întreaga omenire – a răspuns academicianul. În faţa unui om care a murit, ştiinţa e neputincioasă. Există o diferenţă imensă între un trup viu şi un cadavru, diferenţă care nu se poate nici explica, nici determina. Noi nu putem defini sufletul în termenii limbajului ştiinţific. El intră într-un alt domeniu al existenţei, în care ştiinţa nu are acces. De aceea, adevăratul om de ştiinţă nu neagă sufletul. Putem vorbi despre conştiinţă ca termen care se referă indirect la suflet, dar numai fenomenologic. Niciun tratat de psihologie din lume, niciun om de ştiinţă nu poate să explice cum apare conştiinţa, acest fenomen extraordinar, în mişcarea materiei, a moleculelor din celulele nervoase. Există un şanţ epistemologic peste care ştiinţa nu poate trece. Aşadar, eu nu pot defini sufletul decât în termeni de revelaţie, nu în termeni de cercetare ştiinţifică. Ceea ce ar trebui neapărat precizat e că ştiinţa şi religia se află într-un raport de complementaritate, nu de antagonism, cum spun ateii şi scepticii. Corpul este receptacolul sufletului, prin care sufletul se integrează în lumea materială. Iar sufletul este permanent, el supravieţuieşte corpului“. Iar ca un corolar la aceste cuvinte, Justin Capră a adăugat: „Noi existăm datorită imperfecţiunii, pentru că numai imperfecţiunea duce la asimetrii şi diferenţe de potenţial. Egalitatea este o prostie a revoluţiei franceze. Nu egalitatea, ci inegalitatea generează propulsii“.

Constantin Bălăceanu Stolnici: „Mihaela Rădulescu e mult mai notorie decât noi“
Spre final, mi-am permis să mai “deturnez” o dată sensul iniţial al conferinţei, cu următoarea temă: punctul de convergenţă între nevoia de specialişti a lumii moderne şi cuvintele lui G.B. Shaw, care spunea că nimeni nu poate fi specialist pur fără a fi idiot în sensul strict al cuvântului. „Am să răspund cu altă formulare celebră – a spus Constantin Bălăceanu-Stolnici: un specialist este acela care ştie din ce în ce mai mult despre un domeniu din ce în ce mai mic, iar la limită va şti totul despre nimic. Eu sunt împotriva acestei hiperspecializări fără orizont, de tip american. Dar este părerea mea şi este o părere europeană. Problema asta a orizontului se poate rezolva prin sistemul de învăţământ, care poate arăta, dincolo de specializare, realităţile lumii, prin ceea ce numim CULTURA. Dar cultură în sensul de spiritualitate, ea incluzând istorie, tradiţie, religie şi tot ce înseamnă umanism“.
Şi tot academicianul Stolnici a mai lămurit o problemă delicată: aceea a raportului dintre valoare şi notorietate: „Ceea ce contează în societatea actuală nu este meritul, nu este valoarea, ci notorietatea. Or, notorietatea este un lucru care depinde de aprecierea statistică. Asa se face că Florin Salam are mai multă notorietate decât un savant sau un inventator. În acest sens, sigur că Mihaela Rădulescu e mult mai notorie decât suntem noi. Iar televiziunile sunt cum sunt, pentru că ele fac apel la notorietate, ca să aibă audienţă“.

Autor: Miron Manega

Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/societate/view/justin-caprA-Si-constantin-bAlAceanu-stolnici-in-dialog-despre-suflet-creier-Si-dumnezeu

SALONUL REFUZAŢILOR. După Florian Colceag, Ioan Roşca

Personalităţi care ar putea schimba rapid destinul României există. Mai multe chiar decât strictul necesar. Unii în ţară, alţii în diaspora. Unii au fost în străinătate, au făcut performanţă şi s-au întors, punându-şi la dispoziţia naţiunii profesionalismul şi excelenţa, confirmate printre străini. Aici au avut de luptat, pe de o parte, cu ticăloşia structurilor puterii, iar pe de altă parte cu nesimţirea victimelor. Oamenii preferă să se lamenteze sau să moară, decât să-i identifice şi să-i susţină. Unul dintre aceştia este profesorul Florian Colceag, autorul proiectului MODELUL DE ŢARĂ, despre care am tot scris. Internetul este acum plin de numele său şi de proiectele concepute de el. Licenţiat în matematici fractale, doctor în economie, specialist internaţional în guvernanţă sustenabilă, Florian Colceag este ignorat (a se citi refuzat) de structurile puterii, dar şi de TOATE partidele politice, deşi competenţele sale sunt unanim cunoscute.

O lucrare cu un titlu revoluţionar: “Estetică şi Dragoste în Predarea Electronicii”

Din aceeaşi tipologie, a „refuzaţilor”, face parte şi mai tânărul Ioan Roşca, personalitate debordantă, atât prin polivalenţele sale, cât, mai ales, prin nivelul de performanţă la care s-a manifestat. Ioan Roşca este, în acelaşi timp, un justiţiar intransigent, cu o atitudine morală de neclintit. S-a născut în 1958 în comuna Vama, judeţul Suceava. La absolvirea Liceului Petru Rareş din Piatra Neamţ (în 1977) era pasionat de literatură, filosofie (existenţialistă) şi matematică (premii la olimpiada naţională). A absolvit Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii din Iaşi în 1983, dar a continuat să se intereseze de filosofie, matematică (alte premii, la olimpiade naţionale şi internaţionale) şi, în plus, de pedagogia didactică şi popularizarea ştiinţei. A scris, în acest sens, o lucrare cu un titlu revoluţionar: “Estetică şi Dragoste în Predarea Electronicii”. Fiind atras şi de teoria sistemelor, a decis ca lucrarea de stat să abordeze acest domeniu. Titlul lucrării a fost “Analiza Sistemelor Neliniare”. Din 1983, a fost angajat inginer la Întreprinderea Electronica Bucureşti – secţia Service – Piatra Neamţ, unde s-a ocupat de cercetarea şi explicarea funcţionării şi depanării aparatelor analogice (televizoare, etc). A pus la punct şi a coordonat Centrul din Piatra Neamţ de pregătire a depanatorilor din Electronică, scriind cursuri, caiete service, sisteme de testare. Din 1986 s-a orientat către calculatoare, punând la punct caiete de depanare şi programând soft de bază şi de aplicaţie (de exemplu sistemul de boot pentru calculatorul personal CIP-Electronica, lecţii de matematică, etc.).

Lupta pentru combaterea „tranziţiei criminale”

„Am încercat să-mi public lucrările de popularizare a fiziologiei sistemelor tehnice – mărturiseşte Ioan Roşca - dar nu am găsit interes la edituri. În paralel, am făcut intens preparaţii, explorând modul în care puteam stimula înţelegerea matematicii prin probleme făcute în . Mi-am sintetizat observaţiile despre explicarea gândirii matematice şi carenţele învăţămîntului românesc în lucrarea a doua de stat (1990) cu care am încheiat Facultatea de Matematică – urmată la fără frecvenţă, la Bucureşti între 1984 şi 1989. Pasiunea mea pentru studiul şi practica explicaţiei s-a adâncit, făcându-mă să lansez (în ianuarie 1988) un manifest (prin domnul Mihai Pelin – despre care nu ştiam pe atunci mare lucru), care urma să scoată materialul afară (la Milano) pentru publicare… Acest text a stat la baza platformelor de partid pe care le-am conceput şi propus în ianuarie 1990 şi care îmi ghidează şi azi cercetarea ştiinţifică”. (ex. Renaşterea Spirituală n.n.)
Denunţând trădarea Revoluţiei, Ioan Roşca a părăsit România în 1992, emigrând în Canada, de unde a încercat să continue lupta pentru combaterea „tranziţiei criminale”. Neavând succes, a trebuit să se resemneze la a posta mesaje incendiare pe Internet şi la a-şi continua cariera ştiinţifică (compromisă de o pauză atît de îndelungată), în condiţiile ingrate ale emigrării.

"Cine mai poate opri distrugerea învăţământului românesc?"

După un studiu dedicat modelării fenomenului explicaţiei – finalizat în teza de doctorat în educaţie (Montreal, 1999) - a condus, în cadrul Institutului LICEF de pe lîngă Teleuniversitatea din Montreal, o serie de proiecte de cercetare a unor sisteme de informare şi instruire. În proiectul LORNET, de exemplu, a construit arhitectura conceptuală pentru sistemul TELOS – o infrastructură pentru interconectarea tehnică şi semantică pan-canadiană a repertoriilor de resurse şi servicii educaţionale.
„Orice încercare de a face lucruri similare în România s-a lovit de realitatea mafiotă neo-colonială – spune cu amărăciune Ioan Roşca. Cine mai poate opri distrugerea învăţământului românesc pentru a se face loc fabricate aiurea – o ocazie ideală pentru ghişefturi contractuale în numele ? Cine să sprijine iniţiative ca aceea a înzestrării comunităţilor mici cu centre de exploatare a internetului pentru optimizarea trocului dintre micii consumatori şi micii producători?”

Ioan Roşca a revenit în ţară, pentru a şasea oară în 20 de ani. Întrebarea sa este legitimă, dar are răspuns: cei asemenea lui. Din fericire, mai sunt, nu e singurul şi, mai ales, nu e singur... Dacă stau să mă gândesc, sunt chiar mulţi, doar că nu se ştiu între ei. Dan Puric (care şi el face parte din „club”), spunea că între toţi oamenii care gândesc şi simt în aceeaşi direcţie, trebuie create punţi. CERTITUDINEA este o asemenea punte...
Asupra lui Ioan Roşca şi a altora asemenea lui, vom mai reveni.

Autor: Miron Manega

Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/salonul-refuzatilor/view/salonul-refuzaTilor-dupa-florian-colceag-ioan-rosca

The English Language In 24 Accents

Copiii si drogurile - unul dintre subiectele Atelierelor de parenting

Vrei sa afli:

Ca una dintre cele mai importante aptitudini pe care trebuie sa o aiba copiii pentru a rezista drogurilor este aptitudinea de a spune NU, cu toate riscurile de a fi marginalizat de grup pe care le implica. Cu toate acestea este una dintre aptitudinile pe care ne gandim sa le-o dezvoltam cel mai putin.

Ca desi baietii nu trebuie sa planga si fetele trebuie sa poarte roz, poti, in pofida cutumelelor si rolurilor sociale si a limitarilor determinate de gen, sa iti ajuti fata sau baiatul sa se dezvolte armonios? Poti sa ai un baiat care sa isi exprime sentimentele si sa se descurce in conversatii sociale si o fata care sa stie sa citeasca o harta si sa aiba spirit de orientare.

Ca copiii au stiluri de invatare diferite si ca s-ar putea ca ridicatul lui/ei din 10 in 10 minute de pe scaun sa nu insemne neaparat ca nu are chef de invatat, ci din contra, ca numai asa poate sa proceseze informatia, daca se misca.

Ca (pre)adolescenta vine cu o groaza de schimbari corporale si emotionale, schimbari care adauga sentimentului de confuzie al adolescentilor si nu ii ajuta sa inteleaga mai usor despre ce este vorba in lumea din jurul lor.

Ca poti sa iti ajuti copilul sa manace la fast-food (daca ala este locul unde se intalneste cu prietenii) cat de cat sanatos si sa isi echilibreze restul meselor din timpul zilei.

Ca bebelusii au temperamente diferite ( cu unii este usor sa te intelegi, altii sunt foarte activi, unii sunt foarte prudenti, etc) si parintii au si ei temperamente diferite. Intelegerea intre parinti si copii se intampla mai usor daca temperamentele lor coincid. Exista insa tehnici care sa ii ajute pe parinti sa relationeze usor si cu un copil de un temperament diferit.

Daca vrei sa aflii cate ceva despre toate aceste lucruri vino la Atelierele de Parenting.

www.ateliereledeparenting.ro/

Ce sunt atelierele de parenting?

Vreme de 2 zile, specialisti de renume in domeniile lor vor oferi cat mai multe informatii care sa-i ajute pe parinti sa inteleaga coplilul si copilaria.

Vom creea astfel un spatiu unic pentru Romania in care parintii sa se adune pentru a-si impartasi experimentele personale si preocuparile legale de cresterea copiilor.

Va asteptam pe 16 si 17 octombrie 2010 la Howard Johnson Grand Plazza Hotel, Bucuresti la o cafea si multa informatie.

Costul unui seminar este de 250 lei.

www.ateliereledeparenting.ro/

Părintele Arsenie Boca – Botezul lacrimilor (documentar radiofonic)

Parintele Arsenie Boca - la Radio Romania Cultural
Asculta mai multe audio diverse

1931-2010. Nimic nou in politica romaneasca! (fragment din cuvantarea lui Nichifor Crainic la Universitatea Bucuresti, 1931)

Ce traim in interiorul tarii? O criza cumplita care, in sentimentul exagerat al momentului, ia proportiile imaginare ale unei apropiate catastrofe. Inteligenta politica, versatila si deprinsa cu gimnastica escrocheriei, a si gasit explicatia: criza noastra e produsa prin repercusiunee de criza mondiala. Prin urmare, daca e sa cautam un vinovat al restristei cumplite pe care o traim, acest vinovat nu e altul decat criza mondiala. Cu alte cuvinte: nimeni nu e de vina. Imaculati, conducatorii nostri politici si-ar fi facut datoria, daca nu navalea peste noi criza mondiala. Sa retinem aceasta abila sustragere de la responsabilitate, care e specifica mentalitatii democratice. Fiindca democratia, ca si socialismul si comunismul, e o formula politica plantata in doctrina materialista. Iresponsabilitatea morala, proclamata de materialism, e practicata cu orgie de aceste societati anonime pe actiuni care sunt partidele politice. Tanarul meu coleg de Universitate, a carui cinica teorie a tuturor tradarilor politice, a iresponsabilitatii individuale am citat-o, trece drept o simpatica speranta a democratiei. Dupa cuvintele sale, democratia il recunoaste ca pe unul dintr-ai ei. Iata ce spune dansul mai departe: “Ca sa ai succes, adica sa fii selectat in societatea in care traiesti, e necesar sa te inscrii cu orice pret intr-un anumit tip…Sa te poata incadra lumea in una din aceste rubrici: rautaciosul, diabolicul, sfantul, machiavelicul, cinicul, violentul etc., etc. Iata de ce, orice om politic simte nevoia de a juca un rol, de a-si constui o masca, care de cele mai multe ori nu-l defineste. Nu importa.”

Nu importa, fireste, sinceritatea, onestitatea, fidelitatea, responsabilitatea. Ceea ce importa in ochii democratului e masca – pentru a ajunge la succesul personal. Aceasta pretioasa marturisire cinica ne introduce in insasi esenta democratiei. Iata pe de o parte masca: drepturile omului, vot universal, alegeri libere, libertate individuala, participarea tuturor la suveranitatea politica si la bunurile vietii. (Ce crancena ironie suna din aceste cuvinte, dupa un deceniu de democratie!). Iar pe de alta parte, adevarul brutal: succesul! Toate lozincele sonore ale democratiei n-au alt scop decat succesul. In ce consta acest succes al democratului? Ati facut socoteala cat costa propaganda pentru un singur scaun de deputat? Sunt cam cinci candidati pe un loc. Eu am fost deputat si am facut aceasta socoteala la fata locului. Ei bine, un scaun de deputat costa in medie 700000 lei. Cat aduce un scaun de deputat? 160000 lei anual! Diferenta enorma dintre cheltuieli si venitul legal e dezastruoasa pentru omul politic. Atunci in ce consta succesul pe care il vaneaza sub masca, cu o salbatica pasiune, omul politic? Daca ar fi corect si cu oarecare stare, omul politic, dupa un singur an de practica s-ar ruina. Observatorul impartial distinge insa o minune in viata politica: in loc sa se ruineze, cum ar pretinde implacabil practica cinstita a democratiei, tribunii poporului sunt astazi simpli golani, iar maine se trezesc milionari. Iata adevaratul si misterios si paradoxalul succes al omului cu masca necesara! Democratia e in functie de bani. Ea se face numai in vederea banului. Astfel, in realitate, democratia e o interprindere indaratul careia sta banca.

Ultimul fapt senzational, care a intensificat panica si a proiectat o noua umbra de amurg asupra zilelor noastre, e prabusirea uneia dintre cele mai mari banci din Romania. O data cu aceasta prabusire, s-a descoperit si misterul democratiei noastre: in registrele acestei banci s-au gasit trecuti cu sume fabuloase aproape toti factorii mai de vaza ai partidelor politice. Intre 5 si 30 milioane, fiecare, sume pe care niciodata n-aveau sa le plateasca direct. Fiecare din acesti intretinuti, ajungand la putere, avea sa inlesneasca afacerile in stil mare ale bancii creditoare pe seama averii statului si a poporului romanesc. Astfel, sarmanul vot universal, masca seducatoare a democratiei, se dovedeste si la noi, ca in Europa intreaga, confiscat si luat in interprindere de catre marea finanta.

Care e rezultatul practic al democratiei? Biruri din an in an mai zdrobitoare, proprietatea rurala incarcata de datorii de 70% din valoarea ei, provenite dintr-o camata exorbitanta la imprumuturi, favorizarea catorva trusturi industriale, ca zaharul, hartia, petrolul, carbunele, cu preturi de doua, de trei si de patru ori mai mari decat cele din strainatate si o paralizie generala a energiilor creatoare ale acestei tari.

Un alt aspect caracteristic al acestei democratii bancare e lipsa totala de autoritate. Guvernantii nostri nu poruncesc; ei se ratoiesc spre hazul adversarilor. Cuvantul autoritate vine de la cuvantul autor. Autoritatea e prin urmare in raport direct cu faptele. Cum vreti insa sa exercite autoritatea morala cineva ale carui fapte sunt in raport invers cu moralitatea? Adversari ireductibili in ochii lumii, oamenii politici dupa ce au jucat spectacolul, se intalnesc infratiti in templul lui Mammon. Banul indulceste toate asperitatile. Orice posibilitate de sanctionare a faradelegilor e anulata de faptul ca oamenii politici isi recunosc reciproc faradelegile. De aici aceasta universala ingaduiala, expresie a unei universale complicitati. Daca exista o ordine in Romania, ea nu se datoreste exercitiului autoritatii, ci simtului innascut pentru ea al acestui admirabil popor.

Sursa: http://foaienationala.ro

Echilibrul

Condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii sale, e ca să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor unui popor - şi tocmai de aceea dreptul de a formula acele trebuinţe în articole şi paragrafe este, după spiritul timpului nostru, al popoarelor.

Cele trei moduri de a impune dominaţia

Un popor - oricum ar fi el - are dreptul de a-şi legiui trebuinţele şi transacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într'un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi. Alt element străin, esenţial diferit de al lui, nu-i poate impune nimica; - şi dacă-i impune, atuncia e numai prin superioritatea demnă de recunoscut a individualităţii sale, cum, de ex., au impus Francezii Românilor. E o influenţă pacinică, pe care cel pasiv o primeşte cu bucurie, cu dispreţul său propriu, fără de a judeca cum că din asta poate să nască nenorocire pentru el.

Al doilea mod de a impune e acela de a face din principii transcendente, din credinţe ale omenirii, mi jloace pentru scopuri de altă natură. Astfel preoţimea evului mediu explica evangeliul astfel, încât făcea ca popoarele să îngenunche şi sub jugul unui rege rău; astfel credinţa cea adâncă către unitate a Austriei şi către tron a fost cauza indirectă, deşi principală, care i-a făcut pe Români să primească tăcând, cu o rezistenţă mai mul t pasivă, umilirea dualismului.

Al treilea mod e cel mai simplu, deşi cel mai greu şi mai nedrept. Ţi-arogi cu insolenţă drepturile altuia şi te susţii în proprietatea lor prin puterea brută, proprie ori străină.

Să cercetăm aceste trei puncte, unul după altul şi să vedem dacă vreunul din ele poate fi raţiunea atitudinei excepţionale a Ungurilor din Austria, atitudine ce le dă în mână domnia asupra unor naţiuni esenţial diferite de a lor, tot aşa de mari la număr şi nu mai înapoiate în cultură. Întâia raţiune, prin care un popor poate egemonisa pe altul, e superioritatea morală.

Inteligenţa şi civilizaţiunea unui popor

Măsurariul civilisaţiunei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent logic cugete, prin accent etic sentimente. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, de ex., cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizaţiunea unui popor constă cu deosebire în desvoltarea acelor aplecări umane în genere, care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acelor principii, care trebue să constitue fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii, care să le fie tuturor comune, sunt mai desvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Căci clasa inteligentă numai, nu constitue civilizaţiunea, care e şi trebue să fie comună tuturor păturilor populaţiunei. Sunt popoare, ce posed o respectabilă inteligenţă naltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă naltă, întrunesc toate condiţiunile civilizaţiunii. Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebue să prezinte lucrări proprii ale naţiunei, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; actele şi literatura frumoasă trebue să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişca poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii…

Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii?

Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiunii sale. Dar să fim servitorii... cui? Ai Ungurilor? Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorizeze? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe ? Au arte? Au legislaţiune? Au industrii? Au comerciu? Ce au?

Limba? Sunetele îngrozesc piatra; construcţiunea, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbei germane. Ei vorbesc germăneşte cu material de vorbă unguresc.

Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiunii a înregistrat numai o nulă. Legislaţiunea? Drepturi şi legi sunt într'o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţiune nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru Unguri, găseşti legi din evul mediu mai barbare decât barbaria. Arte şi literatură? O traducţiune rea din limba germană. Industria? Germană. Comerciul? În mâna Evreilor.

Va să zică nu au nimica aceşti oameni, prin ce să ne superiorizeze pe noi, Românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Cine nu ştie acuzaţiunea ce ni se face nouă, Românilor, pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dânşii? Ce întoarsă, ce minunată trebue să fie acea glavă, care face altuia o crimă, din aceea ce el pentru sineşi croieşte o virtute! Şi cine nu-şi aduce aminte, cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi chiamă. Astfel cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română.

Dar toată lumea ştie, că Ungurii chiar în Ungaria proprie sunt în minoritate şi că numai prin influenţări materiale la alegeri o au putut improviza acea adunătură ce se pretinde Adunare. Noi nu ne putem pune în relaţiune de domn şi aservit, nici putem intra în transacţiuni cu oameni, care pentru noi nu sunt competenţi nici de a lucra ceva, decât doar prin puterea brută ce li-o pune la dispoziţiune imperiul, nu însă prin esenţa dreptului.

Vina, în fine, nu e a lor, pentru că generaţiunea ca atare nu are vina falsei direcţiuni a spiritului său. Vina acestei direcţiuni o au descreeraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă, cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele.

Parturiunt montes, nascitur ridiculus mus

Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om, a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale, încât el rămâne pentru tine netraductibil - căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pe ale tale - tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară. Împăcare sau transacţiune nu se încape aicea, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiunilor din ele. Va să zică aicea nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern neînţeles. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, - el îţi răspunde, că naţiunea română nici nu există. Apoi înţelege-te c'un astfel de om!

Ungurii nu sunt superiori în nimica naţiunilor cu cari locuesc la un loc; şi acest palat de spume mincinoase, cu care au înşelat Europa, e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretenţiuni ridicole. Kant numeşte ridicol risipirea spontanee a unei aşteptări mari într'o nimica întreagă, adică: parturiunt montes, nascitur ridiculus mus.

(Fragment din articolul apărut în “Federaţiunea” – Pesta, mai/aprilie 1870 - şi semnat cu pseudonimul Varro. Eminescu avea atunci 19 ani)

Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/editorial/view/e-c-h-i-l-i-b-r-u-l

Deschiderea Centrului De Inovatie Didactica

Stuart Brown: Why play is vital -- no matter your age