Dragă domnule Franks,
În cele ce urmează ne permitem să oferim câteva sfaturi Fondului Monetar Internaţional (FMI), o instituţie care ţine morţiş să dea sfaturi şi ordine tuturor guvernelor cu privire la modul în care acestea ar trebui să conducă şi să gestioneze ţările din jurisdicţia lor. Aceste sfaturi ale FMI se adapă de la izvorul unei ideologii comune (ideologia neoliberală) şi prescriu aceleaşi soluţii depăşite, erodate şi discreditate.
De pildă, privatizările şi dereglementările pe scară largă, inspirate de ideologia dominantă în epoca Reagan-Thatcher, au produs rezultate diferite. Chiar şi în circumstanţele cele mai favorabile, ca în cazul Marii Britanii, rezultatele au fost dezamăgitoare şi s-au soldat cu mai multe eşecuri. Căile ferate britanice sunt administrate de sectorul privat dar subvenţionate de guvern; căile ferate franceze sunt de stat. Nu-i greu de ghicit care dintre cele două state are un sistem feroviar mai bun. Aeroporturile britanice sunt privatizate; cu toate acestea, performanţa aeroportului Heathrow este deplorabilă (investitorii care, în momentul privatizării lui, au ştiut să cumpere acţiuni au făcut însă o grămadă de bani).
Chiar după criza financiară, care a bătut în cuie coşciugul presupuselor virtuţi ale „pieţei libere“ şi ale „eficienţei pieţei“, este de remarcat persistenţa unor grupări ideologice (şi a unor indivizi cu o agendă proprie) care promovează privatizarea cu toptanul a companiilor de stat din ţările în curs de dezvoltare sau în tranziţie.
FMI este un paradis pentru aceşti ideologi, un promotor agresiv şi crud al privatizărilor în masă ale întreprinderilor de stat.
Strategiile şi tacticile dumneavoastră sunt condamnate pe bună dreptate de experţii, teoreticieni şi practicieni din domeniul economic, pentru cruzimea, ineficienţa şi răul de neacceptat pe care îl produc popoarelor.
De îndată ce FMI are la mână un guvern, îl îmboldeşte, îl împinge şi-l ademeneşte să ducă la îndeplinire râncedele, chiar otrăvitele sale reţete din trecut: liberalizaţi toate pieţele, generaţi lichidităţi vânzând rapid străinilor activele naţionale, privatizaţi tot ce mai are statul, altfel spus, curmaţi posibilitatea guvernului de a mai coordona dezvoltarea economică a ţării (în privinţa guvernelor care depind de asistenţa sa, FMI pretinde cu condescendenţă că acestea nu ar putea conduce decât spre eşecul dezvoltării).
Desigur, dacă o ţară doreşte să intre sau a fost primită recent în Uniunea Europeană, guvernul ei resimte şi mai multe constrângeri şi încătuşări atunci când îşi stabileşte politicile economice, sociale şi fiscale iar în final, odată cu intrarea în zona euro, chiar politicile monetare.
La presiunea FMI, Guvernul României intenţionează să lanseze un al doilea val de privatizări pe scară largă: se ia în considerare privatizarea marilor întreprinderi de stat care au mai rămas în picioare după primul val. FMI a cerut privatizarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni (CEC), singura mare bancă româneasca comercială universală care nu se află în mâinile străinilor. CEC are 3,4 milioane de clienţi, active în valoare de 3,1 miliarde şi deţine cea mai extinsă reţea de sucursale; practic, din cele 1000 de sucursale care deservesc regiunile rurale din România, CEC deţine 870 (Roland Berger Consultants, 2010).
În acest caz, Guvernul României a încercat să oprească sau să amâne procesul de privatizare, căutând modalităţi de capitalizare a Casei de Economii şi Consemnaţiuni, dar UE şi FMI s-au situat pe poziţia fermă că fondurile publice nu trebuie să fie îndreptate către capitalizarea CEC.
Desigur, aproape toate băncile austriece, irlandeze, spaniole, germane, britanice, fie ele private sau de stat, au primit injecţii de capital şi credite garantate de guvernele lor, sursa fiind deseori fondurile de urgenţă europene şi finanţările FMI puse la dispoziţia ţărilor respective; aceste fonduri sunt de obicei administrate de FMI, cel care are grijă ca directivele Uniunii Europene să fie puse în practică.
De exemplu, băncile austriece Erste Group şi Raiffeisen International, care deţin şi controlează cele mai mari bănci din România, au primit de la statul austriac o injecţie de capital, prima de 1,22 miliarde euro iar cea de-a doua de 1,75 miliarde. În plus, statul austriac garantează obligaţiunile emise de aceste bănci până la valoarea de 6 şi, respectiv, 10 miliarde de euro. Atât în Europa cât şi în Statele Unite, băncile private şi privatizate au cauzat cea mai severă criză financiară din ultima jumătate de secol. Unele bănci private a trebuit să fie naţionalizate pentru ca sistemul financiar să nu se prăbuşească. Minunate „dovezi empirice“ în sprijinul dogmelor FMI!
Afirmaţia lui Michael Lewis că astăzi avem socialism pentru bănci şi capitalism pentru noi, ceilalţi (din cartea sa The Big Short, 2011) ar putea descrie foarte bine politicile FMI.
Guvernului Român i se „ordonă“ însă de către FMI să nu-şi susţină singura bancă comercială pe care statul o mai deţine. Să ne reamintim că jumătate din băncile din Polonia sunt deţinute şi controlate de stat. China, India, Brazilia şi nenumărate alte state refuză să cedeze complet controlul asupra sectorului bancar în favoarea „forţelor pieţei“ şi sunt încă şi mai hotărâte să nu lase sectorul bancar să intre pe mâini străine.
Chiar Canada şi Statele Unite, ţări favorabile pieţei, nu permit străinilor să le controleze băncile. În Canada nu există un control de stat asupra băncilor comerciale dar nici un acţionar (sau grup de acţionari cu interese comune) nu poate deţine mai mult de 10% din acţiunile cu drept de vot emise de o bancă, iar investitorii străini, luaţi la un loc, nu pot deţine mai mult de 20% din acţiunile cu drept de vot. Iar Canada este cunoscută a avea cel mai bun sistem bancar din lume, unul dintre puţinele rămase neatinse de furtuna financiară din anii 2007-2008.
Care sunt soluţiile pentru CEC?
În primul rând, guvernul României trebuie să declare: CEC-ul nu va fi privatizat în totalitate. În măsura în care profitul nedistribuit nu-i va permite băncii să-şi mărească destul de repede gradul de capitalizare pentru a atinge standardele internaţionale (Based III), guvernul ar trebui să privatizeze în mod parţial CEC-ul şi numai atât cât să-i permită o capitalizare adecvată. Acţiunile CEC trebuie să fie listate la bursă.
Guvernul ar trebui să stipuleze că doar cetăţenii români şi entităţile aflate în proprietatea Românilor vor fi autorizate să deţină acţiuni la CEC.
Dar să fie clar: FMI-ul nu înţelege, sau nu vrea să înţeleagă că alternativa la completa privatizare este o mai bună guvernanţă corporativă a companiilor de stat şi a celor aflate sub controlul statului.
„Poate că cea mai notabilă schimbare în practica întreprinderilor de stat este faptul că guvernanţa corporativă s-a schimbat în mod semnificativ în ultimul deceniu şi jumătate. Multe întreprinderi de stat şi-au schimbat actele constitutive pentru a-şi îmbunătăţi guvernanţa internă, pentru a include manageri externi în consiliile lor de administraţie şi pentru a furniza stimulente managerilor care obţin performanţe bune şi a profesionaliza managementul…
În primul rând, companiile de stat, care au privatizat o parte din activele lor prin emiterea de acţiuni, a trebuit să atragă investitori prin auto-impunerea de limite capacităţii guvernului de a extrage resurse din aceste companii. În acest scop, managementul a fost profesionalizat, indivizi din afara companiei au fost invitaţi să devină membri în consiliul de administraţie şi să monitorizeze performanţa companiei, iar disciplina emiterii de rapoarte financiare publice a fost îmbunătăţită. Listarea la bursă, pentru a vinde acţiuni sau obligaţiuni, a forţat companiile de stat să respecte standarde contabile recunoscute şi acceptate pe plan internaţional, să emită rapoarte financiare trimestriale şi să angajeze companii de audit precum PricewaterhouseCoopers, Ernst & Young şi KPMG. Datorită monitorizării acţionarilor, supravegherii întreprinse de regulatorii pieţei de capital (cum ar fi Securities and Exchange Commission) şi angajării companiilor de audit, a devenit mai greu pentru managerii companiilor de stat să fure profiturile sau să recurgă la practici de contabilitate frauduloase – nu este imposibil, dar a devenit mult mai greu…
Rezultatul final este o îmbunătăţire semnificativă a guvernării corporative, a disciplinei emiterii de rapoarte financiare publice şi a controlului financiar.“
(The Return of State-Owned Enterprise: Should We Be Afraid?, Francisco Flores Macias and Aldo Musacchio, Harvard International Review, April 4, 2009)
„Băncilor de stat ar trebui să li se ceară să opereze pe baze economice. Aceasta necesită un personal competent şi sisteme interne eficiente… Măsuri de guvernanţă adecvate… pot asigura competenţa cadrelor superioare ale băncii, al căror mandat şi a căror libertate sunt de a implementa aceleaşi sisteme şi controale care ar fi adoptate de către orice bancă comercială prudentă“
(State-owned Banks… Practical Policy Decisions in a World Without Empirical Proof, A. Micheal Andrews, IMF Working Paper, October 2005)
Peste tot în lume, statele caută să îmbunătăţească guvernanţa corporativă a întreprinderilor de stat. Când luăm în consideraţie avantajele şi dezavantajele companiilor privatizate faţă de companiile de stat, balanţa se apleacă în favoarea celor de stat, cu condiţia ca acestea din urmă să fie bine guvernate. O companie de stat bine guvernată şi bine gestionată oferă beneficiile eficienţei ei tuturor cetăţenilor unei ţări, nu numai acţionarilor ei.
Din cele 100 de mari companii canadiene (după venit), 13 sunt de stat. Dintre cele mai mari companii din lume, după valoarea acţiunilor la bursă, patru sunt întreprinderi de stat.
La Forumul Economic Mondial de la Davos, ediţia 2011, reprezentanţii Chinei şi Indiei şi-au manifestat pe faţă dispreţul faţă de modelul economic neoliberal atât de drag unor state occidentale şi promovat cu o fervoare înduioşătoare de către FMI şi Banca Mondială. Bineînţeles că toate guvernele inteligente ştiu că trebuie să îmbunătăţească guvernanţa întreprinderilor de stat.
Iată exigenţele la care ar trebui supuse întreprinderile de stat pentru a le îmbunătăţi guvernanţa şi a asigura viabilitatea şi eficienţa lor:
1. Ori de câte ori este posibil, deschideţi poarta competiţiei; întreprinderile de stat, fiind nevoite să intre în competiţie, vor adopta practicile manageriale şi de guvernanţă menite să le asigure succesul.
2. Transformaţi întreprinderile de stat în întreprinderi hibride în care investitorii privaţi pot să deţină o parte din capital, în timp ce statul deţine controlul; o întreprindere de stat deţinută parţial de către investitorii privaţi şi care îşi listează acţiunile la bursă va trebui să respecte toate regulile şi reglementările impuse pieţelor de capital. Dacă doreşte să-şi mărească şi mai mult capitalul prin emisie de acţiuni şi obligaţiuni, ea va trebui să facă dovada că operează în baza unei guvernanţe de înalt nivel calitativ.
3. În final, dacă întreprinderea de stat nu îşi îmbunătăţeşte performanţa, opţiunea privatizării poate fi repusă în discuţie.
CEC-ul poate juca un rol vital în economia României în calitatea sa de bancă deţinută şi controlată de stat. Unele programe de asistenţă financiară acordată întreprinderilor mici şi mijlocii precum şi sectorului agricol recurg la garanţii guvernamentale pentru creditele bancare. Aceste programe au fost concepute pentru a ajuta întreprinzătorii şi agricultorii români să acceseze fondurile europene destinate României în cadrul unor programe de „convergenţă“. S-a realizat, însă, foarte puţin. Aceste fonduri importante, de ordinul miliardelor de euro, rămân nerevendicate şi necheltuite – un adevărat scandal pentru o ţară în agonie precum România.
CEC ar trebui să devină, la solicitarea guvernului, principalul motor al unui program dinamic de asistenţă financiară şi tehnică pentru întreprinzătorii şi agricultorii care solicită aceste fonduri europene.
Prin lege („o lege a modernizării întreprinderilor de stat“), guvernul ar trebui să oblige CEC-ul şi întreprinderile de stat să adopte cele mai perfecţionate principii şi procese de guvernanţă:
1. Guvernul ar trebui să numească un consiliu de administraţie ai cărui membri să fie în majoritate independenţi (prin „independenţă“ înţelegând faptul că un membru al consiliului sau orice altă persoană aflată în legătură cu el nu are nici un interes personal să influenţeze deciziile respectivei întreprinderi de stat, nu primeşte recompense băneşti în afara celor anunţate public şi care i se cuvin în calitate de membru al consiliului de administraţie).
2. Orice tranzacţie între companie şi o entitate sau un individ care au legături cu consiliul sau cu managementul (related party transactions) trebuie să fie făcută publică; membrul consiliului care are un interes într-o astfel de tranzacţie nu trebuie să participe la discuţii nici să ia decizii privitoare la tranzacţie.
3. Trebuie să fie creată o comisie de audit şi un comitet de guvernanţă şi etică; întreprinderile de stat trebuie obligate să accepte auditarea de către firme de audit recunoscute pe plan internaţional.
4. Trebuie să i se ceară consiliului de administraţie adoptarea unui cod etic; codul să fie publicat pe pagina de internet a întreprinderii şi în rapoartele ei anuale.
5. Trebuie să i se dea consiliului de administraţie responsabilitatea de a numi şi fixa remuneraţia cadrelor superioare ale companiei, dar numai cu aprobarea guvernului.
6. Trebuie impusă transparenţa deplină, întreprinderile de stat trebuind mai ales:
• să publice un raport anual, disponibil pe internet, conţinând toate informaţiile relevante despre operaţiunile şi indicatorii lor de performanţă; de asemenea, rapoartele financiare, verificate de firme de audit externe; toate informaţiile despre retribuţia membrilor consiliului şi a cadrelor superioare, expertiza şi experienţa membrilor consiliului de administraţie, statutul lor de (ne)independenţi, codul etic, orice tranzacţie care implică posibile interese personale etc.
• să depună raportul anual în parlament cu trei luni înainte de încheierea anului fiscal al companiei de stat; preşedintele consiliului şi preşedintele director general (CEO) trebuind să se prezinte în faţa comisiilor de specialitate ale parlamentului pentru a răspunde tuturor întrebărilor şi problemelor legate de performanţa lor.
De exemplu, Fondul Proprietatea, în eforturile sale de a fi listat la bursa de la Bucureşti, a adoptat anumite măsuri de guvernanţă pe linia propunerilor enunţate aici. Ar putea însă merge mai departe în unele sectoare ale guvernanţei. De exemplu, independenţa membrilor consiliului de administraţie nu este clar stabilită şi un număr de membri ai consiliului vădesc serioase conflicte de interese. Cu toate acestea, Fondul Proprietatea a făcut un uriaş pas înainte în direcţia cea bună.
Dată fiind importanta sa participare în companiile de stat (ca şi în multe companii private) Fondul Proprietatea trebuie să exercite presiuni asupra acestor companii pentru a le determina să adopte rapid (în decursul unui an) principiile de guvernanţă pe care el însuşi le-a adoptat.
Mesajul nostru către FMI este simplu: diversificaţi-vă metodele, nu mai daţi sfaturi depăşite de vreme, încetaţi să promovaţi politici expirate; cooperaţi cu guvernele ţărilor cu care aveţi acorduri pentru îmbunătăţirea guvernanţei întreprinderilor lor de stat.
Pentru guvernele din estul şi centrul Europei, mesajul nostru este clar: întreprinderile voastre de stat bine guvernate sunt singurele pârghii de control ale suveranităţii economice şi politice a ţării care v-au mai rămas.
Prof. dr. acad. Yvan Allaire
Presedintele Institutului de guvernanţă a întreprinderilor private şi de stat (Canada)
Prof. dr. Mihaela Fîrşirotu
Facultatea de management, UQUAM (Canada)
Opiniile expuse în acest articol nu-i angajează decât pe autori.
cc. Dl. Traian Băsescu, Preşedintele României
Dl. Emil Boc, primul ministru al României
Dl. Mugur Isărescu, Guvernatorul Băncii Naţionale a României
Dna. Roberta Alma Anastase, Preşedintele Camerei Deputaţilor
Dl. Mircea-Dan Geoană, Preşedintele Senatului României
Sursa: Ziuaonline
Autori: Prof. dr. acad. Yvan Allaire/ Prof. dr. Mihaela Fîrşirotu
