Prof. Dr. Vintila Mihailescu despre evolutia mentalitatii tinerilor romani

Distributismul şi ortodoxia

Sursa: http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com

"Romania, te iubesc": descoperiri epocale, care vor revolutiona medicina, ignorate de autoritati

Interviu Dorel Zaica

AdLittera prezinta seria de interviuri: „Cartea, între Om și Simbol". Invitat: Dorel Zaica (22 iulie 1939, București) este pictor și grafician.

A fost profesor și director al Liceului Nicolae Tonitza. Scriitor. Este inițiatorul renumitei metode pedagogice Zaica. În cărțile și lucrările sale dezvoltă o amplă tematică ortodoxă.

Protest împotriva acordării titlului de Doctor Honoris Causa lui Horia-Roman Patapievici

Dezavuăm cu fermitate iniţiativa unui grup de activişti servili de a se acorda titlul de Doctor Honoris Causa lui Horia-Roman Patapievici, în 17 martie 2012, la orele 12, în Aula Magna, iniţiativă ce se distinge şi prin ocolirea etapelor legale prevăzute de Carta Universităţii de Vest din Timişoara.

Cu deplină convingere, protestăm contra acestei impietăţi, întrucât Aula Magna a UVT a cunoscut emoţionante momente de gratitudine şi respect prin desfăşurarea ceremoniilor dedicate multor prestigioase personalităţi ştiinţifice, culturale, cu realizări excepţionale în diverse domenii, şirul glorios fiind deschis de marele savant Eugeniu Coseriu, aceste figuri luminoase distingându-se prin puternic, deschis ataşament demonstrat prin fapte faţă de România, de valorile sale consacrate şi emergente.

Decernarea celui mai preţios titlu de gratitudine aceluia care a publicat fraze precum „Eminescu este cadavrul nostru de debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană”, „Eminescu a devenit politic incorect”, „România e o fecală în care trăiesc 23 de milioane de omuleţi patibulari taraţi” este inacceptabilă şi total inoportună, realitatea însăşi contrazicând premoniţiile cu iz de blasfemie publicate de H.-R. Patapievici, recentele sale încercări de a drege busuiocul rămânând inconsistente şi perpetuu neconvingătoare.

Personaj controversat inclusiv de rapoartele repetate ale Curţii de Conturi, H.-R. Patapievici îşi poate face un „titlu de glorie” numai din autoproclamarea sa ca anticomunist şi antisecurist (întreprindere deloc nouă în ultimii ani, însă contrazisă de fapte, de viaţa cotidiană), căruia îi imputăm cu energie „realizări” precum anularea proiectului Anul culturii române în Italia, însăşi participarea la evenimente de înalt nivel cu tradiţii decenale ca Bienala de Arhitectură de la Veneţia şi la Salonul cărţii de la Torino fiind puse în primejdie de managementul defectuos al actualei conduceri a Institutului Cultural Român.

Un detaliu, poate minor, dar elocvent, se referă la faptul că inclusiv manifestările propuse de Memorialul Revoluţiei din Timişoara au fost trecute pe lista celor uitate de către ferventul anticomunist şi antisecurist aflat (încă) în fruntea Institutului Cultural Român, însă vom reveni asupra multor iniţiative maligne ale sale, înfăptuite în ţară şi în afara fruntariilor, delimitându-ne fără pic de ezitare, solicitând justiţiei, altor instituţii abilitate să se facă dreptate.

Prof. univ. dr. Viorica BĂLTEANU, Prof. univ. dr. Doina BENEA, Dr. ing. Lia Lucia EPURE, Prof. univ. dr. Suzana FÂNTÂNARIU, Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU, Prof. univ. dr. Petru ZUGUN-ELOAE

P.S. Revista CERTITUDINEA susţine acest protest pe care-l consideră, politic, civic şi patriotic, corect, aşa cum acordarea titlului de Doctor Honoris Causa, unui detractor al poporului în mijlocul căruia trăieşte, este mai mult decât incorectă: este validarea publică şi recompensarea, la nivel academic, a acelor insulte.

Sursa: http://www.certitudinea.ro

Corul Armatei - Marşul lui Iancu

Adevărata semnificaţie a sărbătoririi zilei de 15 martie, la români şi la maghiari!

„În istoria românismului, Avram Iancu, eroul revoluţiei ardelene de la 1848, re­pre­zin­tă un mo­ment din care putem desprinde două semnificaţii deosebite. Una e o sem­ni­­fi­ca­­ţie lo­ca­lă, pro­vincială, în­tru­cât revoluţia dezlănţuită de el priveşte soarta fraţilor tran­sil­vă­­ne­ni, în condiţii politice speciale, de frag­ment etnic gemând sub apăsarea unui neam străin. A doua e semnificaţia naţională, întrucât fapta lui se în­­corporează în con­ştiin­ţa ro­mâ­­nis­mu­­lui integral şi e primită ca un spor al patrimoniului comun. Aceasta din ur­mă sem­­ni­fi­ca­ţie depăşeşte intenţia eroului nostru, care a vrut să fie numai un re­vo­lu­ţionar ar­de­lean; dar vo­inţa de viaţă a neamului întreg se regăseşte în el, se recunoaşte în el, îl re­ven­dică şi-l ve­ne­rează ca pe unul din falnicele ei simboluri istorice….

… Anul 1848 e pentru popoarele Europei anul mesianismului naţional. Cuvântul de or­dine al re­vo­luţionarilor de pretutindeni e doborârea tiraniei medievale pentru libertatea naţiunilor şi dreptatea so­­cială. Un suflu de vag, dar molipsitor misticism politic investea pe fiecare popor cu o misiune divină şi, pentru a o îndeplini, era nevoie de ruperea lanţu­ri­lor robiei în afară şi în lăuntru. După exemplul Parisului de atunci, tineretul generos de pre­tutindeni se găsea pe baricade. În Moldova revoluţia se veştejise încă în mu­­gur, iar în Muntenia se prăbuşise sub apăsarea Rusiei reacţionare. Capii instigatori pribegeau acum pes­­­te hotare, prin Bucovina austriacă, pe la Braşov sau pe la Brussa turcească. În prin­ci­pa­tul Ardealului, care atârna direct de Casa habsburgică, lucrurile se înfăţişau într-o învălmă­şea­lă greu greu de descurcat. Anul revoluţiei surprinsese Ardealul cu trei naţiuni recunos­cu­te ca atare, ungurii, secuii şi saşii, cu o no­bi­li­­me încărcată de privilegii şi o ţărănime în­că­tuşată în lanţuri. Românii erau excluşi din rândul naţiu­ni­lor şi al privilegiilor. Ideea li­ber­tăţii naţionale, însă, şi a dreptăţii sociale însufleţea pe toate popoarele prin­­cipatului, fie­ca­­re înţelegând-o în felul lui, toate voind o egală îndreptăţire în viaţa de stat, afară de un­­­gu­­­ri, bineînţeles. Minoritatea maghiară din Ardeal, în acord revoluţionar cu cei din Un­ga­ria propriu-zi­să, voia o revoluţie în favoarea exclusivă a naţiei proprii, cu sa­cri­fi­ca­­rea ce­lorlalte popoare conlo­cu­i­toare, dar mai ales a românilor, care alcătuiau şi atunci ca şi acum majoritatea populaţiei. În fruntea miş­cării se agita marele demagog pa­şoptist Lu­do­vic Kossuth, slovac ma­ghia­rizat care, ca orice renegat, co­­vârşea în zel şo­vin pe orice un­gur de baştină. Problema revoluţiei maghiare este următoarea: fiindcă po­­poarele din Ardeal se frământau pe tema egalei îndreptăţiri, în caz de izbândă, ungu­ri­mea, care se men­­­ţinea prin privilegii, ar fi rămas o minoritate oarecare, în primejdie să fie înghiţită; se impuneau deci două imperative: unul, unirea imediată a Transil­va­ni­ei cu Ungaria, al doilea, oprimarea mai de­par­­te a naţiunilor ardelene prin autoritatea statului maghiar astfel întregit.

Dar cum principatul Ardealului atârna direct de Casa habsburgică, mişcarea unionistă maghiară de­ve­nea totdeodată un război contra Austriei. Judecând după ideologia europea­nă a revoluţiei de la 1848, un­­gurii erau pe linia ei, luptând împotriva tiraniei habsburgice şi a privilegiilor medievale legate de ea, dar se situau la antipodul spiritului european re­fu­zând ce­lorlalte neamuri egala îndreptăţire şi dreptatea so­cială, în numele cărora luptau. Nu era nici întâia şi nici n-avea să fie ultima oară când acest neam, în­fipt în inima Europei din ne­cunoscutul asiatic, se dovedea inadaptabil la ordinea lumii noastre.

La 15 Martie 1848, parlamentul Ungariei votă unirea cu Ardealul.

E semnalul revoluţiei lui Avram Iancu.

Procedeul maghiar obişnuit de a hotărî de soarta celui mai numeros şi mai vechi po­por al Ar­dea­­lu­lui fă­ră ca el să fie întrebat, şi aceasta într-o vreme când ideea de libertate um­plea văzduhul Eu­ropei, înfurie pe Români. Strigătul răsculării îl dădură doi tineri care se aflau la Târgu Mureşului: Avram Iancu şi Aron Pumnul. Ei chemau poporul la o pri­mă adunare în Blaj, la Duminica Tomii, adunare care pregăti le­gendara demonstraţie a celor 40.000, în ziua de 3/15 Mai, pe Câmpia Libertăţii…. Salturile în istorie ale ardeleni­lor sunt destul de rare, dar, atunci când se produc, valurile veacului urlă în furtună şi apa­ri­ţiile lor se numesc revoluţia lui Horia sau revoluţia lui Avram Iancu. …. În ziua Libertăţii, de la Blaj, el (n.a. poporul) apărea brusc şi întreg pe scena istoriei, fiindcă cei pa­­tru­zeci de mii, iviţi din anonimatul su­ferinţei milenare, erau rezumatul întregului Ardeal ro­mânesc.

Doi bărbaţi s-au impus atunci mulţimii în fierbere. Simion Bărnuţiu, în pelerina lui romantică de stu­dent tomnatic, reprezenta doctrina vremii, cerând în numele ei dreptul po­po­rului ardelean de a-şi făuri singur istoria. Avram Iancu, tânărul avocat care dăduse sem­­nalul mişcării, nu venea să demonstreze şi să ceară nimic, fiindcă el era însăşi voinţa şi ho­tărârea Ardealului de a face istorie românească.

Avea numai 24 de ani şi cobora din munţii lui Horia. Era înalt şi ochenat, de o fru­mu­se­ţe răpitoare dacă n-ar fi fost oarecum înăsprită de grava seriozitate a cugetului. Bărnuţiu aducea în pelerină argumente ju­ridice; el purta pistoale în chimirul care îi strângea cămaşa moţească. Vorbea rar, dar când deschidea gu­ra, din toată fiinţa lui emana o putere magică, nefirească, de care nici el nu-şi dădea seama de unde vine. Con­timporanii spun că avea un temperament vijelios, pe care, totuşi, ştia să-l strunească în frâna minţii. La studii, în şco­li­le ungureşti, se remarcase printr-o inteligenţă eminentă. Avea tot ce trebuie pentru a do­mi­­na; frumuseţe de Făt-Frumos pe gustul românesc, care fermeca mulţimile, şi energie gravă în glas şi-n gest pentru a se face ascultat. Un asemenea exemplar nimbat de geniul rasei, … nu devine căpetenie prin de­liberare şi prin vot; instinctul gloatelor îl simte fulgerător şi i se supune cu voluptatea înnăscută în firea oa­menilor de a se preda unei voinţe superioare să facă din ei orice-ar crede de cuviinţă. Puterea de fas­ci­ni­ţie a lui Avram Iancu sporea înmiit la gândul că el întrupează marea răzbunare a unui neam ţinut în vea­cu­ri în subteranele pline de caznă ale istoriei. …

Iancu e cel care a vărsat în sufletul Ardealului conştiinţa de stăpâni din neamul împărătesc, care a strălucit odinioară în Dacia. … Avram Iancu e chipul spiritual al mândrului şi îndureratului Ar­deal…”.

Sursa: Nichifor CRAINIC (1996). Puncte cardinale în haos. Iaşi: Editura Timpul. pp. 157-166.

Dacii - Adevaruri tulburatoare - Documentar 2012 HD

Renasterea sufletului romanesc

„Suntem adeseori zapaciti, aproape ca nu mai stim ce voim cu adevarat, nu mai stim ce sa facem, nu mai stim ce sa primim, nu mai stim ce sa respingem, nu mai stim in cine sa ne incredem; nu ne mai intelegem si nu ne mai auzim asa cum trebuie unii pe altii; ne trebuie o idee forta plina de intelepciune care sa ne limpezeasca de urgenta capetele si care sa ne impreune pe toti, facandu-ne sa actionam plini de avant si intentii bune, la lucru.“

„Transformati optiunea publica, dati-i urgent o alta directie, rascoliti printre comorile ascunse ale geniului national, treziti cat mai repede spiritul propriu si caracteristic al poporului din adancurile in care doarme, faceti astfel sa apara o uriasa reactiune morala, o noua revolutie de idei, in care ideea de spiritualitate româneasca sa fie mai mare decat cuvinte precum uman, genial, frumos; in fine, fiti cu o mare putere Români, Români si iar Români...“
(Mihai Eminescu)

Playlist for Studying, Homework, Sleep, Chillout Lounge

Corina Chiriac - Mama, doar mama (1983)

Mirabela Dauer-Multumesc iubita mama (remix)

Anastasia Lazariuc - Mama

SERENADA PRIVIGHETORII

Garantat 100% cu Marian Stas

Paul Ardeleanu - Un mâine mai bun

Paul Ardeleanu - Un mâine mai bun

Asculta mai multe audio soundtrack

Sunt copii in România care pornesc în călătoria vieţii cu mari capacitaţi intelectuale dar sunt torturaţi de o educaţie ce promovează trişatul şi mediocritatea. Ei pornesc la drum cu speranţa de a realiza ceva măreţ şi de a face o contribuţie pentru ceilalţi care au uitat să viseze. Ei vin in această lume cu sămânţa unui copac puternic dar nu le este oferită destulă apă pentru a creşte ceea ce ar putea fi.

Cum sa descoperim si sa dezvoltam potentialele copiilor?

Femeia (un text de Ernest Bernea)

Bărbatul este recunoscut unanim ca fiind superior femeii. Această recunoaştere a lăsat peste ochii noştri o perdea care ne opreşte să vedem ceea ce este esenţial femeii, însuşirile sale de căpetenie. Cine nu a văzut o femeie aplecându-se ca o mângâiere peste oamenii nimănui? Cine nu a văzut-o mângâind un copil sau săturând un sărac? Femeia este mult mai înţelegătoare decât bărbatul faţă de tot ceea ce înseamnă viaţă: ea iubeşte florile, iubeşte păsările şi animalele, iubeşte oamenii. Femeia are simţul mult mai fin al situaţiilor morale, trăieşte mult mai adânc decât bărbatul încercările interioare ale fiinţei apropiate; ea se transpune în întregime în locul altuia, mergând până la depersonalizare. Cugetul ei şi făptura ei surprind mai repede şi simt mai profund durerile şi bucuriile celor apropiaţi. Bărbatul e mai închipuit, mai rece, mai calculat şi mai închis decât femeia. Bărbatul e mai trufaş, mai aspru şi mai egoist. Cu aceste însuşiri, înţelegem cât de uşor poate deveni tiran. Marea putere de depăşire, puterea de trăire în altul şi capacitatea ei de recepţie fac din femeie cel mai bun confident în ceasurile grele. O femeie inteligentă şi blândă vine ca o lumină tămăduitoare peste rănile unui suflet încercat. Femeia este o făptură mai fragedă, mai delicată şi mai simţitoare decât bărbatul. Aici stă superioritatea ei. E drept că bărbatul a întrecut-o în artă, în ştiinţă şi mai ales în politică, dar nu trebuie să uităm că ea l-a egalat, dar nu l-a şi întrecut, în cea mai grea şi mai de sus valoare umană: sfinţenia. Pentru a fi înţeleasă, femeia trebuie văzută în expresia caracteristică naturii sale. Femeia sportivă, femeia intelectuală sau avocată sunt tot atâtea chipuri întoarse ale firii. Armonia cosmică le refuză.
Supusă unui destin al pasiunii, ea este legată de tot ceea ce îi îmbogăţeşte zilele; de la cele mai însemnate până la cele mai gratuite lucruri, toate o interesează, o cheamă, o farmecă. Dorinţa puternică şi continuu împrospătată de a-şi îmbogăţi viaţa şi, totodată, nevoia de dăruire dezinteresată fac din femeie o fiinţă în permanentă vibraţie şi îndemn. Femeia însufleţeşte totul, învăluie lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii. Secretul său aici stă: în legătura permanentă cu izvoarele vieţii. Când este netulburată de erorile intelectualismului, ea are mai adânc simţul just al fiecărei situaţii sau lucru, are mai sigură intuiţia lucrurilor neschimbătoare. Cum altfel s-ar explica plinătatea şi focul rugăciunilor sale? Cum s-ar explica plânsul luminat de razele bucuriei ce-i străbat adesea chipul? Orice ar face, femeia nu se joacă; ea se mişcă direct şi viu, suferă şi se bucură din plin. Femeia cunoaşte adevăratele flori nemuritoare ale vieţii. Buzele ei deosebesc aromele de uscăciune. De aceea, pasul îi este sigur atunci când e vorba să pornească pe drumul rodniciilor sale.
Femeia adevărată nu trebuie căutată în laborator şi nici în salon, ci în cămin şi pe pajişti. Iubită, soţie, mamă sau soră, femeia apare în viaţa noastră ca un îndemn la dragoste şi milă. Dincolo de rătăcirile cetăţii moderne, o găsim frumoasă şi mângâietoare, sensibilă tuturor semnelor curate şi înălţătoare.

La multi ani de 1 Martie!